Siguranța rutieră din România

Ultimele Știri DCNews TV Vremea Destination Bucharest Rezultate vot Playlist

€ 4.9764→

$ 4.6687→

Subcategorii în Politica

Apusul Kemalismului şi destinul de zonă gri al Turciei (I)

Data actualizării: 06.10.2017 08:18 | Data publicării: 05.10.2017 13:51

Autor: Dr. Alba Iulia Catrinel Popescu | Categorie: Politica

Facebook Twitter WhatsApp Email

DC News publică o primă parte a unei ample analize asupra situației actuale din Turcia, analiză efectuată de Alba Iulia Catrinel Popescu, doctor în informații și securitate națională al Universității Naționale de Apărare 'Carol I". Alba I.C. Popescu este absolventă a unui curs de master în Managementul Informațiilor pentru Combaterea terorismului al Academiei Naționale de Informații "Mihai Viteazu". În 2016 a devenit membru asociat al Comitetului Român pentru Istoria și Filozofia Științei și Tehnologiei din cadrul Academiei Române.

Abstract: La data de 8 iunie 2015, geopoliticianul rus Serghei Alexandrovici Karaganov, publica articolul intitulat Eurasian Way Out of the European Crisis1, în care pleda pentru o Uniune a Europei care va „rezolva" problema „zonelor gri" din Turcia, Moldova, Ucraina şi Georgia. Includerea Turciei în categoria „zonelor gri" din bazinul Mării Negre părea destul de hazardată la momentul respectiv, având în vedere cei peste 60 de ani de apartenenţă turcă la structurile NATO şi la sfera de influenţă occidentală, o apartenenţă tradusă prin stabilitate şi o dezvoltare economică remarcabilă. Dar, renunţarea la tradiţia kemalistă care interzice amestecul religiei în administraţie, autoritarismul şi populismul guvernării Erdoğan par să împlinească destinul sumbru al Turciei, prefigurat de geopoliticianul rus. În ce direcţie se îndreaptă Turcia erdoganistă? Va reveni la statutul de neutralitate, împlinind „profeţia" lui Karaganov? Va deveni o contrapondere sau va împărţi cu Arabia Saudită rolul de lider al lumii islamice sunnite? Sau din contra, pragmatismul va învinge şi Turcia kemalistă va renaşte din propria-i „cenuşă"?

Key words: Turcia, conservatorism, kemalism, califat, neo-otomanism, Frăţia Musulmană, hanbalism, bazinul Mării Negre, Federaţia Rusă, NATO.

Motto – "Minaretele sunt baionetele noastre, cupolele lor coifurile noastre, moscheile sunt cazărmile noastre și credincioșii, soldații noștri; Această armată divină îmi aşteaptă religia, Allah e mare, Allah e mare."- Ziya Gokalp "Rugăciunea soldatului"

Considerat a fi o „eminenţă cenuşie" a geopoliticii ruseşti contemporane, Serghei Alexandrovici Karaganov, decan al Şcolii de Economie Internaţională şi Politică Externă din Moscova şi consilier pe probleme de politică externă al preşedintelui Vladimir Vladimirovici Putin, a publicat, la data de 8 iunie 2015, articolul intitulat Eurasian Way Out of the European Crisis – Soluţia Eurasiatică a Crizei Europene, în care a susţinut crearea unei Uniuni a Europei „care să se întindă de la Lisabona la Vladivostok, un spaţiu uriaş de liber schimb şi liberă circulaţie", garantat de tratate de securitate colectivă între state şi organizaţii, care vor „rezolva" problema „zonelor gri"2 din Turcia, Moldova, Ucraina şi Georgia 3.

Includerea Turciei în categoria „zonelor gri" din bazinul Mării Negre, la un loc cu state provenite din fostul spaţiu sovietic, părea destul de hazardată la momentul respectiv, având în vedere cei peste 60 de ani de apartenenţă turcă la structurile NATO, care i-au conferit o foarte eficientă cupolă de securitate. Prin urmare, atribuirea acestui statut propriu statelor eşuate, aflate în imposibilitatea de a-şi exercita controlul asupra propriului teritoriu şi, in extenso, statelor tampon (mai degrabă denumite „pântec moale") lipsite de garanţii de securitate şi incapabile de a-şi proiecta puterea în mediul lor imediat, nu putea decât să surprindă.

„Inadvertenţa" lui Karaganov era cu atât mai mare cu cât, în anul 1997, Aleksandr Gelievici Dughin, cealaltă „eminenţă cenuşie" de la Kremlin, trasa axe strategice4 menite să izoleze şi să încercuiască Turcia, bastionul atlanticist din Levant, de al cărui control depinde transformarea sau nu a Mării Negre într-un „lac" rusesc5. Dar, actualele procese geopolitice din spaţiul turc,

---------------------------------------

1. Sergei Karaganov, Eurasian Way Out of the European Crisis, 07.06.2015, RUSSIA IN GLOBAL AFFAIRS, http://eng.globalaffairs.ru/pubcol/Eurasian-Way-Out-of-the-European-Crisis-17505 (accesat 07.07.2016)

2. Frédéric Encel, Orizonturi geopolitice, Editura Cartier, 2011, pp.94-96

3. Alba Iulia Catrinel Popescu, Teoria dominaţiei globale - cadrul conceptual al geostrategiei Federaţiei Ruse în regiunea Mării Negre, „PULSUL GEOSTRATEGIC" Supliment, Nr.220, 5 Septembrie 2016, Editată de INGEPO- Consulting Braşov

4. Aleksandr Dughin, Osnovy geopolitiki: Geopoliticheskoe budushchee Rossii, Bol'shoe prostranstvo, Moscow: 'Arktogeya', 1997; varianta românească Aleksandr Dughin, Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei, Editura Eurasiatică, București, 2011

5. Aleksandr Dughin, Idem, op.cit., p. 163 3

---------------------------------------

renunţarea la tradiţia kemalistă care interzice amestecul religiei în sfera politico-militară, autoritarismul şi populismul guvernării Erdoğan par să împlinească destinul sumbru al Turciei, prefigurat de geopoliticianul rus.

În ce direcţie se îndreaptă Turcia erdoganistă? Va reveni la statutul de neutralitate, împlinind „profeţia" lui Karaganov? Va deveni o contrapondere sau va împărţi cu Arabia Saudită rolul de lider al lumii islamice sunnite? Sau din contra, pragmatismul va învinge şi Turcia kemalistă va renaşte din propria-i „cenuşă"?

Scurt intermezzo ideologic

Conservatorismul reprezintă doctrina politică fundamentată de filozoful irlandez Edmund Burke6(1729-1797) ca reacţie la ideile de constituționalism, democrație liberală, alegeri libere și corecte, drepturi ale omului, comerț liber, libertate religioasă, proprii liberalismului european din secolele XVII și XVIII. Aparatul axiomatic conservator, centrat pe respectarea şi menţinerea tradiției (sociale, culturale, confesionale, ideologice, economice, politice), susţine că:

- omul este o ființă eminamente religioasă şi, pe cale de consecinţă, religia reprezintă axul în jurul căruia se construieşte societatea civilă;

- interesul societăţii/statului primează în faţa interesului individului (viziune statocentrică);

- răul este specific doar ființei umane, nu și instituțiilor statului;

- drepturile individului decurg din obligațiile sale;

- inegalitatea dintre oameni, consecinţa naturală a organizării sociale, nu se acceptă în privinţa moralităţii indivizilor.

