Apusul Kemalismului şi destinul de zonă gri al Turciei (II)

1. Axa Ankara – Moscova: este consolidată în jurul coridoarelor energetice şi comerciale comune, a ideologiei comune iliberale şi a interesului comun de blocare a creării unui stat kurd independent, susţinut de SUA, la graniţa turco-siriană/turco-irakiană. Acest stat kurd, laic şi republican, cap de pod american în Levantul ruso-turco-iranian, ar putea servi la construcţia unor axe strategice cu Israel şi cu bazele americane din Irak, Siria, Arabia Saudită, Cornul Africii (Djibouti), Asia de Sud (Afganistan), precum şi cu un potenţial stat tuareg (din sudul Libiei/nordul statului Mali) asigurând proiecţia intereselor occidentale asupra Orientului Mijlociu şi a regiunii centrale a Sahelului. La nivelul cooperării economice/energetice bilaterale se distinge proiectul Turkish Stream, gazoductul cu o capacitate de transport de 63 miliarde mc, care ar urma să transforme Turcia într-un hub al gazului rusesc. Turkish Stream reprezintă alternativa proiectului South Stream, abandonat de Federaţia Rusă în anul 2014 ca urmare a opoziţiei UE. Având termen de finalizare la sfârşitul anului 2019, gazoductul ar urma să scoată din circuit conductele ucrainene, consfinţind încheierea unui episod al războiului hibrid dus de Federaţia Rusă împotriva Ucrainei77. De asemenea, Ungaria, Macedonia, Serbia şi Grecia,

--------------------------------------------

76. International Organizations, Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/sub.en.mfa? 7cafe2ef-78bd-4d88-b326-3916451364f3 (accesat 28.03.2017)
77. Russia’s Gazprom plans to build Turkish Stream pipeline by end of 2019, Hurriyet Daily News, 29.03.2017, http://www.hurriyetdailynews.com/russias-gazprom-plans-to-build-turkish-stream-pipeline-by-end-of-2019.aspx? pageID=238&nID=111375&NewsCatID=348 (accesat 28.03.2017)

-----------------------------------------

state aflate în siajul geopolitic al Moscovei, şi-au exprimat interesul de a participa la proiect78. Dar, cooperarea dintre cele două state nu se rezumă la Turkish Stream. În luna mai 2010, au fost semnate 17 acorduri menite să accelereze cooperarea bilaterală printre care demararea unui proiect de construcţie în Akkuyu a unei centrare nuclearo-electrice de 4800 MW cu 4 reactoare, finanţată exclusiv şi urmând a rămâne în proprietatea Rusiei, a unei bănci cu capital mixt ruso-turc, investiţii în industria turismului şi suspendarea reciprocă a regimului de vize pentru cetăţenii celor două ţări79. Totodată, trebuie amintit proiectul de construcţie a oleoductului trans – anatolian, menit să şunteze aglomeraţia Strâmtorilor Turceşti. Realizat cu participarea companiilor ruseşti, este prevăzut a transporta zilnic 1,5 milioane de barili de petrol rus şi kazakh din terminalul Samsun de la Marea Neagră în portul Ceyhan, la Marea Mediterană80.

Toate aceste investiţii cresc dependenţa energetică a Turciei faţă de Federaţia Rusă. La nivelul anului 2010, această dependenţă era deja considerabilă, peste 50% din consumul intern de gaze naturale şi o cincime din consumul intern de petrol fiind asiguraţi de conductele ruseşti. Deşi au existat opinii interne care au pledat pentru creşterea ponderii energiei alternative în profilul energetic al ţării, preferinţa regimului de la Ankara pentru transformarea Turciei într-un hub de gazoducte şi oleoducte care deservesc Europa, Orientul Mijlociu şi Caucazul, a avut evidente conotaţii geopolitice. De altfel, funcţionalitatea relaţiei ruso-turce a fost, pe deplin, probată în timpul crizei georgiene din anul 2008 şi a războaielor în derulare din Ucraina şi din Siria când „jocul geopolitic” al Turciei a sfârşit prin a servi intereselor Rusiei.

Citește și: Apusul Kemalismului şi destinul de zonă gri al Turciei (I)

Cu toate acestea, este o axă tensionată de competiţia privind controlul populațiilor turcice din Asia Centrală și Caucaz, de conflictul îngheţat armeano-azer asupra enclavei Nagorno- Karabakh (unde Rusia susţine Armenia şi Turcia Azerbaidjanul), de relaţia conflictuală a Turciei cu Grecia şi Cipru (state apropiate de Federaţia Rusă), de relaţia cu militanţii kurzi din Partidul Muncitorilor din Kurdistan81 (PKK) şi cu cei din miliţia kurdă siriană intitulată Unităţile de Apărare a Poporului82 (YPG), de competiţia privind proiectarea propriilor interese în Peninsula Balcanică, de divergenţele majore privind „Frăţia Musulmană” - interzisă pe teritoriul Federaţiei Ruse, de cooperare militară în creștere dintre Turcia și Ucraina83 precum şi de „clasica” problemă a dominației asupra Strâmtorilor Turceşti. Seria de incidente de securitate, de la doborarea avionului rus de către militanţii turkomani, la asasinarea ambasadorului rus Andrei Karlov84 au acutizat disensiunile dintre cele două puteri regionale dar, interesele bilaterale si, mai ales, perspectiva statutului de „zonă gri”, a unei potenţiale neutralităţi a Turciei, dacă fractura faţă de partenerii euroatlantici se va adânci, au determinat reclădirea relaţiei.

