Potrivit calendarului creştin-ortodox, în fiecare an, la 6 ianuarie, se celebrează Botezul Domnului (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare), iar la 7 ianuarie, Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului. Două sărbători religioase majore, aflate în legătură directă, deopotrivă prin protagonişti şi semnificaţiile lor biblice.
autor: Prof. univ. dr. Mircea Duţu
La începuturi, naşterea lui Iisus era celebrată în noapte de 5 ianuarie, iar botezul pe 6; după anul 336, pentru a se evita coincidenţa cu alte două sărbători păgâne, una în onoarea lui Dionysos, alta în cea a lui Osiris, naşterea a fost decalată cu 12 zile mai devreme.
Din punct de vedere teologic, Botezul reprezintă iniţierea vizionaro-mistică a lui Iisus: „Şi îndată, ieşind din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut din ceruri: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.” (Marcu 1, 10-11). Însemnătatea sa este, însă, fundamentală şi mult mai largă din perspectiva revoluţiei dorite de Iisus în privinţa credinţei evree şi a ceea ce a generat prin iniţierea creştinismului.
Pe când guverna Pilat din Pont
Pe atunci, împăratul Tiberiu domnea la Roma de 15 ani, trimisul şi reprezentantul său, Ponţiu Pilat, ca prefect, guverna Iudeea din 26, unul dintre fiii lui Irod cel Mare, „ucigătorul de prunci”, Irod Antipa era tetrarhul (regisorul) Galileii, iar Caiafa, ginerele lui Anna, funcţiona ca mare preot al Templului din Ierusalim. Lumea iudee a timpului era frământată de mari probleme, dar dintre acestea, apropierea sosirii lui Mesia, anunţată de scriptură, şi, odată cu ea, a sfârşitului veacurilor, rămânea cea mai preocupantă. Un răspuns l-a oferit, în acest sens, Iisus din Nazaret, prin învăţăturile sale, cu ajutorul discipolilor lui, în frunte cu cei Doisprezece, şi promovat de mişcarea astfel iniţiată, care avea să ajungă la crearea unei noi religii, creştinismul.
Înaintemergătorul şi Mesia
În deşert, aproape de malurile Iordanului, un ascet, îmbrăcat într-o haină confecţionată din păr de cămilă, legată la mijloc cu o curea de piele, ce se hrănea cu lăcuste şi cu miere, propovăduia spălarea de păcate şi venirea ultimei judecăţi. Era, cum avea să-l caracterizeze mai târziu E. Renan, „austerul preparator, tristul predicator al pocăirii, înainte de bucuria sosirii Mirelui, profetul care anunţă venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, dar moare înainte de a o putea vedea. Gigant al originilor creştinismului..., acest aspru justiţiar a fost absintul care a pregătit buzele pentru dulceaţa Împărăţiei lui Dumnezeu. Decapitatul Irodiadei a deschis era martirilor creştini: a fost primul mărturisitor al noii credinţe.”
Considerat drept „cel mai exploziv dintre întemeietorii Bisericii” (Sfântul Ioan Hrisostom), Ioan Botezătorul (3-4 î.e.n. – 29 e.n.) este supranumit Înaintemergătorul, Prietenul Mirelui, Martorul Preasfintei Treimi, ori confundat cu proorocul Ilie.
El e menţionat de 95 de ori în Noul Testament, e personajul cel mai frecvent evocat de Iisus şi unul din rarele cazuri care au lăsat o urmă în istoria iudeilor. Mai mult, aspecte din viaţa lui apar şi în Coran. Patron al multor oraşe şi sate (printre care Florenţa, Torino, Quebec), naşterea sa este sărbătorită la 24 iunie (dată proclamată în Quebec-ul canadian zi naţională!), iar moartea sa, prin tăierea capului, la ordinul lui Irod Antipa şi la dorinţa Salomeei, la 29 august. Este venerat astăzi de o importantă comunitate din Irak drept cel mai mare dintre profeţi şi fondator al sectei mandeenilor.
Din perspectivă biblică, ne apare ca succesor al marilor Profeţi ai Întâiului Legământ, cel care predică Vestea cea Bună şi pregăteşe drumul lui Hristos; e primul care mărturiseşte public în favoarea lui Mesia pe care are privilegiul de a-l boteza. Iar moartea sa atroce şi nevinovată face din el primul şi unul dintre marii martiri ai Creştinătăţii.
Relaţiile dintre Iisus Hristos şi Ioan Botezătorul au rămas şi astăzi o enigmă, suscitând încă multe controverse. Ce raporturi au fost între ei, de înţelegere ori de concurenţă? A fost Ioan învăţătorul care îl primeşte pe Iisus la botez, iar apoi acesta a rupt cu el pentru a dezvolta propriul mesaj în mod independent? Nu cumva Evangheliile au operat în mod deliberat o anexare radicală a Botezătorului la opera mesianică a lui Iisus?