Unipolaritatea ultimilor 26 de ani a impus, în plan ideologic, supremaţia doctrinei neoliberale construită în jurul conceptelor de libertate, progres, mișcare, de participare minimală a statului în decizia economică şi de poziţionare a individului în centrul preocupărilor de securitate ale statului. Deși nu contestă caracterul anarhic al mediului de securitate și nici caracterul sau competițional, neoliberalii susțin că doar integrarea într-o piață comună și sistemul comun de securitate pot aduce stabilitate. Uniunea Europeană, produs regional al globalizării, a reprezentat materializarea acestei teorii. Iar, cosmopolitanismul neoliberal a adăugat componenta morală, cu rol normator al comunității globale şi al pieței comune. Şi, pentru că sistemul internaţional a fost unipolar, neoliberalismul a fost asimilat unui instrument ideologic de expansiune a puterii hegemonului american.

În contrapondere, conservatorismul a devenit tot mai vizibil în zonele de marginalitate ale sistemului globalizat, precum America de Sud şi Africa precum şi in zonele de compresie dintre spaţiile globale (occidental şi non-occidental) precum Orientul Mijlociu şi Estul Europei. Ulterior, conservatorismul a devenit ideologia contestatarilor sistemului internaţional, începând cu puterile emergente (China şi Federaţia Rusă) şi continuând cu state nemulţumite de ecuaţia de putere regională precum Marea Britanie, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi Turcia. De altfel, în ultimul deceniu s-a constatat apariţia unor forme hibride, de democraţii parţiale, numite sisteme iliberale, care amestecă principii liberale precum democraţia, constituţionalismul, multipartitismul cu autoritarism şi restrângerea libertăţilor civile, exemplul clasic fiind spaţiul fostului imperiu sovietic. Totul a culminat, însă, cu victoria în alegeri, în noiembrie 2016, a preşedintelui american Donald Trump, a cărui campanie a fost dominată de discursuri de tip neoconservator jacksonian7, cu teme izolaţioniste, protecţioniste, antiglobaliste şi iliberale.

În lumea musulmană, conservatorismul s-a manifestat atât în spaţiul Shi'a unde teocraţia iraniană a reimpus normele Shari'a după succesul Revoluţiei Islamice din anul 1979, cât şi în

-----------------------------------------

6. Edmund Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, Editura Nemira, București, 2000.

7. Andrew Jackson (1767-1845), cel de-al șaptelea președinte al SUA, cunoscut pentru autoritarismul, naţionalismul şi protecţionismul politicii sale.

------------------------------------------

spaţiul Sunna unde revirimentul şcolii juridice hanbalite, ultraconservatoare, a adâncit prăpastia culturală dintre musulmanii hanbaliţi şi restul lumii.

Conservatorismul Sunna (cutuma, tradiţia Profetului)

Islamul nu este doar o religie. Islamul reprezintă un sistem juridic, social, administrativ, politic. După schisma islamică dintre anii 655-661, care a dus la separarea musulmanilor în cele două mari confesiuni8, s-au diferenţiat scoli juridice având modalităţi diferite de interpretare a dreptului canonic derivat din Coran, cutuma (Sunna), reflecţie şi consensul învăţaţilor (iğmā ulamā). În sunnism s-au constituit şcolile malekită9, shafiită10, hanefită şi hanbalită. Primele trei şcoli juridice acceptă ajustările cutumei ca urmare a reflecţiei credincioşilor, fiind considerate moderate. Spre exemplu, hanefismul, teoretizat de clericul Abū Ḥanīfa an-Nu'man ibn Thābit (700-767), care a dominat cea mai mare parte a fostului Imperiu Otoman (cu excepţia nordului Africii) şi a Imperiului Mogul, a combinat preceptele Coranului, cutuma şi consensul invăţaţilor cu reflecţia individuală, analogia (Qiyas), preferinţa juridică (Istihsan) şi tradiţia locală (Urf). Moderaţia hanefită a otomanilor a fost una dintre cheile menţinerii unităţii şi stabilităţii Imperiului în condiţiile unei mari diversităţi etnice şi confesionale precum şi o supapă ideologică eficientă care a permis schimburile culturale cu civilizaţiile non-musulmane.

[citeste si]

Şcoala hanbalită, fondată de clericul Ahmad bin Hanbal (780-855) respinge cu desăvârșire reflecția, susținând aplicarea strictă a Coranului și a cutumei11. A avut puţini adepţi ca urmare a austerităţii pe care a impus-o credincioşilor, motiv pentru care influenţa sa a fost minoră în primele secole ale expansiunii islamice. A fost „resuscitată" abia în secolul al XIV-lea, de către clericul arab Ahmad Ibn Taymiyyah (1263-1328), iritat de apetenţa pentru lux a societății otomane şi de îndepărtarea acesteia de la idealul salafit12 (strămoşesc) al lumii medineze din perioada Profetului13. Devenind o ameninţare la adresa rânduielii otomane, învăţătura hanbalită a fost interzisă pe teritoriul Imperiului astfel că, din nou, influenţa sa a devenit nesemnificativă. În secolul al XVIII-lea, şcoala hanbalită a fost, încă o dată, „resuscitată" de către clericul beduin Muhammad bin 'Abd al-Wahhab (1703-1792). Acesta a reluat în „Cartea Unității" criticile lui Ibn Taymiyyah la adresa decadenței otomane14, pe care le-a proiectat, însă, asupra tuturor celor care nu se aliniază rigorilor hanbalite, de la sunniții care aparțin altor școli juridice, la shiiți, khagiriți și ceilalţi reprezentanți ai denominațiunilor islamice, creștini şi evrei15 pe care i-a etichetat drept kuffar – apostaţi (prin takfir – actul de a eticheta persoana drept apostat), cărora le-a declarat jihad – război „până când nu mai există necredința". Identificând oportunitatea ideologică oferită de tezele lui 'Abd al-Wahhab pentru capacitarea triburilor de beduini interesate să înlăture dominația otomană din Peninsula Arabă și, mai apoi, a celei coloniale, clanul condus de Shaykh-ul ibn Saud16 a adoptat doctrina hanbalită (wahhabită) sintetizată în

-------------------------------------

8. Sunna care i-au urmat pe califii luminaţi si Shi'a care au considerat ca urmaşii Profetului sunt vărul acestuia Ali şi nepotul acestuia Hussein, precum şi facţiunea Khagirită (secesionistă, cu elemente din ambele confesiuni).

9. Malekismul, fondat de Malik bin Anas (m.795), pune accentul pe reflecţie. A influenţat sunnismul magrebian, egiptean şi vest-african.

10. Șafiismul, dominant în Islamul asiatic şi est-african, kurd şi Palestinian, se bazează pe cutumă, reflecţie şi, în mai mică măsură, pe consensul întelepţilor. A fost fondat de Aș-Șafi' (m. 820).