2. Axa balcanică Sarajevo – Tirana – Pristina: Bosnia Herţegovina, Albania şi Kosovo prezintă o serie de caracteristici convergente care asigură unitatea şi soliditatea axei. Sunt state europene majoritar musulmane, cu istorie asemănătoare (foste colonii turceşti, apoi austro-ungare, apoi foste state comuniste), implicate în conflicte armate recente cu Serbia (aliatul Federaţiei Ruse în Balcani), actualmente poziţionate în spaţiul de vecinătate al UE.

-----------------------------------------------------

78. What is Turkish Stream?, The European Post, 08.04.2015, http://europeanpost.co/turkish-stream/ (accesat 28.03.2017)
79. Richard Weitz, Medvedev's Visit Marks New Stage in Russian-Turkish Energy Partnership, vol. 3, no. 12 of the Turkey Analyst, 21.06.2010, https://www.turkeyanalyst.org/publications/turkey-analyst-articles/item/217-medvedevs- visit-marks-new-stage-in-russian-turkish-energy-partnership.html (accesat 28.03.2017)

80. Richard Weitz, idem.op.cit.
81. Parti Karkerani Kurdistan (PKK)
82. Yekîneyên Parastina Gel (YPG)
83. Tudor Martalogu, Kremlin: Erdogan i-a prezentat lui Putin scuze pentru doborârea avionului militar rus, Agerpres, 27.06.2016, http://www.agerpres.ro/externe/2016/06/27/kremlin-erdogan-i-a-prezentat-lui-putin-scuze-pentru- doborarea-avionului-militar-rus-16-42-51 (accesat 07.07.2016)
84. Roland Oliphant, James Rothwell, Russian ambassador to Turkey Andrey Karlov shot dead by police officer in Ankara who shouted 'Aleppo, revenge', The Telegraph, 20.12.2016, http://www.telegraph.co.uk/news/2016/12/19/ russias-ambassador-turkey-shot-assassination-attempt1/ (accesat 28.03.2017)

Fiind situate înafara comunităţii europene şi a cupolei sale de securitate, cele trei state au avut de ales între „noua lume otomană” şi „noua lume rusă”. Evident, multiplele conexiuni culturale, confesionale, educaţionale, economice, politice cu Turcia au înclinat decisiv balanţa în favoarea Ankarei. De altfel, lobby-ul turcesc a susţinut aderarea Albaniei (încununata cu succes în 2008) şi a Bosniei Herţegovina la NATO, acest efort diplomatic cimentând relaţiile din interiorul axei. De asemenea, Turcia a jucat un rol activ de mediator în regiune, dovadă fiind Declaraţia de la Istanbul din aprilie 201085 sau Rezoluţia Parlamentului Sârb din martie 2010 prin care s-au exprimat regrete faţă de masacrul din Srebrenica din iulie 199586. Menţinerea acestor state în sfera de influenţă turcă reprezintă un capital geopolitic important, utilizat în mod adecvat de Turcia. De exemplu, în contextul „crizei migranţilor”, atât de profitabilă intereselor Ankarei, rutele de transport balcanice au jucat un rol fundamental în afluirea migranţilor pe ţărmurile Greciei sau la graniţele spaţiului Schengen. Mai mult, reţeaua de interese turceşti din Balcani, în imediata vecinătate a frontierei europene, a transformat Turcia într-un partener geopolitic obligatoriu al UE în regiune. Un statut „jucat” de preşedintele Erdoğan în negocierile cu Bruxelles-ul sau cu Berlin-ul privind managementul „rutei terestre” de migraţie ilegală transfrontalieră, gestionat de axa balcanică.

3. Axa turcofonă Baku – Asgabat – Astana – Taskent – Dushanbe: este cimentată în jurul istoriei comune, a confesiunii musulmane, a tradiţiilor şi a limbii comune turcice. În anii 1990, pe fondul slăbiciunii Federaţiei Ruse, Turcia a desfăşurat o intensă campanie de recuperare a spaţiului turcic din Asia Centrală, utilizând instrumente economice, politice şi culturale, printre care şi influenta reţea Gülen. Începând cu anii 2000, „ofensiva” turcă în Asia Centrală s-a mai estompat, ca urmare a repoziţionării Rusiei în rolul de hegemon regional şi a emergenţei Chinei dar, au ramas active atât instituţiile create în acea perioadă precum TÜRKSOY (Joint Administration of Turkic Culture and Art – Administraţia Comună a Culturii şi Artei Turce)87 cât şi vastele retele de întrajutorare şi educaţie islamică patronate de Hizmet – Gülen şi de „Frăţia Musulmană”, ultima activă îndeosebi în Tadjikistan88. De altfel, competiţia geopolitică în Asia Centrală este una dintre cele mai acute întrucât implică doi hegemoni regionali, Rusia şi China, cărora li se supra-adaugă factorul islamist fie el de origine turcică, saudită sau afgano- pakistaneză precum şi ambiţiile regionale ale Iranului. Dintre toţi jucătorii regionali, miza cea mai mare aparţine Rusiei, pentru care Asia Centrală reprezintă componenta sudică a spaţiului său de securitate. Dar, în ultimii ani, ambiţiile hegemonice globale ale Chinei şi nevoile sale tot mai mari de resurse energetice au vizat inclusiv acest spaţiu, devenit ţintă a „Strategiei Drumului şi a Centurii Mătăsii”. Totodată, nu trebuie omisă reticenţa liderilor acestor regimuri autoritariste faţă de o eventuala „cupolă” turcească în regiune, reticenţă alimentată de educaţia sovietică şi, ulterior, de influenţa rusă (Turkmenistan, Uzbekistan). Prin urmare, pentru moment, Turcia proiectează o strategie de tip soft power, rezumându-se la a fi un patron confesional/cultural al regiunii şi un eficient partener de afaceri. În acest sens, strategii de la Ankara au urmărit atât dezvoltarea pieţei de desfacere pentru produsele turceşti cât şi dezvoltarea reţelelor de gazoducte/oleoducte dinspre Kazakhstan şi Turkmenistan spre terminalele turceşti, trecând prin Caucaz (unde funcţionează deja oleoductul Baku – Tbilisi 