La începutul secolului al XX-lea, istoricul şi teologul M. Venes susţinea deja că Evangheliile ne prezintă rolul lui Ioan Botezătorul într-o lumină care nu e cea reală. În loc să constate că creştinismul a acaparat în profitul său mişcarea considerabilă provocată de Ioan, pretind că Botezătorul, încă de la începutul activităţii lui, nu a fost decât precursorul şi vestitorul lui Iisus din Nazaret. Dimpotrivă, ne putem întreba dacă nu cumva Iisus nu a început prin a fi un discipol al lui Ioan, ca mai târziu să se fi separat de mişcarea acestuia, croindu-şi propriul drum. Şi conchide că se poate spune mai degrabă că mişcările provocate de Ioan şi Iisus au fost total independente una de alta, şi că absorbţia primeia de către secunda nu a fost decât produsul circumstanţelor.
În 1934, A. Loisy dezvolta o altă teză, considerând că tradiţia creştină, făcând din Ioan Înaintemergătorul lui Iisus şi, în prima şi cea de-a patra Evanghelie, un precursor conştient de subordonare a sa misiunii lui Hristos, a vrut să disimuleze un raport istoric de semnificaţie contrară, creştinismul în naştere aflându-se în competiţie cu secta care îi preceda într-un fel sau altul, şi fără a-şi putea confirma superioritatea decât prin raportul de subordonare a lui Ioan faţă de Iisus.
În lucrarea sa din 1968, W. Wink formulează ipoteza potrivit căreia biserica primară s-a aflat în competiţie continuă cu discipolii lui Ioan Botezătorul şi, printr-o stratagemă evanghelică, l-a absoarbit pe Ioan şi îl face martor, împotriva propriilor discipoli, al mesianităţii lui Iisus.
Mai recent (1999), L. Guyénot, insistând asupra ascendentului considerabil pe care Botezătorul îl avea asupra poporului lui Israel, consideră că Ioan din Evanghelii corespundea nevoilor primilor creştini de a-şi întemeia credinţa lor în Iisus pe autoritatea unui profet recunoscut, în acelaşi mod în care au invocat vechii profeţi ai evreilor spre a mărturisi în favoarea lui Iisus.
Iisus, un esenian?
Din cauza ostilităţii esenienilor faţă de Templu (pe care îl considerau profanat de o castă sacerdotală ilegitimă, care practica sacrificii impure), Iisus a fost considerat uneori drept un adept al acestei secte, ori unul dintre foştii discipoli. Desigur, unele asemănări dintre doctrina lor şi învăţăturile lui Iisus sunt evidente, dar diferenţele rămân mai importante. Astfel, esenienii respectau cu rigurozitate legile purităţii, mergând până la interdicţia de a-şi satisface nevoile fiziologice în ziua sabatului, în timp ce Nazarineanul respingea respectul exagerat al punctelor minore ale Legii. De asemenea, esenienii practicau ascetismul, inclusiv în cadrul meselor luate în comun, ceea ce nu întâlnim la ospeţele lui Iisus, descrise în Scripturi, în compania apropiaţilor săi. În fine, Evangheliile, în condiţiile în care evocă discuţiile lui Iisus cu fariseii şi saducheii, nu se referă niciodată la esenieni. Ioan pare a se apropia mai mult de aceştia, cu deosebirea că, în timp ce esenienii practicau botezul zilnic, cel al Botezătorului era făcut odată în viaţă şi cu un rol determinant şi definitiv în convertire şi purificare.
