Afacerea „Defender”

Distrugătorul britanic Defender, plecat inițial, într-un convoi multinațional adunat de Guvernul Majestății Sale Britanice, către Marea Chinei de sud, cu obiectivul de a descuraja acțiunile chineze îndreptate împotriva „ordinii mondiale bazate pe reguli” (regulile fixate, desigur, de Occidentul euro-atlantic), a părăsit brusc ruta stabilită, a intrat în Marea Neagră și, după ce a trecut prin portul Odessa și a obținut acordul guvernului ucrainean, a traversat „pașnic” apele teritoriale ale Crimeii, în condițiile în care Londra nu recunoaște anexarea acesteia de către Rusia. Despre ce s-a întâmplat în cursul acestei traversări autoritățile britanice și ruse au versiuni diferite. Dincolo de acestea, însă, un set de documente ultrasecrete ale marinei britanice, „pierdute” într-o stație de autobuz din Kent, desigur prin „grația” serviciilor secrete ruse, lămurește lucrurile: totul a fost o provocare iresponsabilă inițiată și planificată, fără consultarea aliaților sau vreo grijă pentru soarta lor, pe Downing Street nr.10.

CÂTEVA CONSIDERAȚII ASUPRA „RECUNOAȘTERII” ÎN „ORDINEA MONDIALĂ BAZATĂ PE REGULI”

„Recunoașterea” este o instituție de drept internațional public care se referă la state, iar nu la regiuni, provincii sau alte unități teritoriale ale acestora.

Statul de recunoscut nu își legitimează existența prin recunoaștere. Cu alte cuvinte, nu recunoașterea dă naștere statului, aceasta referindu-se doar la poziția pe care cel care o acordă o adoptă față de statul obiect al recunoașterii.

România, de pildă, nu a recunoscut autodeterminarea statului Kosovo. În consecință nu a stabilit relații diplomatice cu acesta, ceea ce exclude, de principiu, intrarea în diverse alianțe cu respectivul stat sau un vot favorabil pentru admiterea sa în alianțele, organizațiile sau alte entități internaționale din care statul român face parte. Fără recunoașterea României, Kosovo nu va putea deveni membru al UE; dar poate fi implicat în anumite proiecte europene vizând stabilitatea regională. Cooperarea economică în asemenea condiții este dificilă, dar comerțul se poate desfășura. În nici un caz, lipsa recunoașterii nu dă dreptul României să trimită forțe armate în Kosovo sau să ignore măsurile de siguranță luate de autoritățile kosovare pe teritoriul pe care s-a produs autodeterminarea.

Când autodeterminarea se produce prin secesiune, statul din teritoriul căruia se rupe cel ce aspiră la statutul de subiect de drept internațional de sine stătător poate acționa inclusiv cu mijloace militare pentru a-și apăra integritatea. În acest punct lucrurile se complică.

Dacă în ordinea internațională a fost reglementat dreptul la autodeterminare al popoarelor (Convenția internațională adoptată sub egida ONU în acest scop avea în vedere coloniile și procesul de decolonizare), dreptul la secesiune nu a căpătat încă o bază juridică. Consiliul Europei, la inițiativa temerară a lordului Russel Johnston și având ca raportor pe autorul acestor rânduri, a încercat, în contextul primului război din Cecenia, să proiecteze un cadru juridic în care autodeterminarea să fie abordată în conexiune cu secesiunea, dar, după prezentarea unui anteproiect, exercițiul a fost abandonat odată cu plecarea mea din respectiva organizație, pentru a deveni ministrul de externe al României. (Succesorul meu nominal, cunoscutul om politic portughez Motta Amaral, mi-a mărturisit că misiunea de taină pe care o primise a fost aceea de „a pune raportul la frigider”; de unde nimeni nu l-a mai scos vreodată.)