---------------------------------------------

85. Edited by Özden Zeynep Oktav, Turkey in the 21st Century: Quest for a New Foreign Policy, Routledge Taylor & Francis Group, New York, 2016, p.144
86. 31 March 2010- France 3 – Excuses publiques du Parlement serbe pour le massacre de Srebrenica / Serb Parliament Public Apology for the Massacre of Srebrenica FRENCH, 02.07.2015, http://speakingout.msf.org/fr/ node/3794 (accesat 07.04.2017)

87. Înfiinţat in 1993, este alcătuit din Azerbaijan, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Turcia, Turkmenistan şi Uzbekistan. Republica Turcă a Ciprului de Nord, Regiunea Găgăuză din Republica Moldova şi republici autonome din Federaţia Rusă au statut de observatori. Vezi: TÜRKSOY (Joint Administration of Turkic Culture and Art), Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/turksoy-_joint-administration-of-turkic-culture-and-art_.en.mfa (accesat 07.04.2017)

88. Glauco D’Agostino, The Islamic Revival in Central Asia, Islamic World Analyzes, http://www.islamicworld.it/wp/ islamic-revival-central-asia/ (accesat 07.04.2017)

Erzurum/gazoductul Baku – Tbilisi – Ceyhan). Volumul schimburilor comerciale variază de la un stat la altul. Nivelul maxim al cooperării economice s-a înregistrat pe relaţia cu Turkmenistan unde tranzacţiile comerciale în anul 2015 au atins 2,4 miliarde89 şi cu Kazakhstan unde, în acelaşi an, au atins 2 miliarde90, state bogate în resurse energetice cu care Turcia a dezvoltat parteneriate strategice. Cu toate acestea, înfiinţarea în anul 2009 a Consiliului de Cooperare al Statelor de Limbă Turcă91 (Consiliul Turcic), cu Turcia, Azerbaijan, Kazakhstan, Kyrgyzstan în calitate de membrii fondatori, organism menit să intensifice cooperarea şi la nivel politic, a reprezentat semnalul ca strategia Turciei în regiune este una a paşilor mărunţi dar perseverenţi.

4. Axa Golfului Riad – Cairo: este o axă tensionată de competiţia care se prefigurează între Turcia şi Arabia Saudită privind conducerea lumii sunnite, de relaţia celor două state cu Egiptul şi de interferenţa „Fraţiei Musulmane”. Chiar dacă aparţin aceleiaşi şcoli juridice ultraconservatoare, între wahhabiţi şi adepţii lui Hassan al Bannā s-a dezvoltat o relaţie de rivalitate care a dus la decizia saudiţilor, în martie 2014, de introducere a „Frăţiei” în lista organizaţiilor teroriste92. O rivalitate legată de leadership-ul viitor al lumii islamice, în condiţiile în care eficienţa socio-economică a „reţetei” aplicate de „Mişcare” capacitează musulmani de pe toate continentele, demonstrând o anvergură panislamică. Marele semnal de alarmă pentru dinastia saudită a fost tras în anul 2001, când Sheikh Raad Salah, lider palestinian al „Frăţiei”, şi-a anunţat intenţia de a aduce apă din „fântâna sfântă Zamzam” din Mecca la Moscheea Al Aksa din Ierusalim pentru a lega între ele „locurile sfinte”. A urmat discursul liderului „Frăţiei”, Sheikh Safwat Hijazi, din data de 1 mai 2012. Reluând o idee vehiculată încă din perioada secolului al XIII-lea, Hijazi a afirmat că Ierusalimul va fi viitoarea capitală a califatului global şi nu Mecca sau Medina93. Evident, într-o astfel de situaţie, Arabia Saudită ar trebui să împartă rolul de „gardian al locurilor sfinte” cu Palestina, o chestiune cu impact multiplu asupra echilibrelor fragile din lumea islamică actuală, care redeschide o dispută mai veche privind locurile de pelerinaj ale Islamului94. Ruptura dintre Arabia Saudită şi „Frăţia Musulmană” precum şi emergenţa Turciei în calitate de protector al „Mişcării”, dar şi de ambiţios lider regional, tensionează automat relaţiile bilaterale turco-saudite. În această ecuaţie intervine, însă, şi Egiptul, cu care Turcia are relaţii reci în urma puciului soldat cu îndepărtarea de la putere a „Frăţiei Musulmane”. O acţiune la care Arabia Saudită (şi nu numai) a avut un rol activ în sprijinul generalului el-Sisi. Dar relaţiile dintre cele trei state sunt departe de a fi clarificate. Pe de o parte interferenţa fostei administraţii Obama în sprijinul regimului Morsi a afectat încrederea saudiţilor şi a mişcărilor seculare egiptene în alianţele cu americanii, pe care le considerau solide, temeri sporite şi de acordul nuclear al SUA cu Iranul95. Pe de altă parte intervin recentele mutări geopolitice ale Egiptului în problema siriană unde a votat în favoarea rezoluţiei de armistiţiu propuse de Rusia96 (care a exclus oraşul Allep), lipsa de sprijin acordat

-------------------------------------------

89. Relations between Turkey and Turkmenistan, Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/ economic-relations-between-turkey-and-turkmenistan.en.mfa (accesat 07.04.2017)

90. Relations between Turkey and Kazakhstan, Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/ relations-between-turkey-and-kazakhstan.en.mfa (accesat 07.04.2017)

