„Am fost la Capșa în weekend cu copilul, să-i dau prăjiturele, printre care și Joffre. Povestea prăjiturii Joffre v-o spun la final. Stăteam la masă și, cum stăteam eu așa, m-am uitat stânga-dreapta și am văzut următoarea treabă: Este filmarea pe care am făcut-o: Stau la masă și văd că scrie ceva. Era o caricatură a lui Răzvan de la „Neața cu Răzvan și Dani”. Și aici apare un text, pe care vi-l citesc imediat. Textul este în felul următor: „Masa lui Răzvan Simion. Erudit din fire, are două mari pasiuni: Istoria și cafeaua. Se simte ca acasă la Capșa, printre spirite burgheze și plăceri nevinovate (fără zahăr)”.
Recunosc că am fost surprins. Nu, Doamne, să nu se înțeleagă greșit, îl felicit, îl susțin, cred că este un erudit din fire. Dar am fost surprins. Eu am fost la Capșa acum câțiva ani, la lansarea unei broșuri a lui Dinu Săraru, un patriarh al literaturii române, al prozei românești: „Amintirile fulgurante ale ultimului capșist”.
Sigur că, din nefericire, Dinu Săraru nu mai este printre noi, dar e clar că nu a fost ultimul capșist. Iată că vin generațiile noi de capșiști, erudiți din fire.
Pentru că am fost la lansarea acestei broșuri și am spus și câteva cuvinte, o să vă citesc câteva lucruri, după care vă spun povestea prăjiturii Joffre, care este o prăjitură 100% capșistă. La Capșa a fost inventată”, a zis Mircea Badea.
Amintiri despre Capșa și nume mari ale culturii române
Mircea Badea a evocat și atmosfera istorică a Capșei. El a amintit personalități marcante care frecventau locul de-a lungul timpului.
Apoi, a citit din marele scriitor Dinu Săraru:
„Acum voi povesti fluctuantele amintiri ale împătimitului ultim autentic supraviețuitor al Capșei.
Intrarea în Capșa se făcea atunci prin colțul din stânga al restaurantului, de peste drum de Casa Armatei, un mic vestibul cu un cuier în care se atârnau pălăriile, căciulile, pardesiile și paltoanele, iar jos pe un preș se așezau galoșii și șoșonii oaspeților.
Am fost de față când Capșa, redevenită Capșa, era condusă de un director numit domnul Papacostea, un bărbat înalt, îmbrăcat în redingotă neagră și cămașă albă cu manșete duble și butoni de argint, și, la gât, cu o cravată bleumarin. El a împus autoritatea nobiliară a Capșei care se închidea, seara, după trei semnale prevenitoare ale luminii candelabrelor la orele 24. Gogu Rădulescu, revenit din lagăr, fost președinte până în 1940 al studențimii bucureștene de stânga, acum ministru al Comerțului, se supunea disciplinat și respectuos canonului impus de domnul Papacostea. Din acest canon făcea parte și interzicerea berii, a micilor, a fleicilor și frigăruilor pe tocătoare de lemn. La Capșa tronau tacâmurile de argint dintre cele două răboaie mondiale, tipsiile de argimt cu picior înalt pe care se odihneau fructele toamnei, iar vinurile erau în sticluțe mici de 350 ml numai de la viile din Drăgășani ale Brătienilor, iar mai târziu de la viile boierului Bazilescu. Farfuriile și tăvile pe care se aducea mâncarea erau din porțelan renumit, iar paharele erau din cristal.
Atunci l-am văzut pentru prima dată la Capșa, mai ales seara, pe viitorul mare prozator Petru Dumitriu, de curând despărțit de mai vârstnica consoartă Henriette Yvonne Stahl, și recăsătorit cu frumoasa doamnă Irina, fiica marelui sculptor Corneliu Medrea, și fosta soție a istoricului și aristocratului Fotino. Petru Dumitriu nu se scotocea, boier fiind, la achitarea notei; oferea doar portboir-ul șefulului de sală, nota primind-o prin curier acasă pentru achitare. Locuința lui era un apartament dintr-un bloc de lângă Cișmigiu, în grădina căruia se afla bustul lui Victor Eftimiu. Petru Dumitriu purta la mâna stângă un ceas scump de aur cu brățară tot din aur, iar pe mâna dreapta o brățară tot din aur pe care și-o scotea nervos și o punea la loc, privind-o cu admirație.
