La 5 mai 2026, se împlinesc 205 ani de la moartea lui Napoleon Bonaparte, survenită în cel de-al doilea exil, pe coasta Africii, în partea sudică a Oceanului Atlantic, în Insula Sfânta Elena, descoperită la 21 mai 1501, potrivit volumului Napoleon (Acad. E.V. Tarle, Editura Lider, București, 1997).
Insula fusese special aleasă de guvernul englez pentru exilarea lui Napoleon într-o locație cât mai îndepărtată de Anglia și Franța pentru a evita o eventuală revenire a sa la pârghiile de putere din statul francez.
Eșecul înregistrat în bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) a reprezentat sfârșitul lui Napoleon în istoria Franței și a Europei. A fost una dintre cele mai încrâncenate lupte din epoca modernă a războiului, opunând armata franceză, condusă de Napoleon, coaliției de armate, condusă de ducele de Wellington și de mareșalul Gebhard von Blucher.
Bătălia a pus capăt unei lungi perioade de războaie, de 23 de ani, începute de Napoleon după preluarea puterii politice la Paris, a încheiat aspirațiile franceze de dominare a Europei și a sfârșit definitiv puterea politico-militară a lui Napoleon, potrivit https://www.nam.ac.uk/ și https://www.worldhistory.org/
Napoleon Bonaparte fusese încoronat, la 2 decembrie 1804, în catedrala Notre Dame din Paris, într-o ceremonie maiestuoasă, ca Napoleon I, primul francez care a primit titlul de împărat în decurs de o mie de ani, conform https://www.history.com.
Născut în Ajaccio, în insula Corsica, la 15 august 1769, Napoleon a fost unul dintre strategii militari fabuloși ai istoriei, care a parcurs rapid etapele în armata revoluționară franceză în anii 1790, potrivit https://www.worldhistory.org/ și https://www.history.com.
În 1799, când Franța se afla în stare de război cu multe dintre statele Europei, Napoleon, revenit din campania din Egipt, a început demersurile să preia frâiele puterii în statul francez și să salveze națiunea franceză de la colaps.
S-a implicat în lovitura politică care a dus la îndepărtarea Directoratului Francez, în noiembrie 1799, formulă de conducere a Franței care a fost înlocuită cu un Consulat format din trei consuli, iar Napoleon devenea figura politică centrală a statului francez.
În perioada 1803-1815, statul francez a fost implicat într-o serie de conflicte, cunoscute drept războaiele napoleoniene. În timpul conflictului (1805-1807) împotriva Primului Imperiu Francez al lui Napoleon, amiralul britanic Nelson a reușit o blocadă eficientă asupra portului Toulon (1803), iar prin bătălia de la Trafalgar din 21 octombrie 1805, ultima mare bătălie a navelor cu vele, a reușit să obțină o victorie strălucită în fața împăratului francez. Bătălia a anunțat începutul sfârșitului pentru Napoleon Bonaparte (1804-1814/1815), conform https://www.bbc.co.uk/ și www.history.com.
În 1812, Napoleon a înregistrat o înfrângere majoră în timpul campaniei dezastruoase din Rusia, apoi a pierdut Spania în confruntarea cu ducele de Wellington, pentru ca în 1814 să înregistreze o înfrângere decisivă în fața unei forțe aliate.
A fost exilat în insula Elba, de unde a evadat în 1815. A strâns o armată care a cunoscut un succes temporar înaintea confruntării de la Waterloo, conform www.history.com.
Înfrânt la Waterloo, a cerut posibilitatea să poată continua lupta, dar a fost forțat să abdice atunci când forțele coaliției au intrat în Paris, la 7 iulie 1815.
Fregata Northumberland l-a adus pe Napoleon la 15 octombrie 1815 pe Insula Sfânta Elena, unde a primit inițial o locuință modestă, pentru ca ulterior să fie mutat pe altă proprietate cu o casă mult mai mare din cea mai bună parte a insulei, cunoscută drept Longwood.