91. Este alcătuit din Turcia, Azerbaijan, Kazakhstan, Kyrgyzstan (Membrii fondatori). Vezi: THE COOPERATION COUNCIL OF TURKIC SPEAKING STATES, Republic of Turkey, Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/turk-konseyi- en.en.mfa (accesat 07.04.2017)

92. Saudi to remove Muslim Brotherhood from terrorist lists, MEMO Middle East Monitor, 08.12.2016, https:// www.middleeastmonitor.com/20161208-saudi-to-remove-muslim-brotherhood-from-terrorist-lists/ (accesat 07.04.2017)

93. Mordechai Kedar, Why the Saudis and Muslim Brotherhood Hate Each Other, Arutz Sheva, 13.05.2014, http:// www.israelnationalnews.com/Articles/Article.aspx/14994 (accesat 07.04.2017)

94. Mordechai Kedar, idem.op.cit.

95. Ahmed al-Burai, idem.op.cit.

96. NEW INFORMATION: Egypt welcomes Syria cease-fire deal, 29.12.2016, http://www.weau.com/content/news/ Turkey-says-Russia-helped-target-IS-in-Syria-408602125.html (accesat 07.04.2017)

operaţiunilor militare saudite din Yemen97 şi, mai mult decât atât, primirea în anul 2015 a unei delegaţii a miliţiei pro-iraniene Houthis la Cairo98. Aceste decizii ale egiptenilor au reîncălzit relaţiile turco-saudite, cel mai concret semnal fiind includerea Hizmet – Gülen în lista organizaţiilor teroriste de către Arabia Saudită şi aliaţii săi din CCG99. Dar, în ciuda optimismului unor analişti, perspectiva detensionării axei Ankara – Riad este puţin probabilă, fiind inexorabil legată de relaţia regimului Erdoğan cu „Frăţia Musulmană” şi, subsecvent, de ambiţiile regionale ale preşedintelui turc, aspecte fundamentale ale neo-otomanismului actualei administraţii de la Ankara.

5. Axa islamistă radicală Raqqa – Tripoli – Mogadiscio: o axă în care „Frăţia Musulmană” are un cuvânt greu de spus. Iniţiatorii şi beneficiarii valului de anarhie care a cuprins circa 23 de state asiatice şi africane100 în perioada anilor 2011-2012, cunoscut sub numele de „primăvara arabă”, au fost, până la un punct, membrii acestei organizaţii. Aceştia au speculat oportunitatea oferită de auto-incendierea tunisianului Tarek el-Tayeb Mohammed Bouazizi (1984-2011) în semn de protest față de regimul autocrat al președintelui Zine El Abidine Ben Ali, pentru a înlătura de la putere regimurile seculare, naţionaliste şi a le înlocui cu regimuri islamiste afiliate „Mişcării”. Dacă în marea majoritate a cazurilor instituţiile de forţă naţionale au restabilit, într-un final, ordinea premergatoare protestelor, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în Libia, Yemen şi Siria unde, prezenţa/intervenţia unor puteri interesate să îşi proiecteze interesele în zonele respective au declanşat conflicte/războaie de tip proxy între numeroase facţiuni rivale islamiste şi seculare. În toate aceste trei state, legăturile regimului Erdoğan cu membrii locali ai „Frăţiei” au transformat Turcia în „jucător”. Precum se ştie, „primăvara siriană” a fost declanşată, în data de 28 ianuarie 2011, de membrii locali ai „Frăţiei Musulmane”101 care au denunţat public abuzurile dictaturii alawite a familiei Assad şi a partidului unic Ba’ath. Protestele antiguvernamentale din Damasc102 s-au extins rapid în toată Siria, culminând cu evenimentele sângeroase ale săptămânii 15-21 martie 2011, considerate a fi „punctul zero” al războiului civil sirian. Un război proxy complicat prin intervenţia Rusiei, Iranului şi Chinei de partea regimului Assad şi a SUA, Iordaniei, Arabiei Saudite de partea forţelor anti-Assad103. Iniţial, Turcia s-a situat de partea rebelilor, ca urmare a nemulţumirii stârnite de refuzul regimului sirian de a permite tranzitarea teritoriului naţional de gazoductul Qatar-Turcia104 dublată de interesul „Frăţiei Musulmane” de a îndepărta ultimul regim Ba’ath- ist. Ulterior, miza anihilării kurzilor din Siria şi Irak prin intermediul regimului de la Damasc sau a islamiştilor din DAESH a devenit prioritară. Astfel, Turcia a devenit un jucător în tabăra islamiştilor prin permeabilizarea graniţelor în favoarea acestora105, prin blocarea ajutoarelor

-----------------------------------------------

97. Alaa Bayoumi, The Saudi Egyptian divide runs deeper than Syria, The New Arab, 21.10.2016, https:// www.alaraby.co.uk/english/comment/2016/10/21/the-saudi-egyptian-divide-runs-deeper-than-syria (accesat 07.04.2017)

98. Egypt receives a delegation from Yemen’s Houthi rebels, MEMO Middle East Monitor, 02.03.2015, https:// www.middleeastmonitor.com/20150302-egypt-receives-a-delegation-from-yemens-houthi-rebels/ (accesat 07.04.2017)

99. GCC declare Gulen group a ‘terrorist organisation’, MEMO Middle East Monitor, 14.10.2016, https:// www.middleeastmonitor.com/20161014-gcc-declare-feto-a-terrorist-organisation/ (accesat 07.04.2017)

100. Tunisia, Egipt, Libia, Yemen, Siria, Algeria, Iordania, Cisiordania, Liban, Irak, Arabia Saudită, Oman, Bahrain, Maroc, Kuweit, Iran, Sahara Occidentală, Sudan, Mauritania, Gabon, Somalia, Djibouti, Senegal.

