EXCLUSIV  Echilibrul mondial are nevoie de un nou Imperiu Otoman?! (II) Turcia: Un imperiu necesar

Pe măsură ce zăngănitul armelor se intensifică pretutindeni, prevestind confruntarea directă între principalii actori globali și regionali, Ankara pare a fi devenit un adevărat loc de pelerinaj. Bătălia care se duce la scară mondială are ca miză realizarea unei noi ordini a lumii. Cum orice ordine este un sistem pentru organizarea și menținerea păcii, războiul care se poartă are, la rândul său, ca destinație finală pacea. Pentru a ajunge la ea în condițiile cele mai favorabile lor, unii vor să precipite conflictul cu rivalii sistemici și să îl tranșeze cât mai repede, în timp ce alții încearcă doar ca, printr-un spectacol de sunet și lumină, să se plaseze pe cea mai bună poziție de negociere fără a se intra în lupta corp la corp. În toate aceste ipoteze, Turcia apare a fi din ce în ce mai mult un factor esențial. Pentru a obține echilibrul necesar unei ordini mondiale stabile, puterile euro-atlantice și cele euro-asiatice au nevoie de un succesor al Imperiului Otoman.

ATMANUL ZELENSKI BATE LA ÎNALTA POARTĂ A SULTANULUI ERDOGAN

Ucraina se află în centrul unui conflict care a implicat principalele puteri ale lumii, de la Bering la Bering și de la Bruxelles la Tokyo, cu riscul de a se transforma într-un război mondial. Dacă unii zăngănesc armele doar cu scopul psihopolitic de a se pune într-o poziție cât mai favorabilă pentru a-și negocia locul în ordinea mondială (post-americană), cel care este cu adevărat interesat de o confruntare decisivă și se găsește, pe lângă alte multe crize, și în criză de timp, este Președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski. Prins între promisiunile de „sprijin neprecupețit” al puterilor euro-atlantice, care nu au precizat, totuși, niciodată în ce ar consta, de fapt, acesta, și amenințările Rusiei, cu un ecou favorabil în lumea euro-asiatică, șeful statului ucrainean a dat fuga nicăieri în altă parte decât la Ankara.

Omologul său turc, cel care nu demult a achiziționat echipament militar strategic de producție rusească, întorcând spatele SUA și ignorând exigențele interoperabilității formulate de NATO, a condamnat, de astă dată, anexarea Crimeii de către Rusia și s-a declarat gata să susțină eforturile Ucrainei pentru refacerea integrității sale teritoriale. Ceea ce mulți au prezentat ca fiind o victorie a liderului ucrainean nu a fost, în realitate, decât un succes al jocului la două capete făcut de un imperiu neo-otoman emergent la poarta căruia, la fel ca în vremurile de demult, bat creștinii pentru a-și tranșa rivalitățile dintre ei.

Confruntat cu secesiunea kurdă, care reprezintă coșmarul tuturor guvernelor de la Ankara, Președintele Erdogan (la fel cu președintele Chinei Xi Jinping, constrâns de problema uigură) nu poate fi de acord cu nici o mișcare secesionistă de oriunde ar fi ea, dar mai ales din vecinătatea apropiată a țării sale. Turcia a pledat pentru respectarea principiului integrității teritoriale în cazul Azerbaidjanului, cu referire la criza din Nagorno-Karabah, reușind să obțină, în cele din urmă, și acordul Rusiei pentru o soluție care a dat câștig de cauză acestui principiu în concursul cu cel al dreptului la autodeterminare, susținut de Armenia. Cum, oare, să procedeze altfel în cazul Donbasului sau Crimeii.