Fusese însoțit în acest exil de câțiva apropiați: mareșalul Bertrand cu soția, generalul conte de Montholon cu soția, generalul Gourgaut și secretarul său istoricul Emmanuel Augustin Dieudonné, conte de Las Cases cu fiul său, potrivit www.napoleon.org. Alături de el au mai mers în acest exil și câțiva servitori fideli ai săi, printre care corsicanul Santini.
Pe toată durata șederii sale la Longwood a primit vizite din partea multor călători care se aflau în tranzit către Indii sau Africa și treceau prin această zonă, foarte mulți erau curioși să-l întâlnească și să stea de vorbă, precum și dintre soldații cantonați pe insulă în cadrul unicului detașament de pază dislocat în Jamestwon, singurul oraș al insulei.
Problemele de sănătate la stomac pe care le manifesta aveau să se înrăutățească pe durata șederii sale în insulă, iar dacă la începutul exilului călărea și parcurgea distanțe lungi, având libertate deplină de mișcare, ulterior era transportat cu o trăsură, de la sfârșitul anului 1820.
Starea de sănătate s-a agravat în martie 1821, având groaznice dureri care se manifestau cu o anumită frecvență, indică volumul biografic Napoleon. Cu intuiția care îl caracteriza, înțelesese că era vorba de boala care i-a mistuit tatăl la 40 de ani, Carlo Bonaparte.
În 5 aprilie 1821, doctorul Arnott, care se ocupa de Napoleon, i-a anunțat pe mareșalul Bertrand și pe contele Montholon că starea fostului lider al Franței era extrem de serioasă. În schimb, când prindea o oarecare vlagă, Napoleon glumea ironic pe seama bolii sale: Cancerul este Waterloo care a pătruns înăuntru, indică volumul citat.
Și-a scris testamentul la 13 aprilie, pe care l-a semnat câteva zile mai târziu, la 15 aprilie, și în care se regăsesc și rândurile gravate în marmura din Catedrala Domului Invalizilor de la Paris, unde a fost depus după ceremonia religioasă a înmormântării sarcofagul cu rămășițele împăratului: Doresc ca cenușa mea să se odihnească pe malurile Senei, în mijlocul poporului francez, pe care l-am iubit atât.
În data de 5 mai 1821, la 17:49 ora locală, Napoleon a murit. Vârstnicul servitor Marchand a adus vechea manta pe care Napoleon o purtase în bătălia de la Marengo, în 14 iunie 1800, și i-a acoperit trupul cu ea.
Guvernatorul britanic al insulei, ofițerii superiori, precum și comisarii puterilor aliate care erau prezenți pe insulă au venit să se încline respectuos.
Procesiunea funebră s-a desfășurat patru zile mai târziu, la eveniment participând aproape toți locuitorii insulei, în frunte cu cei din conducere, guvernatorul și ofițerii garnizoanei. În momentul coborârii sicriului, garnizoana engleză a tras salve de tun, arătându-și astfel respectul pentru cel pe care englezii îl învinseseră la Waterloo.
În urma autopsiei efectuate s-a stabilit ceea ce se bănuia, o infecție gravă la nivelul stomacului.
Dar, în ceea ce privește alte posibile cauze ale decesului lui Napoleon, după găsirea în 1961 a unor urme de arsenic în urma unei analize asupra unor fire de păr ale primului împărat al Franței și care au alimentat posibilitatea unei otrăviri, s-a confirmat în ianuarie 2007, în urma unui studiu derulat, că a murit de o formă avansată de cancer gastric la stomac, potrivit Yahoo! News și https://www.historynewsnetwork.org/.
Profesorul american Owen Connelly, autor al mai multor lucrări despre Napoleon și profesor de istorie la Universitatea din Carolina de Sud, a declarat, în 17 ianuarie 2007, că dovezile studiului derulat sub coordonarea profesorului Robert Genta (specialist medicină internă și patologie la Universitatea din Texas) și publicat în Jurnalul Nature Clinical Practice Gastroenterology and Hepatology pentru stabilirea cu exactitate a cauzei morții lui Napoleon, confirmă diagnosticul original într-un mod covârșitor, precizează Agerpres.