101. Syria in Crisis: The Muslim Brotherhood in Syria, Carnegie Endowment for International Peace, http:// carnegieendowment.org/syriaincrisis/?fa=48370 (accesat 20.04.2015)

102. În data de 17 ianuarie 2011, islamişti din „Frăţia Musulmană” au lansat un avertisment regimului Assad, cerându-i să asculte doleanţele sunniţilor. Protestele au izbucnit pe fondul unei manifestaţii în faţa ambasadei Egiptului din Damasc cu ocazia înlăturării de la putere a preşedintelui egiptean Hosni Mubarak.

103. Agence France Presse, REPORT: The CIA Has Been Secretly Training Syrian Rebels For Months, Business Insider, 21.06.203, http://www.businessinsider.com/cia-secret-training-syrian-rebels-2013-6 (accesat 17.09.2015)

104. Tamsin Carlisle, Qatar seeks gas pipeline to Turkey, The National, 29.08.2009, http://www.thenational.ae/ business/energy/qatar-seeks-gas-pipeline-to-turkey (accesat 20.04.2015)

105. Richard Spencer, Turkey accused of allowing Islamic State fighters to cross its border in Kobane attack, The Telegraph, 25.06.2015, http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/middleeast/syria/11699969/Turkey-accused-of- alowing-Islamic-State-fighters-to-cross-its-border-in-Kobane-attack.html (accesat 29.08.2015)

militare pentru kurzii din Kobane106, prin blocarea spațiului aerian propriu pentru tranzitul aeronavelor militare americane care aveau misiunea de a bombarda pozițiile DAESH107 etc.

Mai mult, există acuzaţii extrem de grave la adresa regimului Erdoğan formulate de către Dr. Ahmet Yayla, profesor de criminologie al Universităţii George Mason şi fost şef regional al serviciului de contraterorism şi operaţiuni al poliţiei turce108. Conform declaraţiilor lui Yayla, Turcia a sprijinit în mod constant DAESH, Jabhat-al Nusra, Ahrar us-Sham. Citând rapoarte ale Conflict Armament Research (CAR) – organizaţie finanţată de UE, Yayla susţine că aproape toate dispozitivele explozive improvizate (IED) folosite de DAESH au conţinut explozivi, substanţe chimice, componente electronice sau alte componente provenite din Turcia, aspect valabil şi pentru armamentul folosit de jihadişti. Totodată, permeabilitatea frontierei turco- siriene a permis traversarea acesteia de circa 30.000 de luptători, care s-au alăturat forţelor DAESH. Mai mult, acelaşi ofiţer susţine că DAESH a recrutat mii (peste 3000) de cetăţeni turci care alcătuiesc astăzi o reţea funcţională, bine pusă la punct în interiorul Turciei. Această reţea desfăşoară activităţi de recrutare, suport logistic, tranzacţii financiare, producţie de echipamente (de ex. o fabrică de uniforme şi veste pentru încărcături explozibile). Yayla aminteşte şi de scandalul “RedHack”, din septembrie 2016, în care adresa de e-mail a ginerelui lui Erdoğan, Berat Albayrak, a fost spartă şi informaţiile obţinute au fost publicate în mass media turcă, rezultând că familia actualului preşedinte turc ar fi implicată în traficarea petrolului DAESH109. De asemenea, acesta menţionează şi atitudinea autorităţilor de la Ankara de evitare a etichetării DAESH drept organizaţie teroristă, atitudine vizibilă până la începutul anului 2016. Situaţia prezentată de Yayla este cu atât mai îngrijorătoare cu cât, conform acestuia, operaţiunile contrateroriste împotriva grupărilor salafiste radicale au fost stopate în perioada anilor 2014 – 2015, la ordinul guvernului AKP. Susţinerea politică tacită acordată DAESH a determinat, conform PEW Research Center citat de ofiţerul turc, creşterea bazinului de simpatizanţi ai islamiştilor în rândul tinerilor votanţi AKP, circa 6 milioane dintre aceştia exprimându-şi opinii favorabile faţă de acţiunile jihadiştilor.

În Libia, conform GlobalSecurity.org110, membrii „Frăţiei” sunt reuniţi în două mari grupări: Brigăzile Islamiste Misrata (Uniunea Revoluționară Misrata) şi Brigada Martirilor din 17 Februarie.

Brigăzile Islamiste Misrata (Uniunea Revoluționară Misrata) cu peste 200 de grupări armate, însumează peste 40.000 de membri care acționează în regiunea Misrata din nordul statului african, unde se află şi baze de antrenament ale „Frăţiei Musulmane”. Una dintre aceste grupări islamiste, Farj Libia, care din anul 2013 controlează capitala Tripoli și împrejurimile sale, este susținută în mod deschis, logistic şi informativ de Turcia. Dar, implicarea Turciei de partea „Frăţiei Musulmane” în Libia este mult mai complexă. În cursul anului 2015, prin sprijinul acordat Congresului General Naţional – administraţia „Frăţiei Musulmane” din Tripoli, Ankara s-a aflat în opoziţie cu guvernul de la Tobruk, recunoscut de ONU şi de statele occidentale, aliate ale Turciei în NATO111. Mai mult, tensiunile dintre Turcia şi

------------------------------------------------------

106. Kobani: anger grows as Turkey stops Kurds from aiding militias in Syria, The Guardian, 09.10.2014, http:// www.theguardian.com/world/2014/oct/08/kobani-isis-turkey-kurds-ypg-syria-erdogan (accesat 29.08.2015)

107. Turkey Opens Airspace For U.S. Operations Against Islamic State, 24.07.2015, http:// www.npr.org/2015/07/24/425978815/turkey-opens-airspace-for-u-s-operations-against-islamic-state (accesat 29.08.2015)

