De la perioada interbelică, când ideologiile eugenice influențau discursul academic și politic, până la deportările din Transnistria și regimul comunist, comunitatea romă a fost supusă unei politici de marginalizare sistematică. Cercetarea acestei istorii, explică sociologul Adrian Nicolae Furtună, este esențială pentru înțelegerea prezentului și pentru reconstrucția memoriei colective.

Eugenia și construcția unui „neam” pur

Eugenia, termen pe care mulți îl cunosc vag sau deloc, este „o falsă știință dezvoltată mai ales în perioada interbelică. Această falsă știință combina, pe de o parte, antropologia cu biologia. Ideea de bază era aceea de îmbunătățire a societății, a corpului social al societății”, explică Furtună. Începută ca un set de studii privind reducerea alcoolismului sau controlul bolilor venerice, eugenia a evoluat rapid într-un discurs mai larg, legat de superioritatea raselor și de controlul reproducerii. „La noi, în perioada interbelică, funcționau câteva centre universitare de eugenie. Eugenia însemna pur și simplu îmbunătățirea rasei umane prin controlul reproducerilor”, adaugă sociologul.

Această ideologie a fost asociată la nivel național cu termenul de „neam”, legând conceptul de familie de cel de națiune. „Termenul de neam, la origine, are o rădăcină foarte delicată. Pentru că trimite la cei care sunt de același neam cu tine, la ideea de rudenie, la ideea de sânge. Pe fondul acestei combinații se dezvoltă gândirea biopolitică, în sensul că neamul trebuie să fie condus doar de cei care fac parte din acel neam, de cei care au sângele acelui neam”, explică Furtună.

În această perioadă, minoritățile erau evaluate prin studii serologice și cercetări antropologice. Romii, în special, au fost ținta unor politici și recomandări drastice. „Gheorghe Făcăoaru avea remarci foarte drastice la adresa romilor. Spunea că țiganii nomazi să fie rași, tunși și sterilizați, că reprezintă cel mai mare pericol biologic pentru rasa noastră și ar trebui internați în lagăre de muncă forțată”, spune Furtună. Sociologi precum Ion Chelcea, în lucrarea „Țiganii din România” publicată în 1944, făceau diferențe între romii nomazi și cei sedentarizați, sugerând că primii trebuiau excluși din viața socială, iar ceilalți integrați parțial.

Directorul Institutului Central de Statistică, Sabin Manuilă, în corespondență cu Ion Antonescu, sublinia pericolul rasial pe care îl reprezentau romii: „Țiganii, în afara faptului că sunt păstrători ai unor valori și tradiții românești, prin asimilare, ei reprezintă cel mai mare pericol rasial pentru România”. Această combinație între pseudoștiință și ideea națională a justificat politici oficiale de discriminare și segregare, care au afectat viața romilor în mod direct.

Memoria ștearsă a Holocaustului romilor

Cauza pentru care aceste evenimente sunt atât de puțin cunoscute, explică Furtună, ține de modul în care istoria a fost scrisă și selectată: „Există mai multe tipuri de istoriografie, mai multe moduri de a scrie istoria. Unul din termenii foarte cunoscuți în domeniul acesta este cel de silencing. Uneori moderăm anumite voci din trecut, le facem să se audă mai puțin, pe altele le facem să se audă mai tare”.

Studiile sale recente, inclusiv contribuția la volumul „În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă” de Marius Turda, arată efectele imediate ale acestor politici. În timpul Holocaustului, romii rămași în țară aveau nevoie de certificate de origine etnică pentru a se angaja sau a începe afaceri. Prefectul de la Brașov nota că „sunt niște cetățeni care sunt integrați, au pământ, au tot ce le trebuie, dar culoarea pielii este mai închisă. Ei ar fi presupuși romi”. Autoritățile răspundeau că nu le pot da certificate de origine etnică română, astfel apărând termenul „țigănesc” (rom).