Boboteaza – despărţirea de iudaism
Iisus avea pe atunci circa 30 de ani, fiind astfel un bărbat matur în ochii societăţii iudee a timpului, într-o epocă în care speranţa de viaţă nu depăşea cu mult 40 de ani. El părăseşte Nazaretul de baştină şi printre primele acte ale activităţii sale publice s-a numărat botezul în Iordan, de către Ioan, vărul său, zis „Botezătorul”. Traversat de iudei la sosirea lor în ţara promisă, fluviul devenise simbolul unui itinerariu către Dumnezeu. Contrar ritualurilor celor mai răspândite pe atunci în rândul evreilor şi practicate în Palestina, care prescriau sacrificii pentru iertarea păcatelor, „botezaţii” şi mentorul lor considerau că aceasta putea să fie acordată în urma unui simplu demers de convertire însoţit de un ritual de scufundare în apele sfinte. Prin primirea tainei botezului, Iisus, până atunci discipolul unuia dintre botezători, poate chiar al lui Ioan, marchează încă de la debutul activităţii sale publice o anumită distanţare faţă de autorităţile religioase ale Ierusalimului. El recuză, înainte de toate, un sistem bazat pe distincţia dintre pur şi impur, pentru a insista asupra necesităţii de a schimba sufletul şi viaţa. Într-adevăr, aderarea la mişcarea lui Ioan şi acceptarea botezului drept cheie a izbăvirii reprezintă actul iniţial, dar definitoriu, al despărţiri lui Iisus de iudaismul oficial, majoritar, care se va desăvârşi şi împlini semnificativ prin poziţia faţă de problema purităţii şi implicaţiile ei multiple. Într-adevăr, privite atent, celelalte disidenţe ale lui Iisus faţă de ordinea religioasă iudee par minore şi, în orice caz, acceptate de oficialităţile Templului. Să nu uităm, de pildă, alte cazuri contemporane lui. Astfel, chiar în privinţa lui Ioan Botezătorul, care a inventat un ritual de botez unic, ceea ce implica faptul că sacrificiul cotidian la Templu era insuficient pentru iertarea păcatelor şi reprezenta, deci, o contestare radicală a sistemului existent, el nu a fost considerat un pericol pentru iudaism. Tot aşa, comunitatea Qumran profera invective la adresa întregii ierarhii a Templului din Ierusalim, dar niciodată nu a fost percepută ca o ameninţare notabilă şi tratată ca atare de cei direct vizaţi. Nici nerespectarea sabatului pentru motive întemeiate, precum vindecarea celor suferinzi, nu reprezenta un act care să merite o ripostă extremă. Rămâne, deci, drept cea mai plauzibilă teza profesorului D. Marguerat privind despărţirea (inadmisibilă!) pe tema purităţii, anunţată şi declanşată prin acceptarea Botezului ca şi cheie a iertării păcatelor. Iisus a manifestat prin excelenţă o comuniune directă cu oamenii impuri din punct de vedere moral; el vindecă bolnavi (care erau consideraţi impuri din cauza maladiei lor, judecată drept un păcat şi o pedeapsă divină), se apropie şi se lasă atins de leproşi. Coreligionarii lui erau destul de intransigenţi în această privinţă, dar acceptau totuşi că un impur putea să se reintegreze, cel puţin parţial, în comunitate, însă sub condiţia ca, în prealabil, impuritatea să fie spălată, înlăturată, cel mai adesea printr-un ritual special de pocăinţă şi purificare. Dar, spre deosebire de aceştia, Iisus nu punea nicio condiţie. El promova o altă imagine a lui Dumnezeu, anunţa „Împărăţia” care e prezenţa puternică a divinităţii în lume. Experienţa sa de Dumnezeu este pe cât de ingenioasă, pe cât de imediată, spărgând bariera ridicată în jurul comunităţii sfinte pentru a proteja puritatea sa de contaminare. Iar puritate era legată de sfinţenia lui Israel, exprima corporal calitatea de popor ales, de alegere divină. Numai că, prin învăţăturile sale, Nazarineanul înlătura acest tabu şi schimba radical perspectiva adevărului: „Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă.” (Marcu 7, 15). Aşadar, Iisus deplasează locul purităţii: ea se află în ceea ce iese din om, în cuvintele şi gesturile sale. În opoziţie cu părerea fariseilor, impuritatea devine ceea ce merge de la individ către alţii, şi nu ceea ce îl ameninţă venind din exteriorul său. Puritatea nu mai e defensivă, ci agresivă. A fi pur, pentru Iisus, înseamnă a arăta altuia prezenţa unui Dumnezeu deschis, primitor şi compătimitor.
Aşadar, principala ameninţare, percepută şi pedepsită ca atare, a fost cea care a vizat ceea ce proteja, prin izolare, sfinţenia poporului ales. De aceea saducheii, care au jucat un rol major în judecarea şi condamnarea Nazarineanului, au estimat că Israelul era atins în inima, în sfinţenia sa, în chiar identitatea lui. Să mai adăugăm că puritatea ierarhiza întregul popor al lui Israel, creând clanul purilor şi pe cel al impurilor. Voind să dea poporului său unitate, coerenţă şi egalitate în faţa lui Dumnezeu, Iisus a sfârşit prin a fi considerat duşmanul absolut şi şi-a semnat, practic, astfel, condamnarea la moarte.
Văzut din această perspectivă, Botezul său înfăptuit de Ioan în apele Iordanului marchează însăşi rolul, misiunea lui Iisus, conferite evanghelic şi confirmate istoric.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