108. Ahmet S. Yayla, Turkey’s Crippled Counterterrorist Capacity: How Domestic Purges Represent an International Threat to Europe’s Security, Huffington Post, 02.03.2017, http://www.huffingtonpost.com/entry/turkeys-crippled- counterterrorism-capacity-how-domestic_us_58b87e1ee4b0ffd61787bd38 (accesat 08.04.2017)

109. Robbie Gramer, Latest Wikileaks dump sheds new light on Erdogan’s power in Turkey, Foreign Policy, 07.12.2016, http://foreignpolicy.com/2016/12/07/latest-wikileaks-dump-sheds-light-erdogan-turkey-berat-albayrak- redhack-hackers-oil/ (accesat 08.04. 2017)

110. Libyan Civil War – 2014, globalsecurity.org, http://www.globalsecurity.org/military/world/war/libya-civil-war-2.htm (accesat 20.04.2015)

111. Barin Kayaoglu, Why Turkey is making a return to Libya, AL MONITOR, 14.06.2016, http://www.al-monitor.com/ pulse/originals/2016/06/turkey-libya-economic-interests-ankara-tripoli-embassy.html#ixzz4e1gzvvnF (accesat 08.04.2017)

guvernul libian din Tobruk au suferit o acutizare la sfârşitul anului 2015 când oficialităţile libiene au interzis activitatea companiilor turceşti pe teritoriul naţional iar forţe loiale acestora au atacat cargobotul turcesc „Tuna 1” suspectat că ar transporta armament islamiştilor din Tripoli. Ulterior, constituirea Guvernului de Acord Naţional cu sediul la Tripoli a detensionat oarecum situaţia internă, oferindu-le, însă, Turciei şi „Frăţiei Musulmane” o victorie politică şi imagologică importantă.

Conform Clarion Project, acest Guvern de Acord Naţional finanţează, prin ministerul apărării, Brigada Martirilor din 17 Februarie112, o puternică miliţie islamistă patronată de „Frăţie” care operează în regiunile Benghazi si Kufra (cu circa 12 batalioane bine înarmate cu armament greu şi uşor). Mai mult, aceeaşi sursă susţine că Departamentul de Stat al SUA ar fi angajat compania britanică Blue Mountain113 pentru a asigura protecţia ambasadei din Bengazi iar, aceasta din urmă ar fi subcontractat serviciile de pază Brigăzii Martirilor din 17 Februarie. În data de 11 septembrie 2012, când paza a fost asigurată teoretic de islamiştii afiliaţi „Frăţiei Musulmane” (aceştia au părăsit posturile cu câteva ore înaintea atacului), militanţi din Ansar al- Sharia114 au atacat ambasada ucigând ambasadorul şi alţi trei diplomaţi americani. Este important de menţionat că, în anul 2013, Brigada Martirilor din 17 Februarie avea o pagină de Facebook unde arbora steagul Al Qa’ida (AQ)115.

[citeste si]

Acest cap de pod turcesc în nordul Africii este completat de un al doilea în estul continentului, în Somalia. Stat colapsat ca urmare a războiului fratricid dintre clanurile care-şi împart teritoriul naţional, Somalia a devenit o pepinieră a infractionalităţii maritime şi a islamismului african. Un islamism disputat, cel puţin aparent, între Al Shabaab, organizaţie teroristă afiliată AQ în Peninsula Arabă şi „Frăţia Musulmană”, cărora este posibil să se asocieze militanţi ai DAESH,, „refugiaţi” din calea intervenţiei militare occidentale. În acest cadru extrem de instabil, în plin Ramadan, în luna august 2011, premierul (pe atunci) Erdoğan face o vizită la Mogadishu împreună cu familia şi cu alte oficialităţi de la Ankara116. Afirmând că Turcia „nu-şi va abandona fraţii musulmani şi surorile”, Erdoğan a antamat proiecte de investiţii in infrastructura somaleză (spitale, şcoli, drumuri) în valoare totală de 500 milioane $. Proiecte finalizate şi încununate de construcţia în Mogadishu, a celei de-a doua baze militare turceşti dinafara teritoriului naţional, după cea din Qatar. Scopul oficial al acestei investiţii militare îl reprezintă antrenarea forţelor naţionale somaleze implicate în contracararea islamiştilor din Al Shabaab117. Scopul neoficial îl reprezintă proiectarea intereselor de putere ale Turciei în Cornul Africii, în dreptul strâmtorii Bab el Mandeb, a coastei yemenite şi a Golfului Persic, certificând obiectivul de transformare a sa în liderul lumii musulmane. Chiar dacă amplasarea bazei millitare s-a realizat cu acordul ONU, rămâne valabilă întrebarea cum de s-au putut finaliza proiectele turceşti într-o ţară devastată de instabilitate şi cum de a cutezat Erdoğan să-şi expună familia unor riscuri considerabile în cursul vizitei oficiale din anul 2011. Un răspuns ar putea fi găsit în influenţa pe care „Frăţia Musulmană” o exercită asupra clanurilor şi a islamiştilor somalezi.