11. Imam Ahmad ibn Hanbal: Life & Madhab, http://www.teachislam.com/dmdocuments/54/Imam%20Ahmad% 20ibn%20Hanbal.pdf (accesat 11.09.2015)

12. Salafismul (nume provenit de la salaf – „strămoș"), considerat o facțiune ultraconservatoare, mai radicală decât wahhabismul cu care împărtășește ideologia comună hanbalită, a devenit interfața blamabilă a misionarismului wahhabit, care a radicalizat lumea islamică sunnită de la Pacific la Atlantic.

13. Henry Laoust, Ibn Taymiyyah Muslim theologian, http://www.britannica.com/biography/Ibn-Taymiyyah (accesat 11.09.2015) 14. Muḥammad ibn ʿAbd al-Wahhāb Muslim theologian, http://www.britannica.com/biography/Muhammad-ibn-Abd- al-Wahhab (accesat 11.09.2015) 15. The Life Account of Shaykh Ibn 'Abd al-Wahhab and Ibn Sa'ud, Al-Islam.org, http://www.al-islam.org/new-analysis-wahhabi-doctrines-muhammad-husayn-ibrahimi/life-account-shaykh-ibn-%E2% 80%98abd-al-wahhab-and (accesat 11.09.2015)

---------------------------------------

deviza „un Allah, un stăpân, o lege: accepți sau mori"17 drept şcoala juridică oficială a dinastiei. Masacrele saudite din Karbala (1801), Mecca și Medina (1803) au determinat reacția otomanilor care au blocat, pentru ultima dată, expansiunea ideologiei hanbalite. Dar, procesele geopolitice contemporane, ecuaţia de putere din Orientul Mijlociu consecutivă succesului Revoluţiei Islamice din Iran și dependența globală de hidrocarburile saudite, au facilitat resurecția casei Saud și a wahhabismului18. Petro-wahhabismul saudit şi al monarhiilor aliniate din Golful Persic reprezintă un amestec extrem de eficient de ideologie hanbalită cu petrodolari şi interese geopolitice. Profitând de disoluţia treptată a naţionalismului arab (puternic sprijinit de Moscova în perioada bipolarităţii), petro-wahhabismul a şubrezit, în ultimii 27 de ani, şcolile islamice sunnite moderate din Magreb și Africa Subsahariană, din Asia de Sud și Asia Centrală alimentând islamismul radical.

Rolul catalitic al ideologiei hanbalite asupra păturilor sociale nemulţumite a fost intuit şi de alţi clerici arabi, proveniţi din regiuni ocupate de Imperiul Otoman şi, mai apoi, de imperiile coloniale francez şi britanic.

Hassan al Bannā (1906-1949), fiul imamului egiptean hanbalit Shaykh Ahmad Abd al-Rahman al-Bannā al-Sa'ati, a întemeiat, în anul 1928, în oraşul Ismailia, mișcarea politico-socială ultraconservatoare panislamică intitulată „Frăția Musulmană"19– JAMA' AT/HARAKAT IKHWAN al - MUSLIMEEN (Ikhwan). Scopul declarat al „Mişcării" a fost acela de a readuce valorile medineze în rândul musulmanilor, de a contracara naționalismul secular arab inspirat de Reforma Turcă şi de a alunga coloniştii occidentali de pe pământurile Islamului. Retorica islamistă radicală a lui al-Bannā, cel care considera legea islamică Shari'ah de provenienţă divină, a fost dezvoltată ulterior de teoreticianul egiptean Sayyid Qutb (1906-1966), lider al „Mişcării" între anii 1950-1960, executat de guvernul egiptean pentru radicalism şi incitare la violenţă extremă precum şi de liderul spiritual al „Frăţiei", Sheikh Yusuf al-Qaradawi, cel care spunea că „nu există dialog între ei (evreii) şi noi, altul decât limbajul sabiei şi al forţei"20.

Citește și: Apusul Kemalismului şi destinul de zonă gri al Turciei (I)

Juristul egiptean Hassan Al-Hudaybi (1891-1973), al doilea lider marcant al „Mişcării", a mai nuanţat retorica radicală, eliminând conceptul cheie de takfir, motiv pentru care, de atunci, unii analişti consideră „Fraţia Musulmană" drept o organizaţie „moderat islamistă". În anul 2007, „Frăţia" a publicat Draft Platform of Political Party21- Platforma Proiect de Constituire a unui Partid Politic, care nu a fost niciodată pus în aplicare, apreciat de unii analişti optimişti a fi un pas spre democratizare, în fapt o „democratizare" sub rigorile Shari'ah.

Realitatea este, însă, cu totul alta. „Frăţia Musulmană" este profund scindată ideologic între radicali şi „moderaţi"22, între vechii activişti din echipa lui Qutb şi adepţii lui Al-Hudaybi, existând temerea că, pe fond, discursul „moderat" nu reprezintă altceva decât o camuflare inteligentă a aceluiaşi radicalism hanbalit. O temere întemeiată, având în vedere rădăcinile ideologice ale

----------------------------------------

16. Alastair Crooke, You Can't Understand ISIS If You Don't Know the History of Wahhabism in Saudi Arabia, 27.08.2014, THEWORLDPOST, http://www.huffingtonpost.com/alastair-crooke/isis-wahhabism-saudi- arabia_b_5717157.html (accesat 29.03.2017)

17. Alastair Crooke, Idem. op.cit.

18. Între casele Saud şi Wahhab există relații extrem de strânse, familiale, copiii clericului hanbalit și ai regelui saudit Muhammad ibn Saud încheind căsătorii care au urmași până în ziua de azi. Vezi: The Life Account of Shaykh Ibn 'Abd al-Wahhab and Ibn Sa'ud, Idem. op.cit.

19. Fatma Ozyagli, Hassan Al-Banna: The man who started it all, World Bulletin, http://www.worldbulletin.net/ personage/115124/hassan-al-banna-the-man-who-started-it-all (accesat 29.03.2017)

20. Sheikh Yusuf Al-Qaradawi, DISCOVERTHENETWORKS.ORG, http://www.discoverthenetworks.org/ individualProfile.asp?indid=822 (accesat 29.03.2017)

21. Nathan J. Brown, Amr Hamzawy, The Draft Party Platform of the Egyptian Muslim Brotherhood: Foray Into Political Integration or Retreat Into Old Positions?, Carnegie Endowment for International Peace, 2008, http:// carnegieendowment.org/files/cp89_muslim_brothers_final.pdf (accesat 29.03.2017)

22. Khalil Yusuf, Does the Muslim Brotherhood still have a role to play in Egypt's revolutionary politics? Apud Hel- bawy, 2009, p65 & Ikwanonline, 2013, Middle East Monitor, 27.01.2014, https:// www.middleeastmonitor.com/20140127-does-the-muslim-brotherhood-still-have-a-role-to-play-in-egypts- revolutionary-politics/ (accesat 29.03.2017)

