Într-un viitor în care amintirea noastră va fi stocată în arhive reci, iar iubirea va fi redusă la coduri, acest poem pune o întrebare esențială: Cine vom fi noi, după ce nu vom mai fi?
O reflecție despre moarte, memorie, postumanism și fragilitatea sufletului într-o lume care va merge mai departe, fără noi, poate împotriva noastră, dar purtând totuși urmele noastre.
Iată poemul:
Noi, cei care am visat nemurirea...
Ce vom face când mințile noastre
vor cuprinde tot mai puțin,
iar Totul, visat și gândit de milenii
de savanți, filosofi, teologi și asceți, cărturari și artiști,
va deveni o fărâmă, neînsemnată
în fabuloasa aventură a cunoașterii,
plăsmuită încă de la Facerea Lumii,
de la Fructul Oprit al Paradisului,
între Geneză și Apocalipsă,
între Neant și Paradis, între Nimic și Tot
și peste toate, peste mințile și ființele noastre,
obosite de căutarea cunoașterii și așteptarea eternității,
a revelației Marilor Adevăruri,
se va ridica, magnifică, superbă, triumfătoare,
Noua Inteligență, Mintea Universală,
care va cuprinde mult, infinit de mult,
Totul, Spațiul și Timpul, Universul–Multiversul,
de la început și înainte de el
până la sfârșit și dincolo de el...
Ce vom face când freamătul copacilor și al frunzelor,
când parfumul florilor de mai și adierea vântului,
când ploile de vară însuflețite de bucuria fertilității
și concertele fastuoase ale culorilor toamnei,
când zăpezile imaculate ale munților și câmpiilor,
când bucuria oamenilor de a fi împreună,
când râsul fericit al copiilor purtați pe umeri,
când toate vor fi înlocuite, pe nevăzute,
de alte lumi poate și mai frumoase decât realitatea,
holografice, versatile, multidimensionale,
accesibile din splendida zăcere a stării de bine
cu un click, un clipit, cu un gând,
trăite aievea prin ochelarii magici ai Realității Virtuale...
Ce se va întâmpla când iubirea
va fi ceva desuet, din antichitatea ființei,
uitat în lada de amintiri a unei omeniri pierdute,
un sentiment anacronic și inutil,
care aducea, pe vremuri, puțină fericire
și mai multă suferință,
care năștea visări, viziuni, poezii, simfonii,
ce va fi cu iubirea în fața noii fericiri
revelate în toate formele imaginației
și plăsmuirilor tehnologice
de aplicații, holograme, cyborgi, androizi și roboți...
Ce vom face când poemele noastre
nu vor mai fi nici pe departe atât de frumoase
precum poemele profunde, fascinante, inegalabile
scrise de Inteligența Atotcreativă
în fracțiuni de secunde,
nu în nopți și luni nedormite,
pline de chinuri, de gânduri și visuri,
la lumina lunii sau la eclipsa sufletului,
ca poeziile oamenilor...
Ce voi face când ochii tăi luminoși
vor fi mai puțin strălucitori,
mai puțin calzi și catifelați
decât ochii zeiești ai vreunei noi Ființe,
venite din lumi digitale, ascunse, neînțelese,
vis al frumuseții nevisat vreodată
nici de cei mai mari pictori,
întruchipat din mistere cuantice?
Vom fi zeii unei noi Ere, fără sfârșit,
și vom contempla mulțumiți,
gustând din strugurii veșniciei,
Lumea Nouă, perfectă,
născută din mințile și dorințele noastre
sau vom fi sclavii ei,
pierduți prin mlaștinile singurătății,
hăituiți, fără trecut, fără memorie,
fără timp înainte, fără speranță?...
Ce va fi atunci când lumea noastră
nu va mai fi decât amintire,
sub lumina orbitoare a Minții Supreme,
pe tărâmurile lumii noi,
ridicate prin cercurile eternității,
din noi abisuri spre alte ceruri,
cum vom fi, unde vom fi,
noi, oamenii,
noi cei care cândva am visat
nemurirea?