După plecarea prin pensionare a domnului Papacostea, galoanele Capșei au fost cu sfințenie păstrate de domnul Fănică Lăzărescu, iar eu începusem să mănânc la prânz sau seara la Capșa, uneori la aceeași masă cu Radu Popescu – amândoi temuți cronicari de teatru – după ce ne întorceam de la premierele teatrale bucureștene. Atunci Radu Popescu mi-a povestit că ziariștii ce publicau la revista de literatură proletară „Bluze albastre”, unde scriau printre alții Gheorghe Ivașcu, Mihnea Gheorghiu, Ion Anestin, Geo Bogza și Petre Pandrea, erau surprinși de talentul scriitoricesc al lui Alexandru Sahia care publicase nuvela „Uzina vie” și care nu era sărac cum se credea, ci venea dintr-o familie foarte bogată, tatăl lui fiind primarul comunei Mănăstirea și administratorul moșiilor regelui Ferdinand.
Într-o altă zi, l-am văzut la prânz ieșind de la Facultatea de Litere pe savantul profesor Tudor Vianu, șeful catedrei de Literatură universală, așteptând-o, să mănânce împreună, pe vestita cântăreață Maria Tănase.
După emigrarea lui Petru Dumitriu, la masa lui, care se afla în restaurant în fața ferestrei care dădea spre Casa Armatei și, în stânga ei, pe perete, era o mare oglindă de cristal cu ramă de aur, i-am văzut pe directorul Teatrului Național București, academicianul Zaharia Stancu, însoțit de primul regizor Sică Alexandrescu și de secretarul literar al Naționalului, viitorul mare dramaturg Aurel Baranga.
În sfârșit, mă opresc în tableta de astăzi în pragul achiziționării „la vedere” a Capșei și a Palatului Slătineanu de către inginerul constructor Marian Bucur, de care m-a legat o frumoasă prietenie și care inspirat și de mine a pus la cale restaurarea Capșei cu ajutorul arhitectei Adina Dinescu, recomandată de mine, cea care restaurase mai înainte Palatul Ghica de pe Calea Victoriei, peste drum de Casa Vernescu, unde locuise și scrisese o vreme genialul Lev Tolstoi, în 1854”.
Cum a apărut prăjitura Joffre
Mircea Badea a explicat și originea uneia dintre cele mai cunoscute prăjituri românești: Joffre. Desertul a fost creat în anul 1920, cu ocazia vizitei la București a mareșalului francez Joseph Joffre, cunoscut pentru bătălia de pe Marna din Primul Război Mondial.
„Mă opresc aici cu lectura și trec la povestea prăjiturii Joffre. Să nu se înțeleagă greșit, Doamne ferește. Poate în viitor vom avea și lojă la Operă, loja doamnei Ramona Olaru pentru că îi place să danseze, o susțin.
Și acum despre Joffre. Prăjiturica aceea mică, cilindrică, de ciocolată. În 1920 a venit la București mareșalul Joffre, cunoscut pentru bătălia de pe Marna, din Primul Război Mondial, care a oprit avansul Germaniei. Este o bătălie teribilă pe care mareșalul a câștigat-o. A venit la București, printre altele, pentru a-i oferi regelui Ferdinand o înaltă decorație militară franceză. Casa Capșa a creat această prăjitură în onoarea lui. Mareșalul era diabetic, așa că au făcut o prăjitură mică, cilindrică, în formă de chipiu militar, cu foarte puțin blat și multă ciocolată. Așa a apărut prăjitura Joffre. Gata. Să nu se înțeleagă greșit, susțin pe toată lumea”, a zis Mircea Badea.