6. Axa levantină Teheran – Damasc – Beirut – Gaza (Tel Aviv): o altă axă în care influenţa „Frăţiei Musulmane” dar şi a Federaţiei Ruse joacă un rol covârşitor. Deşi tensionată de divergenţele sectare din lumea musulmană, axa este întărită de interesele comune privind blocarea creării unui viitor stat kurd protejat de americani, de raporturile de competiţie cu

112. Meira Svirsky, Report: Jihadist Group Hired to Defend U.S. Benghazi Mission, Clarion Project, 12.05.2013, https://clarionproject.org/report-jihadist-group-hired-defend-us-benghazi-mission-4/ (accesat 07.04.2017)

113. http://www.bluemountaingroup.co.uk/ (accesat 07.04.2017)

114. Grupare radicală islamistă afiliată A.Q., activează în Tunisia și Libia. În Libia activează în zonele Darnah și Benghazi, unde este aliată cu Benghazi Revolutionaries Shura Council - vezi Alba Iulia Catrinel Popescu, Ce se ascunde în spatele BOKO HARAM? – Colecţia „Geopolitica”, Editura Top Form, Bucureşti, 2016, p. 65

115. Meira Svirsky, idem.op.cit.

116. Abukar Arman, Erdogan: The hero of Somalia, Al Jazeera, 21.01.2015, http://www.aljazeera.com/indepth/ opinion/2015/01/visit-erdogan-somalia-2015121124331818818.html (accesat 07.04.2017)

117. Turkey sets up first African military base in Somalia, Daily Sabah, 30.09.2016, https://www.dailysabah.com/war- on-terror/2016/09/30/turkey-sets-up-first-african-military-base-in-somalia (accesat 07.04.2017)

Arabia Saudită şi cu monarhiile din cadrul CCG, de relaţia tensionată cu Israelul, de cooperarea economică şi energetică precum şi de sprijinul acordat palestinienilor din Fâşia Gaza conduşi de Hamas118. Mai mult, Siria, Libanul şi Fâşia Gaza sunt riverane „Leviathanului”119, marele depozit gazeifer din bazinul levantin al Mediteranei, de a cărui exploatare s-au declarat interesaţi toţi jucătorii activi din teatrul de operaţiuni sirian. Rusia, Iranul şi, mai apoi Turcia, s-au aliat regimului Assad care, pe lângă alte facilităţi de ordin strategic, le-a garantat exploatarea depozitului în perimetrul sirian şi tranzitul gazoductelor pe teritoriul controlat de acesta. Toate aceste puncte de convergenţă au construit trilaterala Rusia – Turcia – Iran, numită astfel de ministrul de externe rus Serghei Lavrov. Trilaterala s-a reunit la Moscova în luna decembrie 2016, la nivel de miniştri de externe, pentru a oferi soluţii crizei siriene. Printre concluziile acestei reuniuni se remarcă determinarea celor trei state de „a respecta suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Siriei”120, altfel spus sprijin nemijlocit acordat guvernului Assad. Dar implicarea Turciei în regiunea levantină este mult mai profundă. Relaţiile strânse dintre regimul Erdoğan şi liderii Hamas au culminat prin încercarea de spargere a blocadei israeliene asupra Fâşiei Gaza din 31 mai 2010121. Acest demers a declanşat o criză în relaţiile bilaterale turco-israeliene. Criza Mavi Marmara - atacul forţelor israeliene asupra Gaza Freedom Flotilla – Flotila Libertăţii în Gaza, acuzată că ar transporta armament destinat militanţilor Hamas, a dus la expulzarea ambasadorului israelian de la Ankara şi la anularea de către Turcia a exerciţiilor militare comune. În anul 2016, relaţia turco- israeliană s-a normalizat. Israelul a acceptat să plătească daune în valoare de 20 milioane $ familiilor persoanelor ucise pe vasul Mavi Marmara iar Turcia a primit permisiunea Israelului de a ajuta populaţia palestiniană şi de a dezvolta proiecte de infrastructură în Gaza. În contrapartidă, Turcia s-a angajat să prevină orice acţiune a Hamas îndreptată împotriva Israelului122. Această reconciliere a avut la bază interese economice, de exemplu transformarea portului Haifa într-un hub al mărfurilor turceşti în Orientul Mijlociu ca urmare a instabilităţii din Siria şi a relaţiilor tensionate turco-egiptene precum şi insistenţele administraţiei Obama.

7. Axa euro-atlantică Washington – Bruxelles – Berlin: se prefigurează a fi axa cea mai tensionată pe termen mediu. Această axă a fost construită în perioada bipolarităţii în jurul intereselor geopolitice şi de securitate comune precum şi a valorilor comune democratice, seculare, liberale ale participanţilor. Neo-otomanismul, iliberalismul şi legăturile actualului regim de la Ankara cu „Frăţia Musulmană” coroborate cu planul „Frăţiei” de creare a califatului global cu capitala spirituală la Ierusalim şi cu Turcia pe post lider al noului califat, trilaterala cu Rusia şi Iranul, relaţia contondentă cu Grecia, Cipru şi Armenia, şantajul practicat de Ankara la adresa partenerilor săi europeni în chestiunea migraţiei ilegale transfrontaliere, retorica agresivă a preşedintelui Erdoğan la adresa cancelarului german sau a partenerilor americani, reţelele de spionaj turce active în UE123, măsurile de forţă dictate de Ankara în privinţa bazei militare de la Inçirlik în contextul puciului neelucidat din iulie 2016 precum şi opoziţia Turciei faţă de proiectul unui viitor stat kurd sunt câteva dintre elementele care şubrezesc această axă. Adâncirea acestor linii de fractură între aliaţii nord-atlantici, Israel, Arabia Saudită, Egipt,

-----------------------------------------

118. Acronim al Harakat Al-Muqawama Al-Islamia - Miscarea Islamică de Rezistenţă, este o organizaţie paramilitară islamistă, ramura palestiniană a “Frăţiei Musulmane” aflată în opoziţie cu organizaţia seculară Fatah. Urmăreşte înfiinţarea unui stat islamic palestinian cu capitala la Ierusalim.

119. Leviathan Gas Field, Levantine Basin, Mediteranean Sea, Israel, http://www.offshore-technology.com/projects/ leviathan-gas-field-levantine-israel/leviathan-gas-field-levantine-israel1.html (accesat 20.08.2015)

120. Russia-Iran-Turkey alliance most effective in solving Syrian crisis-Lavrov, RT, 20.12.2016, https://www.rt.com/ news/371044-russia-turkey-iran-effective-meeting/ (accesat 20.02.2017)

121. Mavi Marmara: Why did Israel stop the Gaza flotilla?, BBC NEWS, 27.06.2016, http://www.bbc.com/ news/10203726 (accesat 20.02.2017)

122. Mavi Marmara: Why did Israel stop the Gaza flotilla?, idem.op.cit.

123. Joseph Fitsanakis, Analysis: Unease in Europe as Turkey intensifies espionage abroad, Intel News.org, 30.03.2017, https://intelnews.org/2017/03/30/01-2087/ (accesat 07.04.2017)

Iordania pe de o parte şi Turcia de cealaltă parte, va apropia regimul Erdoğan de Rusia şi de Iran, iar transformarea sistemului administrativ într-unul prezidenţial va scoate din joc eventualele forţe de opoziţie seculare şi liberale. Cu încă două posibile viitoare mandate prezidenţiale (până în anul 2029) şi cu presiunea asigurată de activiştii „Frăţiei Musulmane” „refugiaţi” în Turcia din statele care le-au interzis activitatea, Erdoğan are în faţă un viitor de neo-calif. În acest context, apartenenţa Turciei la structurile euro-atlantice va fi tot mai improprie, ca urmare a diferenţei majore de sisteme, de obiective, de interese. În plus, obligaţia unanimităţii de voturi pentru activarea articolului 5 din cadrul NATO va pune în discuţie disponibilitatea regimului de la Ankara de a-şi sprijini aliaţii în contextul unei agresiuni din partea unui stat islamist sau a altui stat cu care Turcia are relaţii strânse. Decizia de izolare a Turciei în cadrul parteneriatelor sale vestice cu toate consecinţele în planul apropierii Ankarei de puterile competitoare din cadrul sistemului internaţional va fi pusă în balanţă cu riscul tolerării unui comportament tot mai incisiv, tot mai dedicat obiectivelor islamiste ale „Frăţiei Musulmane”. Cert este că, neo-otomanismul actualului regim de la Ankara a fost „ajutat” să prindă rădăcini în societatea turcă atât de europeni, care au deschis negocierile de aderare ale Turciei la UE impunând reguli de limitare a influenţei militare în viaţa publică, cât şi, mai ales, de administraţia Obama care, în numele „libertăţilor democratice” şi a utopiei „islamismului moderat” şi controlabil a susţinut, chiar şi prin dezangajare, ofensiva „Frăţiei Musulmane” în MENA124 si recrudescenţa islamismului într-un spaţiu dominat de ideologii seculare. În acest context, ar trebui luat în calcul scenariul revenirii Turciei la statutul de neutralitate interbelic. Un scenariu care va schimba radical ecuaţia de putere din bazinul Mării Negre unde NATO echilibrează strategic prezenţa militară a Rusiei preponderent prin efectivele militare turceşti. Prin urmare, o regândire a strategiei NATO în regiunea Mării Negre devine un imperativ, la fel cum soluţionarea focarelor de instabilitate din Siria, Libia, Irak, Yemen şi Somalia sunt esenţiale pentru contenţia migraţiei şi a islamismului global.

În loc de concluzii: Spre ce se îndreaptă Turcia?

Apusul kemalismului şi recrudescenţa ideologiei ultraconservatoare, hanbalite în viaţa politică şi culturală a Turciei, îndreaptă acest stat către viitorul de „zonă gri” prefigurat de Karaganov. Noua identitate de protector al „Frăţiei Musulmane” şi ambiţiile regimului de Ankara de transformare în lider al unui califat cu capitala în Ierusalim, antagonizează atât Arabia Saudită şi monarhiile Golfului cât, mai ales Israelul şi noua administraţie americană. De asemenea, şantajul asupra liderilor europeni în privinţa migraţiei ilegale şi retorica injurioasă la adresa Germaniei şi a Olandei au răcit relaţiile Ankarei cu principalele capitalele europene. Situaţii care riscă să adâncească divergenţele din cadrul parteneriatelor vestice ale Turciei. Totodată, relaţiile dintre Ankara şi Moscova, în ciuda intereselor comerciale, sunt tensionate mai ales de prezenţa activă a „Frăţiei Musulmane” în Caucaz şi în Asia Centrală, spaţii cu importanţă geostrategică majoră pentru Federaţia Rusă. Un alt factor de presiune îl reprezintă prezenţa pe teritoriul Turciei a islamiştilor din „Frăţia Musulmană” precum şi a celor din DAESH, toleraţi de regimul de la Ankara ca şi contrapondere a militanţilor kurzi din PKK. În condiţiile unei islamizări accentuate a spaţiului public turcesc, riscul unor ciocniri intre islamişti şi kurzii majoritar seculari este unul crescut, sporind instabilitatea internă. Pe de altă parte, epurarea profesioniştilor din sistemul de forţă şi înlocuirea acestora cu elemente islamiste oferă spaţiu de manevră „refugiaţilor” din DAESH pe teritoriul Turciei, unde vor căuta să se regrupeze. În acest context, Turcia riscă să se transforme într-un safe heaven pentru islamiştii radicali din „Frăţia Musulmană”, Hamas şi DAESH, cu implicaţii majore în plan politic, economic, diplomatic, social, cultural, etnic. Această eterogenitate etnică şi confesională va genera premizele unor clivaje viitoare între facţiunile radicale sunnite şi cele shiite, între militanţii DAESH şi populaţia kurdă, între membrii „Frăţiei” şi adepţii Hizmet, etc. Instabilitatea internă, prefigurată deja de frecvenţa atentatelor teroriste şi de nemulţumirea segmentelor seculare ale electoratului turc,

-------------------------------------------------

124. Acronim al Middle East North Africa – Orientul Mijlociu Africa de Nord 22