Cât privește în mod special Crimeea, aceasta, înainte de a fi teritoriu rusesc, transferat ulterior Ucrainei în încercarea de a-i da dimensiunea unui stat demn de ocuparea unui loc adițional la cel al URSS în Adunarea generală ONU, a fost tărâm al tătarilor organizați în cadrul Hanatului Crimeii, desprins din Hoarda de Aur în 1441 și devenit protectorat al Imperiului Otoman în 1475. Deși hanii erau formal numiți de sultan, ei erau tratați de otomani ca aliați, iar nu ca supuși. După autodeterminarea Ucrainei în 1991, Ankara a încurajat politica Kievului de a-i aduce înapoi în Crimeea pe tătarii izgoniți, între timp, de Stalin, ca pedeapsă pentru colaborarea lor cu Germania nazistă, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Regiunea autonomă Crimeea, cu o autoritate tătărască de autoadministrare având sediul la Simferopol, era menită să devină, pe termen mediu sau lung, mai puțin teritoriu al națiunii ucrainene, cât cap de pod turcesc la nordul Mării Negre; cam tot așa cum este Gagauz Yeri (Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia) în Republica Moldova. Iată de ce rusificarea peninsulei, atât din punct de vedere etno-cultural, cât și geo-politic, nu are cum fi decât un punct de divergență între Ankara și Moscova, dovedind precaritatea cordialei lor înțelegeri actuale.

Cu toate acestea, cel puțin pe termen scurt, atât pentru Rusia, cât și pentru Turcia, interesul cooperării strategice la nivel global depășește cu mult disconfortul divergențelor tactice în chestiuni locale. Așa se explică de ce angajamentul „neprecupețit” al Turciei de partea Ucrainei se reduce la căutarea și promovarea unei soluții politico-diplomatice, iar nu militare. Cu alte cuvinte, exact ceea ce vrea și susține Rusia.

Participarea Turciei (ca și a Azerbaidjanului prieten) la summitul convocat pentru sfârșitul verii de Președintele Zelenski, sub denumirea „Platforma Crimeea”, ne va arăta, probabil, un vehicul geopolitic neo-otoman care va rula semnalizând în direcția Ucrainei, dar virând în direcția Rusiei. A nu recunoaște anexarea Crimeii de către Rusia este una (și consecința se poate limita, ca și în cazul poziției chineze, la excluderea contactelor politice oficiale cu autoritățile locale, dar nu și a raporturilor comerciale între firme private), iar a nu recunoaște importanța geopolitică a Rusiei și a nu coopera în condiții normale cu instituțiile centrale ale acesteia, este alta.

Acesta este „realismul politic” de la a cărui diagnosticare corectă nu trebuie să ne lăsăm abătuți sub vraja retoricii politice. Moscova l-a reamintit Ankarei suspendând zborurile comerciale către Turcia pentru o perioadă de o lună și jumătate, fără a uita să precizeze gentil că acesta nu este un răspuns la poziția oficială a Președintelui Erdogan în chestiunea Crimeii, ci o măsură de protecție sanitară ca reacție la creșterea infectărilor cu virusul SARS-CoV2. Motivul oficial, astfel formulat, nu face decât să scoată în evidență că motivul real este exact cel negat. 

În spatele succesului afișat de Președintele ucrainean după întâlnirea sa cu cel turc, se poate ghici o înfrângere strategică reflectată în domolirea discursului belicos al celui dintâi, care acum precizează că strategia privind recuperarea Crimeii, considerată de Rusia ca teritoriu rusesc, se limitează la demersuri politice, dar mai cu seamă în faptul că SUA a renunțat a mai trimite nave de război în Marea Neagră, prin strâmtorile păzite de Turcia, propunând, totodată, o întâlnire Biden-Putin într-o țară „neutră”. Să fie oare diplomația turcă total străină de această piruetă? Greu de crezut.

Desigur, la fel ca în criza rachetelor cubaneze din 1962, America încearcă să compenseze pierderile geopolitice (care și atunci au implicat Turcia) prin câștiguri mediatice. În acest sens, pe când trimitea „porumbelul păcii” „criminalului” (apud Joe Biden) de la Kremlin, Washingtonul a ținut să aplice noi sancțiuni Rusiei. Dincolo de cele simbolice cu caracter personal-individual, acestea interzic tranzacțiile pe piața financiară americană cu anumite instituții financiare ruse, cu efectul dorit de scumpire a creditului rusesc.