----------------------------------------------

„Mişcării". Dar, asocierea cu grupările teroriste Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah23 precum şi sloganurile „Mişcării" trădează islamismul radical, hanbalit care animă „Frăţia Musulmană": „Allah este obiectivul nostru; Qur'an-ul este Constituţia; Profetul este Conducătorul; Jihadul este Calea; Moartea pentru Allah este Dorinţa noastră", „Credincioşii nu pot fi decât Fraţi"24. Întrebarea logică este: împotriva cui este direcţionat acest Jihad, care presupune moartea pentru Allah? Ceea ce, evident, conform şcolii juridice fondatoare, conduce la conceptul de kuffar/takfir. Prevalându-se de această prezumată „moderaţie", „Frăţia Musulmană" a penetrat întreaga lume islamică şi nu numai, activând direct sau prin organizaţii afiliate în cel puţin 31 de state precum Egipt, Iran, Arabia Saudită, Siria, Turcia, Bahrain, Palestina, Irak, Iordania, Qatar, Kuweit, Liban, Emiratele Arabe Unite, Yemen, Algeria, Libia, Mauritania, Maroc, Nigeria, Pakistan, Somalia, Sudan, Tunisia, Indonezia, Malaezia, Maldive, Tadjikistan, Federaţia Rusă, Israel, Marea Britanie, SUA şi în regiunile controlate de kurzi25,26. Ceea ce este cu adevărat interesant este faptul că, în timp ce unele state, ca de pildă Federaţia Rusă, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egipt şi Siria, au inclus „Frăţia" în categoria organizaţiilor teroriste şi au interzis-o prin lege, în alte state precum Israel, Bahrain, Kuweit, Iordania şi Yemen, aceasta are reprezentare parlamentară27. Mai mult, conform unui articol publicat de Brookings28, unul dintre cei doi vicepreşedinţi al Irakului din timpul ocupaţiei americane era membru al „Frăţiei" (Ibrahim al-Eshaiker al-Jaafari/Rowsch Shaways) iar, în Maroc, unul dintre cele mai influente partide politice este asociat acestei organizaţii (Justice and Development Party – Partidul Justiţiei şi Dezvoltării).

În toţi aceşti 90 de ani, „Frăția Musulmană" a reprezentat principala forță de opoziție la adresa guvernelor naționaliste arabe din Nordul Africii și din Peninsula Arabă, iniţiatoare și principala beneficiară, alături de wahhabiţi, a vidului de putere creat de „primăvara arabă" dintre anii 2010 – 2012. Atât misionarii wahhabiţi cât şi activiştii „Frăției Musulmane" au speculat economic neopatriarhatul și guvernarea slabă, cele două mari vulnerabilități ale societății postcoloniale, aflate în relație biunivocă, model preluat ulterior de „administraţiile" altor grupări şi organizaţii islamiste. Pe scurt, modelul „Frăţiei" constă în intervenţia eficientă, organizată, promptă în ajutorul populaţiei musulmane abandonate de administraţii incompetente şi corupte. Acolo unde guvernele sunt incapabile de a oferi soluţii sărăciei şi insecurităţii în care se zbate populaţia locală, aceste structuri de „întrajutorare islamică" vin cu fonduri menite să stabilizeze problemele, „la pachet" cu ideologie islamistă. O activitate caritabilă care ascunde o agendă islamistă foarte incisivă.

Prin urmare, fiind de sorginte hanbalită, „Fraţia Musulmană" nu poate dezvolta un „islamism moderat" aşa cum susţin unele voci, contradicţia fiind ontologică. De altfel, însuşi termenul de „islamism" care implica automat conotaţia unui fenomen politic, a unui activism politic islamic, nu poate fi asociat cu ideea de moderaţie, ca urmare a acţiunilor de prozelitism, de respingere a culturilor non-musulmane, de redeşteptare a rigorilor şi preceptelor salafite.

Scurte precizări despre Kemalism

Kemalismul reprezintă ideologia fondatoare a statului turc modern. Fiind, înainte de toate, o reacţie adaptativă a societăţii turce faţă de anacronismul medieval al otomanismului,

--------------------------------------------

23. Global Muslim Brotherhood, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, https://www.globalmbwatch.com/ global-muslim-brotherhood/ (accesat 29.03.2017)

24. Khalil Yusuf, apud Helbawy, 2009, p65 & Ikwanonline, 2013, idem.op.cit

25. Muslim Brotherhood (MB), DISCOVERTHENETWORKS.ORG, http://www.discoverthenetworks.org/ printgroupProfile.asp?grpid=6386 (accesat la data de 04.04.2017)

26. Marc Lynch, In Uncharted Waters: Islamist Parties Beyond Egypt's Muslim Brotherhood, 16.12.2016, http:// carnegieendowment.org/2016/12/16/in-uncharted-waters-islamist-parties-beyond-egypt-s-muslim-brotherhood-pub- 66483 (accesat 04.04.2017)

27. Benjamin Wittes, William McCants, Should the Muslim Brotherhood be designated a terrorist organization?, 30.01.2017, Brookings, https://www.brookings.edu/blog/markaz/2017/01/30/should-the-muslim-brotherhood-be- designated-a-terrorist-organization/ (accesat 04.04.2017)

28. Benjamin Wittes, William McCants, idem.op.cit.

-----------------------------------
kemalismul s-a bucurat de o largă acceptare în rândul elitei militare. Pe fond, doctrina politică a „părintelui" Turciei moderne, preşedintele Mustafa Kemal Atatürk (1881-1938), a preluat temele liberale ale vremii înglobându-le în reforme menite să separe statul de autoritatea religioasă. Rămâne antologică fraza din discursul de abolire a califatului: „religia islamică va fi înlăturată dacă va sfârşi prin a se transforma într-un instrument politic, aşa cum a fost cazul în trecut", rostit de Atatürk în data de 1 martie 192429. Secularizarea a vizat sectoarele cheie ale societăţii, de la administraţie, educaţie, cultură, sănătate, la instituţiile de forţă ale statului. Abolind sultanatul, înlăturând tradiţia califatului şi adoptând grafia latină, reforma kemalistă a reuşit să limiteze efectele dezastrului generat de implozia Imperiului Otoman consecutivă înfrângerii din Primul Război Mondial şi să acopere decalajul imens de dezvoltare faţă de statele occidentale. Naţionalismul otoman al secolului al XIX-lea, de tip conservator, generat de nevoia de a menţine unitatea imperiului multietnic şi multiconfesional, a fost înlocuit de naţionalismul luminat al lui Atatürk.

Impactul kemalismului a fost covârşitor asupra lumii islamice. Naţionalismul secularizat şi republican turc a devenit modelul şi catalizatorul naţionalismului arab (şi persan) care a contrabalansat, timp de 80 de ani, influenţa mulahh-ilor în viaţa politică a Africii de Nord şi a Orientului Mijlociu. De la Zaki al Arsuzi (1900-1968), sociologul sirian care a teoretizat doctrina ba'ath-istă (a reînvierii arabe), la preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser (1918-1970), liderul ba'ath-ismului egiptean numit şi nasserism, toţi conducătorii societăţii arabe secularizate datorează această direcţie de gândire kemalismului şi succesului proiectului de democratizare a Turciei. Kemalismul, ba'athismul şi nasserismul au fost expresiile liberalismului în spaţiul islamic sunnit, care au împiedicat crearea ummah – lumii islamice şi a califatului global.

Turcia "Frăţiei Musulmane"

Recep Tayyip Erdoğan, preşedintele în exerciţiu al Turciei, este un produs al ideologiei islamiste promovate de ramura turcă a „Frăției Musulmane", intitulată Milli Görüş – „Viziunea Naţională" şi de liderul acesteia, Necmettin Erbakan30(1926 – 2011). Ales primar al Istanbulului în anul 1994 din partea Refah Partisi - Partidului Prosperității condus de Erbakan, ajunge după gratii în anul 1999, ca urmare a islamismului promovat public. Poezia "Rugăciunea Soldatului", scrisă de poetul Ziya Gokalp (1876 – 1924) în anul 1912, recitată de Erdoğan, în data de 6 decembrie 1997, în cadrul unei adunări publice din Siirt, avea să ducă la interzicerea partidului lui Erbakan şi la condamnarea liderilor săi. În anul 2002, după ce partidul islamist Fazilet – al Virtutii a fost interzis de Curtea Constituţională, împreună cu Abdullah Gül31 şi alţi membrii reformatori, a înfiinţat Adalet ve Kalkınma Partisi – Partidul Dreptății și Justiției, abreviat AKP. Un an mai târziu, cu un discurs de tip secular în care s-a dezis de orientarile islamiste anterioare, Erdoğan a devenind prim-ministru din partea acestei formaţiuni politice. În anul 2014, Erdoğan a fost ales preşedinte al Republicii fiind nevoit să renunţe la apartenenţa politică oficială.

În tot acest interval de timp, Erdoğan a fost acuzat că, în spatele „conservatorismului democratic" al unui Islam secular orientat spre sufism, ar ascunde o agendă islamistă, un plan bine pus la punct de transformare a Turciei într-un califat condus de „Frăţia Musulmană". Acuzaţii nicidecum lipsite de substrat.

După căderea manu militari, în iulie 2013, a administraţiei egiptene a „fratelui musulman" Muhammad Morsi, Turcia a devenit un safe heaven - refugiu şi centrul de comandă al „Frăţiei

--------------------------------------

29. Andrew Mango, Atatürk: the biography of the founder of modern Turkey, Overlook TP, 2002, p. 404

30. OBITUARY: Necmettin Erbakan- Father Of Turkish Islamism, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, 03.03.2011, https://www.globalmbwatch.com/2011/03/03/obituary-necmettin-erbakan-father-of-turkish-islamism/ (accesat 28.03.2017)

31. Preşedinte al Turciei între anii 2007 – 2014.

32. RECOMMENDED READING: "Turkey's Relationship With The Muslim Brotherhood", The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, 27.10.2013, https://www.globalmbwatch.com/2013/10/27/recommended-reading-turkeys- relationship-with-the-muslim-brotherhood/ (accesat 28.03.2017)

--------------------------------------
Musulmane"32. De la declaraţiile de condamnare a brutalităţii cu care forţele de securitate egiptene au împrăştiat protestatarii islamişti din pieţele Rabaa al-Adawiya şi al-Nahda33, la recentele critici la adresa intenţiei administraţiei Trump de a introduce „Frăţia" în rândul organizaţiilor teroriste34, tot comportamentul politic ulterior al actualului preşedinte turc a susţinut agenda conservatoare, de ştergere a moştenirii kemaliste. Argumentând că nu este o grupare armată ci o mişcare ideologică35, dar omiţând să amintească trecutul presărat de asasinate politice, răzmeriţe şi de mişcări insurgente al organizaţiei, regimul Erdoğan s-a autodefinit drept protectorul „Frăţiei Musulmane", pe modelul consacrat deja de tandemul Iran – Hezbollah.

Evident, sprijinul acordat organizaţiei nu s-a limitat doar la declaraţii. În anul 2011, Turcia premierului (pe atunci) Erdoğan a sprijinit „primăvara" egipteană care a dus la căderea regimului Mubarak şi preluarea puterii de către „Frăţia Musulmană"36. După succesul puciului secular din Egipt, membrii „Frăţiei" au ajuns pe teritoriul turc, cu largul concurs al „fraţilor" palestinieni din Hamas şi al autorităţilor din Qatar. Ulterior, în septembrie 2014, Turcia, prin preşedintele Erdoğan, a oferit găzduire liderilor „Frăţiei" expulzaţi din Qatar37 la cererea Arabiei Saudite şi al Emiratelor Arabe Unite dar şi celorlalţi „fraţi" expulzaţi la cererea Egiptului din Tunisia, Iordania, Algeria şi Sudan, după revoltele eşuate din cursul „primăverii arabe". Chiar şi după arestarea lui Morsi şi interzicerea organizaţiei pe teritoriul Egiptului, Turcia a continuat să asigure sprijin politic, de intelligence şi militar „Frăţiei", fiind de notorietate arestarea, în anul 2014, de către autorităţile de la Cairo, a ofiţerului turc Irshad Hoz, acuzat că furniza armament şi luptători organizaţiei38.

În luna octombrie 2011, la Istanbul, s-au desfăşurat lucrările unei conferinţe a „Frăţiei Musulmane" unde s-au pus bazele Consiliului Naţional Sirian (SNC), o coaliţie de forţe anti- Assad alcătuită din „Fraţi" refugiaţi din Siria şi nu numai, militanţi aparţinând miliţiei sunnite intitulate Grupul celor 74, câteva facţiuni kurde, alawite şi assiriene39. SNC, controlat practic de „Frăţie", a fost principalul beneficiar al asistenţei militare americane, europene şi saudite40. Dar, mare parte a armamentului, echipamentelor şi a muniţiei primite de „rebelii Frăţiei Musulmane" a sfârşit prin a alimenta grupările jihadiste care operează pe teritoriul sirian41, transformând strategia administraţiei Obama şi a aliaţilor săi într-un eşec cu consecinţe majore asupra dezvoltării ulterioare a ostilităţilor.

În cursul anului 2013, tot la Istanbul, au avut loc două din cele trei „conferinţe" organizate de Brotherhood's International Center for Studies and Training – Centrul Internaţional pentru Studii şi Pregătire al „Frăţiei", destinate elaborării strategiilor viitoare ale organizaţiei. Prima dintre ele,

---------------------------------------

33. 'Rabaa sign' becomes the symbol of massacre in Egypt, WORLDBULLETIN, 18.08.2013, http:// www.worldbulletin.net/interviews-in-depth/115243/rabaa-sign-becomes-the-symbol-of-massacre-in-egypt (accesat 28.03.2017)

34. Erdogan Defends Egyptian Muslim Brotherhood- Turkish President Does Not Consider Muslim Brotherhood Terrorist Organization, The Global Muslim Brotherhood Daily Watch, 20.02.2017, https:// www.globalmbwatch.com/2017/02/20/turkeys-erdogan-muslim-brotherhood-is-ideological-not-terrorist-organisation- middle-east-monitor/ (accesat 28.03.2017)

35. Erdogan Defends Egyptian Muslim Brotherhood- Turkish President Does Not Consider Muslim Brotherhood Terrorist Organization, idem.op.cit

36. Jonathan Schanzer, Merve Tahiroglu, Ankara's Failure: How Turkey Lost the Arab Spring, Foreign Affairs, 25.01.2016, https://www.foreignaffairs.com/articles/turkey/2016-01-25/ankaras-failure (accesat 28.03.2017)

37. Până atunci statul din Orientul Mijlociu care a acordat cel mai mare sprijin organizaţiei.

38. Gordon M. Hahn, Obama's Muslim Brotherhood Strategy, the 'War' Against Jihadism, and Russia's Syria Intervention, Part 3: Obama's America and Erdogan's Turkey, Russian and Eurasian Politics, https:// gordonhahn.com/2016/04/03/obamas-muslim-brotherhood-strategy-the-war-against-jihadism-and-russias-syria- intervention-part-3-obamas-america-and-erdogans-turkey/ (accesat 28.03.2017)

39. The Syrian National Council, Carnegie Middle East Center, 25.09.2013, http://carnegie-mec.org/publications/? fa=48334 (accesat la data de 28.03.2017)

40. The Muslim Brotherhood in Syria, Carnegie Middle East Center, 01.02.2012, http://carnegie-mec.org/ diwan/48370?lang=en (accesat 28.03.2017)

41. More divisions among Syrian opposition, Stratfor, 27.02.2012, www.stratfor.com/sample/analysis/more- divisions-among-syrian-opposition (accesat 28.03.2017)

--------------------------------------------

din data de 10 iulie, a reunit membri Hamas alături de lideri marcanţi ai organizaţiei precum Youssef Moustafa Nada42, Rashed Al Ghanoushi, Mohamed Riyad Al Shafaka43. Deciziile „conferinţei" au fost de continuare a opoziţiei faţă de „guvernul ilegitim" egiptean prin campanii de informare a populaţiei, aducerea în faţa justiţiei a militarilor implicaţi în puci, apeluri la insubordonare civică. Celelalte două „conferinţe" – reuniuni ale liderilor „Frăţiei" s-au desfăşurat simultan în oraşul Lahore din Pakistan şi în Istanbul, în perioada 25-26 septembrie 201344. În Lahore, „conferinţa" a fost discretă, reunind lideri din Maroc, Malaezia, Mauritania, Libia, Somalia, Siria şi din Kurdistanul irakian45. Cu această ocazie s-a decis planul de acţiune privind situaţia din Egipt dar şi din celelalte state care au decis expulzarea activiştilor, precum Tunisia, Sudan, Iordania, Algeria şi statele din Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG). La Istanbul, s- a desfăşurat o „conferinţă" publică a „Fraţilor Musulmani" deveniţi, între timp, membri ai Uniunii Parlamentare Islamice46.

Totodată, Turcia a sprijinit constituirea structurilor de guvernare egiptene „în exil" precum Consiliul Revoluţionar Egiptean şi Parlamentul Egiptean din exil47, şi a oferit spaţiu în mass media naţională criticilor regimului militar de la Cairo, canale TV islamiste precum Rabaa, Al Maidan, Al Hewar, Al Sharq, Mekameleen transmiţând de pe teritoriul turc48. La insistenţa Arabiei Saudite, în cursul anului 2015, preşedintele turc a condiţionat reconcilierea relaţiilor cu regimul generalului egiptean Abdel Fattah Saeed Hussein Khalil el-Sisi de îndeplinirea a câtorva condiţii legate, evident, de activitatea „Frăţiei Musulmane" respectiv: eliberarea lui Muhammad Morsi şi a tuturor membrilor „Mişcării" aflaţi în detenţie, anularea tuturor condamnărilor la moarte şi abolirea oricarei interdicţii de desfăşurare a activităţilor politice - condiţii evident inacceptabile pentru regimul de la Cairo49.

Însă, devoţiunea regimului Erdoğan faţă de islamismul promovat de „Frăţia Musulmană" nu s- a limitat doar la susţinerea organizaţiei ci a vizat, în primul rând, implementarea politicii interne conservatoare şi eliminarea kemalismului din societatea turcă. Reintroducând religia în administraţie şi resuscitând ideea califatului şi a sultanatului, Erdoğan a pus bazele unui naţionalism de tip neo-otoman. Dar neo-otomanismul preşedintelui turc este unul ultraconservator, consfinţind astfel victoria şcolii juridice hanbalite, tocmai instrumentul ideologic utilizat de triburile arabe pentru a distruge dominaţia Imperiului Otoman. Lista măsurilor anti-kemaliste începe din 2004, din perioada în care Erdoğan era premier şi Abdullah Gül era preşedinte, cu tentativa de introducere în codul penal a infracţiunii de adulter, urmată de numirea în poziţii cheie ale administraţiei a unor persoane cunoscute pentru orientarea islamistă şi se continuă cu desecularizarea educaţiei50 şi a administraţiei51 prin abolirea interdicţiei de purtare a hijab – vălului şi prin impunerea drept criterii de admitere în universităţi

-------------------------------------------

42. Director al Al-Taqwa bank, strategul financiar şi unul dintre principalii sponsori ai „Mişcării".

43. Kareem Ezeldine, The "Caliphate" Dream Force of Attraction: Turkey and the MB, AL BAWABA EG, http:// www.albawabaeg.com/51388 (accesat 28.03.2017)

44. Brotherhood international organization meets to examine escalation against Egypt, Egypt Independent, 26.09.2015, http://www.egyptindependent.com/news/brotherhood-international-organization-meets-examine- escalation-against-egypt (accesat 28.03.2017)

45. Gordon M. Hahn, idem.op.cit.

46. Brotherhood international organization meets to examine escalation against Egypt, idem. op. cit.

47. Fact Box: 'Egyptian Revolutionary Council' Visits Washington DC, Atlantic Council, 04.02.2015, http:// www.atlanticcouncil.org/blogs/menasource/fact-box-egyptian-revolutionary-council-visits-washington-dc (accesat 28.03.2017).

48. Kareem Ezeldine, idem.op.cit.

49. Ahmed al-Burai, Saudi recalibration: Ostracise Egypt and embrace Turkey, Middle East Eye, http:// www.middleeasteye.net/columns/saudi-coercive-recalibration-embrace-turkey-and-ostracise-egypt-267045823 (accesat 28.03.2017)

50. Svante E. Cornell, The Islamization of Turkey: Erdoğan's Education Reforms, The Turkey ANALYST, 02.09.2015, https://www.turkeyanalyst.org/publications/turkey-analyst-articles/item/437-the-islamization-of-turkey- erdo%C4%9Fan%E2%80%99s-education-reforms.html (accesat 28.03.2017)

51. Hilal Elver, Turkey's first ladies and the headscarf controversy, Al Jazeera, 20.09.2014, http:// www.aljazeera.com/indepth/opinion/2014/09/turkey-first-ladies-headscarf--2014911114226379736.html (accesat 28.03.2017)

---------------------------------------

absolvirea unor examene de religie în colegii islamice. Între anii 2013 - 2014, tandemul islamist Gül – Erdoğan a promulgat legi privind restricţionarea vânzărilor de băuturi alcoolice52, cenzura internetului53, creşterea controlului politic asupra justiţiei54 şi extinderea competenţelor serviciului secret intitulat Organizaţia Naţională de Intelligence (MİT)55.

Dar, marile oportunităţi de distrugere a statului kemalist i-au fost oferite tocmai de occidentali. Pe fondul criteriilor de preaderare impuse de Uniunea Europeană, dar şi a lobby-ului extrem de influent al „Frăţiei Musulmane" de la Washington56, regimul islamist de la Ankara a trecut la epurări succesive la nivelul sistemului de comandă din armată, poliţie, servicii secrete. Mai întâi, în anul 2003, prin decizia Marii Adunări Naţionale a Turciei s-a decis reformarea Consiliului de Securitate şi asigurarea dominanţei civile57. În anul 2007, armata a suferit o a doua înfrângere din partea regimului islamist. Având rol constitutional de apărare a secularismului, armata a ameninţat cu represalii dacă primul ministru Erdoğan, îl va propune pe ministrul de externe islamist Abdullah Gül, fostul său coleg din partidul lui Erbakan şi la acel moment membru al AKP, pentru funcţia de preşedinte al statului58. În replică, Erdoğan a declarat alegeri anticipate, AKP a câştigat cu 47% şi Gül a devenit preşedinte. Un alt moment, cunoscut sub denumirea de „operaţiunea barosul" s-a derulat între anii 2011 şi 2012. În luna iulie 2011, şefii categoriilor de arme în frunte cu şeful Statului Major General şi-au dat demisia ca urmare a arestării abuzive a 250 de militari59 între care 22 de generali, sub acuzaţia de complot. Între timp, în septembrie 2012, numărul celor condamnaţi a crescut la 322 de militari, acuzaţi că în anul 2003 ar fi pus la cale o tentativă de puci60. Apoi momentul 2013, când acelaşi prim ministru a ordonat, sub aceeaşi acuzaţie de tentativă de lovitură de stat61, arestarea politiştilor care şi-au permis deschiderea unui dosar penal împotriva unuia dintre fii săi. Au urmat epurări ale sistemului judiciar, ale Poliţiei Naţionale a Turciei, în mod special ale Departamentului de Poliţie din Istanbul de unde proveneau poliţiştii implicaţi în anchetarea faptelor de corupţie ale fiului premierului. Au fost concediaţi şi arestaţi specialişti în contraterorism, intelligence, criminalitate organizată. Le-au urmat magistraţi şi jandarmi.

În tot acest interval de timp rapoartele experţilor pe spaţiul turc din serviciul Congresului SUA prezentau lucrurile într-o lumină pozitiv-neutră62 iar, indicaţiile primite armata turcă au fost de non-intervenţie63. Apogeul a fost atins de, încă neelucidatul puci, din 15 iulie 2016, în care organizatorii au acţionat ca nişte începători, deşi erau generali cu mare expertiză

----------------------------------------

52. Yigal Schleifer, Turkey: President Approves Controversial New Alcohol Regulations, EURASIANET.org, 10.06.2013, http://www.eurasianet.org/node/67098 (accesat 28.03.2017)

53. Nick Tattersall, Turkey's Gul approves law tightening Internet controls, Reuters, 18.02.2014, http:// www.reuters.com/article/us-turkey-government-idUSBREA1H1XL20140218 (accesat 28.03.2017)

54. Murat Yetkin, Turkish President Gül approves judicial law with reservations, 27.02.2014, Daily News, http:// www.hurriyetdailynews.com/turkish-president-gul-approves-judicial-law-with-reservations.aspx? pageID=449&nID=62973&NewsCatID=409 (accesat 28.03.2017)

55. Turkey's spy agency granted extraordinary powers, as President Gül approves MİT law, Daily News, 25.04.2014, http://www.hurriyetdailynews.com/turkeys-spy-agency-granted-extraordinary-powers-as-president-gul-approves-mit- law-.aspx?pageID=238&nID=65584&NewsCatID=338 (accesat 28.03.2017)

56. Clare M. Lopez, History of Muslim Brotherhood Penetration of the U.S. Government, Counter Jihad Report, Gatestone Institute, 15.04.2013, https://counterjihadreport.com/history-of-muslim-brotherhood-penetration-of-the-u-s- government/ (accesat 28.03.2017)

57. Constanze Letsch, Turkey military chiefs resign over Sledgehammer 'coup plot' arrests, The Guardian, 30.07.2011, https://www.theguardian.com/world/2011/jul/30/turkey-military-chiefs-resign-sledgehammer (accesat 28.03.2017)

58. Carol Migdalovitz, Turkey's 2007 Elections: Crisis of Identity and Power, Updated July 11, 2007, Congressional Research Service, https://fas.org/sgp/crs/mideast/RL34039.pdf (accesat 28.03.2017)

59. Constanze Letsch, idem.op.cit.

60. Ece Toksabay, Turkish court sentences 322 military officers to jail, Reuters, 21.09.2012, http://www.reuters.com/ article/us-turkey-military-trial-verdict-idUSBRE88K0Y220120921 (accesat 28.03.2017)

61. Ahmet S. Yayla, Turkey's Crippled Counterterrorist Capacity: How Domestic Purges Represent an International Threat to Europe's Security, 02.03.2017, file:///C:/Users/Iniyia/Downloads/ Turkeys_Crippled_Counterterrorist_Capaci.pdf (accesat 28.03.2017)

62. Carol Migdalovitz, idem.op.cit. 63. Ahmet S. Yayla, idem.op.cit. 11

----------------------------------

profesională64. Rezultatul acestui puci l-a reprezentat epurarea masivă a armatei, poliţiei, sistemului judecătoresc, sistemului de învăţământ, a presei şi administraţiei, sub acuzaţia de participare la complotul pus la cale de rivalul islamist al actualului preşedinte, clericul şi ideologul Fethullah Gülen.

Acuzaţiile la adresa lui Gülen nu sunt lipsite de substrat. Hizmet – Serviciul, mişcarea gülenistă, de sorginte islamistă, este una dintre cele mai influente mişcări de masă din Turcia. Croită la sfârşitul anilor 1960 pe modelul „Frăţiei Musulmane" cu care, între timp, a devenit concurentă, a fost introdusă, începând cu anul 2016, în lista organizaţiilor teroriste, de către guvernul de la Ankara65. Chiar dacă nu este înregistrată oficial, având un caracter semiclandestin, Hizmet patronează o reţea globală de instituţii de învăţământ care au reprezentat instrumente de tip soft power de extindere a influenţei statului turc. Reţeaua este finanţată din donaţiile credincioşilor, donaţii care variază între 5-20% din veniturile lunare66. Deşi în anul 2011 Hizmet, prin magistraţi, a fost un participant activ al „operaţiunii barosul", începând cu anul 2013 a intrat în dizgraţia lui Erdoğan, predicatorul Gülen fiind nevoit să se autoexileze în SUA.

În condiţiile restrângerii rolului constituţional al armatei de garant al laicităţii statului, al unei armate timorate de epurări succesive şi a eliminării din sistem a zeci de mii de specialişti din domenii vitale ale statului, programul islamizării Turciei pare tot mai greu de a mai fi stopat. Iar, succesul referendumului constituţional din data de 16 aprilie 2017 (desfăşurat pe fondul stării de urgenţă instituită după puciul eşuat din iulie 2016!), privind extinderea prerogativelor prezidenţiale şi transformarea Turciei într-un stat prezidenţial67, anunţă apusul kemalismului. Animaţi de sloganul „pentru o singură naţiune, pentru un singur steag, pentru un singur stat" care aminteşte atât de sloganul nazist „o ţară, un Führer, un partid" cât şi de obiectivul islamist al lumii musulmane unite sub flamura verde, regimul Erdoğan şi aliaţii săi din „Frăţia Musulmană" au dat o lovitură grea Republicii lui Atatürk. Cele 18 amendamente aduse Constituţiei, coroborate cu politica islamistă neo-otomană, îl transformă pe actualul preşedinte într-un neo-calif-sultan cu puteri cvasi-totale68. Iar, posibilitatea de a mai dobândi două mandate, oferită lui Erdoğan de cadrul unei noi Constituţii, îi prefigurează o „domnie" până în anul 2029, timp suficient pentru a minimiza influenţa kemalismului din societatea turcă. De altfel, prelungirea stării de urgenţă pentru încă trei luni precum şi intenţia anunţată de liderul de la Ankara de a mai organiza un referendum privind reinstaurarea pedepsei cu moartea, reprezintă semnalele apropierii Turciei de perioada unei dictaturi islamiste.

Desigur, puterea regimului Erdoğan este generată de sprijinul pe care îl are din partea electoratului alcătuit preponderent din persoane cu venituri mici şi medii. Modul de operare social şi economic al „Frăţiei Musulmane", bazat pe reţelele de întrajutorare islamică coroborat cu specularea ideologică a frustrărilor claselor dezavantajate au fidelizat un electorat al cărui procentaj creşte de la un an la altul. Politica populistă a actualului preşedinte a avut la bază succesul economic din perioada anilor 2000, când investiţiile străine au crescut de la 1 miliard de $ în 2002 la 165 miliarde de $ în 2015, PIB/capita a crescut de la 3.500 $ în 2002 la 10.404 $ în 2014, Turcia aflându-se, în perioada 2002-2014, pe un trend constant de creştere economică în medie de 4,9% pe an69. Acest succes economic se datorează continuării

----------------------------------------

64. Edward Luttwak, Why Turkey's Coup d'État Failed, Foreign Policy, 16.07.2016, http:// foreignpolicy.com/2016/07/16/why-turkeys-coup-detat-failed-erdogan/ (accesat 28.03.2017)

65. Turkey to add Gülen movement to list of terror groups: President, Hurriyet Daily News, 27.05.2016, http:// www.hurriyetdailynews.com/turkey-to-add-gulen-movement-to-list-of-terror-groups-president-.aspx? pageID=238&nID=99762&NewsCatID=338 (accesat 28.03.2017)

66. What is the Gulen Movement?, http://hizmetmovement.blogspot.ro/p/what-is-gulen-movement.html (accesat 28.03.2017)

67. Tezcan Gumus, Turkey is about to use democracy to end democracy, Quartz, 05.04.2017, https:// qz.com/950313/turkey-is-preparing-to-vote-on-a-constitutional-referendum-that-gives-president-recep-tayyip- erdogan-unprecedented-power/ (accesat 28.03.2017)

68. Lista extraordinarelor puteri primite de preşedintele Erdogan, Sputnik, 17.04.2017, https://ro.sputnik.md/ International/20170417/12203372/lista-extraordinar-puteri-presedinte-erdogan.html (accesat 18.04.2017)

69. Economic Outlook of Turkey, Republic of Turkey Ministry of Foreign Affairs, http://www.mfa.gov.tr/prospects-and-recent

-----------------------------------------------

politicilor comerciale liberale implementate de guvernarea Bülent Ecevit, infrastructurii şi poziţiei geografice ofertante, tratatului vamal cu UE care datează din anul 1996, forţei de muncă instruite şi competitive, mediului investiţional sigur, aspecte care au atras masiv investiţiile occidentale.

Prin urmare, capitalul occidental şi lipsa de reacţie a partenerilor euro-atlantici faţă de manifestările autoritariste ale actualului preşedinte au întărit un regim iliberal, tot mai apropiat de valorile islamului ultraconservator.

Care sunt coordonatele politicii externe ale Turciei Erdoğan-iste?

Neo-otomanismul administraţiei Erdoğan presupune atât întoarcerea la tradiţia sultanatului şi a califatului cât, mai ales, maximizarea influenţei turceşti în teritoriile fostului Imperiu Otoman, reclădirea „lumii turceşti" şi, mai apoi, confirmarea rolului de lider al lumii islamice sunnite. Ambiţiile globale ale actualului preşedinte turc au fost prefigurate de mentorul său, fostul prim- ministru Nekmettin Erbakan, care a creat o contrapondere a CCG, intitulată Organizaţia pentru Cooperare Economică D8. Organizaţia reuneşte 8 state musulmane: Turcia, Iran, Egipt, Pakistan, Indonezia, Nigeria, Bangladesh şi Malaezia70, care însumează o piaţă de desfacere de 1,8 miliarde de locuitori şi un PIB total de 3339,7 miliarde de $71.

Pentru atingerea acestor obiective, regimul Erdoğan urmăreşte o strategie în trei paşi:

1. recrearea „lumii otomane", principalele ţinte fiind statele/populaţiile turcofone sau de origine turcică din Caucaz, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Nordul Africii şi din Peninsula Balcanică;

2. afirmarea rolului de lider al lumii sunnite;

3. crearea califatului global. Şansele de implementare ale acestui proiect strategic sunt considerabile având în vedere potenţialul:

- geostrategic – caracterul pivotal al Turciei, la intersecţia Africii, Asiei şi Europei, la 4 ore distanţă de zbor de la Istanbul spre 50 de state din Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Europa, Asia Centrală72.

- uman – o populaţie de 80,2 milioane locuitori, cu spor demografic pozitiv de 0,9%/an şi urbanizată în proporţie de 73,4%73,

- militar – a doua armată ca şi efective din Alianţa Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) după cea americană şi a opta dintr-un clasament de 126 de armate naţionale74.

- economic – a 18-a economie a lumii şi a 7-a economie a Europei, cu GDP de 800 miliarde $ în 2014 şi o creştere economică estimată pentru intervalul 2016 – 2018 de 4,5% - 5%/an75.

- instituţional – stat membru al 25 de organizaţii internaţionale printre care se numără: Organizația Naţiunilor Unite (ONU), NATO, Organizația de Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Uniunea Africană (UA), Consiliul Europei, Liga Statelor Arabe, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), Organizaţia de Cooperare Economică Asia-Pacific (APEC), Consiliul de Cooperare al Statelor Turcofone76

-------------------------------------

70. http://developing8.org/ (accesat 28.03.2017)

71. Sursa – CIA WORLD FACTBOOK, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/tu.html (accesat 28.03.2017)

72.. Economic Outlook of Turkey, idem.op.cit.

73. Turkey, THE WORLD FACTBOOK, CIA, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/tu.html (accesat 28.03.2017)

74. Turkey Military strength, GFP Strength in Numbers, http://www.globalfirepower.com/country-military-strength- detail.asp?country_id=turkey (accesat 28.03.2017) 75. Economic Outlook of Turkey, idem.op.cit.

------------------------------------------

- ideologic – naţionalism neo-otoman, hanbalit, iliberal, capabil să capaciteze forţe din întreaga lume islamică sunnită, cu sprijinul direct al „Frăţiei Musulmane". În acest context, opţiunile strategice ale Turciei sunt determinate de convergenţa a şapte axe strategice majore care îi croiesc direcţiile de politică externă (vezi harta din Fig.1), respectiv: