În cadrul unei interviu pentru DC News, Mihăiţă Enache a prezentat un obiect cu o puternică încărcătură simbolică: porthartul, un suport folosit de ofițerii Armatei Române pentru a transporta hărți militare. „Ofițerii Armatei Române utilizau un porthart. Am în mână un porthart similar cu cel utilizat în timpul războiului”. Întrebat de jurnalistul Val Vâlcu despre modalitatea în care se descurcau soldații români într-o epocă fără Waze, tânărul pasionat de istorie a explicat că „Pentru orientare, noi am ales să punem în acest porthart o hartă de proveniență germană, dar cu teritoriul național. În zona aceasta avem orașul Brașov”.
Porthartul reprezintă doar o piesă dintr-un tablou mai amplu al echipamentului militar de epocă. Enache a vorbit și despre plăcuțele de identificare, acele elemente esențiale care aveau menirea de a facilita recunoașterea militarilor căzuți pe front. „Suplimentar, avem și o plăcuță de identificare, un blanc, pentru că nu este completat. Asta purtau soldații români. Nu se poziționau contrar așteptărilor numele, ci un număr matricol, contingentul și unitatea din care făcea parte, în speță regimentul. Pe acesta l-am păstrat cu formă de blanc, pentru a putea prezenta”, a precizat el.
Detaliile legate de construcția acestor plăcuțe oferă o imagine clară a meticulozității cu care se lucra în acea perioadă. „Era confecționat din aluminiu sau din zinc, ulterior, și prezenta trei perforații în partea mediană a acestei plăcuțe, care favorizau ruperea, în cazul în care respectivul militar deceda, partea prinsă cu șnur rămânea de gâtul militarului, iar cea de-a doua jumătate se întorcea la unitate și, pe baza acestor plăcuțe, trebuia să se facă, ulterior, identificarea combatantului căzut pentru țară”, a adăugat Mihăiţă Enache.
Pe lângă obiectele de echipament, studentul a adus în discuție și o practică ingenioasă a ofițerilor români, menită să protejeze informațiile strategice în caz de capturare de către inamic. „Un alt aspect privitor la această situație, în care soldatul putea să cadă prizonier - pe hărți nu se făceau niciun fel de notație, ci, peste hărți, se așeza o foiță de calc și se stabileau niște coordonate care deveneau cheia pentru respectiva hartă. Adică, chiar dacă, într-o situație ipotetică, cădea prizonier un ofițer cu aceste documente, inamicul nu ar fi știut pe care cadran să le așeze”, a relatat el.
„E drept, în hărțile de comandament, poziția fiecărei unități era, într-adevăr, notată pe hartă, dar din cele povestite de veterani, aceasta era realitatea frontului”, a concluzionat Mihăiţă Enache.
Ascultă mai multe aici: