De la copilăria într-o familie de romi căldărari tradiționali până la studiile la Conservator, parcursul Isabelei Stănescu este un exemplu de curaj, perseverență și credință.
În comunitățile rome tradiționale, în special în cele de căldărari, regulile nescrise și tradițiile transmise din generație în generație au o greutate enormă. Pentru fete, presiunea este și mai mare, fiind adesea crescute cu ideea că destinul lor firesc este să se căsătorească devreme, să întemeieze o familie și să rămână în gospodărie, respectând cutumele strămoșești.
De aceea, alegerea de a urma studii, de a visa la o carieră și de a ieși, măcar parțial, din tiparele tradiționale, înseamnă un act de curaj, dar și un exercițiu de echilibru între respectul față de valorile comunității și împlinirea personală. Astfel, Isabela Stănescu este dovada vie că tradițiile pot fi respectate și, în același timp, visurile pot fi urmate până la capăt.
Începutul unui drum neașteptat
Întrebată de jurnalistul Florin Răvdan cum a reușit să treacă de la o comunitate unde fetele sunt adesea încurajate să se căsătorească și să rămână acasă, la un parcurs universitar artistic, Isabela Stănescu a răspuns simplu și emoționant:
„Mă iubește Dumnezeu! M-am născut într-o familie de romi căldărari tradiționali. Sunt de etnie romă, 100%. Asta o spunem și din aparențe, adică dacă o vedeți pe mama mea, e îmbrăcată tradițional, la fel și tatăl meu, dar asta o spune și faptul că la noi în casă se vorbește doar limba noastră nativă, romanii.
Și ca să îți răspund la întrebare... chiar nu știu cum am reușit. Dacă stau să fac o retrospectivă, eu doar m-am jucat cu muzica. Părinții mei au fost încântați și pentru că eram lăudată de profesori au zis hai să o lăsăm să-și continue studiile. La noi în comunitatea de romi căldărari e mai strict totul, sunt mai multe tradiții, mai ales fetele sunt ținute mai din scurt. Dacă stau să mă gândesc, băieții au mai multă libertate decât fetele, băieții au mai multă voie să facă școală și să-și continue studiile decât fetele. Fetele, în general, trebuie să se mărite, să-și facă familie, să rămână dedicate bărbatului și viceversa”, mărturisește aceasta.
Între tradiție și visurile personale
Isabela Stănescu nu neagă rigorile comunității din care provine, mai ales pentru fete, dar a ales să vadă în tradiții un sprijin, nu o piedică:
„Dacă nu am avea tradițiile și obiceiurile acestea, unde ar mai fi identitatea culturii rome? Faptul că am mai adăugat eu ceva, că am mai făcut o școală, că am mai făcut o facultate, că termin niște studii, astea sunt doar detalii.
Eu nu încerc să ies din tradițiile noastre, ci încerc doar să arăt că se poate și mai mult. Ca fată, dacă ai visuri, dacă ai ambiții, dacă îți dorești să faci ceva cu viața ta, poți să o faci și în același timp să respecți și tradițiile și obiceiurile. Nu te împiedică nimic.
Multă lume spune că tradițiile și obiceiurile sunt niște piedici, sunt niște obstacole. Nu sunt de acord. Poți să rămâi fidel identității rome și fidel elementelor care o construiesc și în același timp să ai o carieră, să ai succes, să faci ceva cu viața ta, ceea ce-ți place ție și ce-ți aduce ție fericire și împlinire până la urmă”, explică tânăra.
Credință, talent și muncă
Pentru Isabela Stănescu, succesul artistic este rezultatul unei combinații între darul primit de la Dumnezeu, sprijinul familiei și efortul personal:
„Eu fac muzică clasică, nu ca să demonstrez ceva. Eu nu fac o facultate ca să demonstrez ceva, ci ca să arăt că îmi place, mă simt bine, este ceea ce-mi aduce mie fericire și împlinire. Faptul că am succes e un bonus. Faptul că mă descurc bine este munca mea, dar și darul pe care-l am de la Dumnezeu și, bineînțeles, munca profesorilor cu care colaborez. Dar asta nu se suprapune și nu interferează în niciun fel cu identitatea mea romă”, mai spune Isabela.
Pentru ea, cheia a fost să învețe să separe tradițiile de viața profesională, fără ca acestea să se excludă reciproc: „Cred că secretul e să le separi un pic. În momentul în care reușești să le separi și să-ți dai switch-ul între ele, reușești să împaci și capra și varza”.
Părinții, sprijin necondiționat
Deși recunoaște că în comunitatea romă căldărară băieții au mai multă libertate decât fetele, Isabela subliniază rolul esențial al părinților ei în parcursul său.
„Părinții mei mi-au fost alături întotdeauna de la primul recital la care au venit și au plâns în public, când aveam șapte ani și nici nu atingeam podeaua cu piciorușele și cântam cu două degete la pian, până la ultimele mele recitaluri cu orchestra. Părinții mei sunt la fel de emoționați și acum când mă aud cântând. Deci am avut cumva noroc și de părinți implicați, care mi-au fost alături la fiecare pas”, încheie aceasta emoționată.
VIDEO