Totul este, însă, doar coregrafie, întrucât asemenea măsuri pot fi lesne ocolite. Singurul efect real este de a împinge Rusia (ca și China) la construirea unor instituții și instrumente financiare internaționale alternative la cele actuale, care funcționează sub controlul de facto al SUA. Inclusiv pe acest plan, dacă nu doar Turcia singură, cu siguranță Turcia ca centru de iradiere a unei rețele imperiale neo-otomane poate înclina balanța în favoarea formulei moniste, dorite de SUA, sau a celei pluraliste, tot mai mult contemplate de tandemul ruso-chinez. 

UN IMPERIU CARE LIPSEȘTE

După ordinea bipolarismului terorii și experiența instabilității unipolarismului american, omenirea caută, în dezordinea subsecventă asimetriei multipolarismului, spontan apărut după dispariția acestora, formule apte a garanta echilibrul puterilor, necesar pentru a conferi fezabilitate și durabilitate păcii mondiale.

În timp ce Rusia post-sovietică își construiește încetul cu încetul un statut în lumea post-bipolară, SUA nu reușește să găsească o formulă pentru a se degaja de rolul jandarmului global rămânând, totuși, un primus inter pares în cadrul unei ordini mondiale post-americane. În timp ce China sperie lumea prin ascensiunea sa de neoprit ca putere globală – putere susceptibilă, ca orice putere, de abuz, cu atât mai mult cu cât ostilitatea puterilor decadente în bătălia lor de ariergardă o împinge spre naționalism, UE nu imaginează soluții pentru a ridica potențialul său politic la nivelul celui economic, și nici nu se arată în stare ca, depășind egoismul hegemonic și șovinismul bunăstării protagoniștilor săi, să realizeze coeziunea economică, socială și teritorială fără de care nu are cum acționa ca actor global de sine stătător.

Chiar dacă în ecuație se introduc și alți actori precum India, Japonia sau chiar Iranul ori Arabia Saudită, precum și, eventual, state mult mai puțin dotate ca să își asume funcții de relevanță globală, cum ar fi Africa de Sud sau Brazilia, încă echilibrul căutat pare a fi de negăsit.

Atât recursul reflex al protagoniștilor dezordinii actuale la Turcia, după cum am arătat, cât și studiul atent al istoriei, alături de calcule prezente făcute la rece în care se îmbină elemente geografice, demografice, culturale și economice, conduc la concluzia că o mare putere coerentă lipsește din joc și este necesară pentru siguranța și eficiența acestuia. Locul ei pe harta lumii apare a fi acolo unde cândva se găsea Imperiul otoman; iar reapariția ei se poate produce pornind chiar de la cea care îi era nucleul dur – Turcia. O Turcie care să nu fie o putere de completare, ci un jucător distinct, apt a acționa în dreptul său întemeiat pe meritele sale, ca o contrapondere a altor puteri într-un sistem al echilibrului global. Aceasta ar da și o șansă lumii arabo-musulmane de a ieși din psihoza eșecului ei sistemic, pentru a-și asuma un rol rațional și pozitiv în edificarea ordinii globale.

Evident că istoria nu merge pe un singur drum. Dacă ar fi așa, viitorul ar fi ușor de anticipat. Nevoile ei obiective, indicate prin groaza de vid, căutarea echilibrului stabil etc., rămân, însă, constante și pot sugera tendințe care într-o formă sau alta vor fi confirmate. Este motivul pentru care nu trebuie scăpată din vedere Turcia. Valid pentru toată lumea, el este cu atât mai puternic cât privește România, care se întâlnește cu Turcia în Marea Neagră, are o lungă istorie comună și împărtășește un prezent marcat de interese strategice congruente.   

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play




Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2021 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


cloudnxt2
YesMy