Intervenția militară externă în fosta Iugoslavie, neautorizată de Consiliul de Securitate al ONU, care s-a finalizat cu autodeterminarea și secesiunea Kosovo, a avut loc pe temeiul unei originale interpretări a Cartei ONU, susținându-se, în esență, că reacția violentă „disproporționată” a guvernului federal de la Belgrad, față de „revendicările juste” ale minorității albaneze din regiunea autonomă Kosovo (și Kosovo fusese regiune autonomă ca și Crimeea) referitoare la păstrarea identității culturale, cu conotațiile sale administrative și socio-economice, făcuse imposibilă conviețuirea acestei comunități etno-culturale distincte cu majoritatea sârbă și totodată ridicase probleme umanitare de o gravitate atât de mare încât afectase atât sentimentul moral al comunității internaționale, cât și securitatea acesteia. Așadar, intervenția a avut loc din „rațiuni umanitare”, dar rezultatul ei nu a fost doar rezolvarea acestei probleme (pe care, de fapt, a agravat-o), ci, schimbând raportul de putere dintre combatanți, și apariția unui nou stat; acesta a fost „bricolat” în baza raportului Ahtisaari, de tristă amintire, despre care autorul său, admițând că, sub presiuni nelegitime, l-a redactat cu încălcarea obiectivității și neutralității cerute unui mediator, mi-a spus că preferă să îl uite. În Crimeea nu a avut loc un dezastru umanitar, iar locul „onestului mediator” numit de puterile occidentale a fost luat de un referendum organizat sub egida Rusiei. 

Cu totul altfel au stat lucrurile în cazul anexării Kuweitului de către Irak în 1990. Și atunci comunitatea internațională a intervenit militar, dar a făcut-o cu aprobarea și din mandatul Consiliului de Securitate al ONU; adică respectând „ordinea internațională bazată pe reguli”. Astfel s-a pus capăt unui act nelegitim potrivit dreptului internațional și ca atare „nerecunoscut”.

În ceea ce privește Crimeea, nu a existat nici un mandat al Consiliului de Securitate, iar Marea Britanie, chiar dacă este membru permanent al acestuia, nu are dreptul să ia pe cont propriu apărarea dreptului internațional așa cum îl interpretează, de la caz la caz, potrivit intereselor sale; mai ales atunci când aceasta riscă să pună omenirea în dilema dureroasă de a alege între „pacea strâmbă” și „războiul drept”.

RAȚIUNILE PROVOCĂRII

Chiar dacă Marea Britanie „nu recunoaște” anexarea Crimeii – termen impropriu sub aspect juridic întrucât anexarea este un fapt care nu necesită recunoaștere – ea recunoaște Federația Rusă. Cu aceasta întreține relații diplomatice, legături comerciale și raporturi de cooperare în diverse domenii, inclusiv cel referitor la garantarea „stabilității strategice” mondiale, în calitate de membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU.

De altfel, nici anexarea statelor baltice de către URSS, în 1940, nu a fost „recunoscută” pe întreaga perioadă a Războiului rece, dar relațiile cu Moscova au mers ca unse până a se ajunge ca prin Actul Final de la Helsinki (1975), fie el și fără forță juridică formală, să fie acceptate toate frontierele postbelice. Recâștigarea independenței de către statele baltice a fost rezultatul acordului URSS, în cadrul Constituției sale, iar nu acela al nerecunoașterii anexării de către Occidentul euro-atlantic. (Istoria acestei despărțiri, mai mult sau mai puțin amiabile, relatată mie de însuși Mihail Gorbaciov și câțiva dintre colaboratorii săi cei mai apropiați, la începutul anilor 2000, cu ocazia unei cine prelungite în noapte, într-un restaurant de lângă Munchen, merită povestită, dar nu își are locul aici.)

Prin urmare, guvernul britanic era perfect conștient că distrugătorul Defender nu va tranzita apele ucrainene, ci pe cele rusești (cel puțin din perspectiva Moscovei și ca stare de fapt), disputa cu privire la drepturile suverane asupra acestora fiind una dintre două state nemembre ale NATO, față de care Marea Britanie nu avea nici o obligație convențională de tipul celei prevăzute în art. 5 al Tratatului de la Washington și ale căror conflicte nu era autorizată să le tranșeze în termenii Cartei ONU. Știind aceasta, era neîndoielnic – și faptul rezultă din „documentele secrete pierdute” – că avea conștiința inevitabilității unei reacții armate din partea Rusiei. (În documentele respective scrie negru pe alb că nu trebuie antrenate în provocare nave ucrainene, întrucât pe acelea rușii nu vor ezita să le scufunde, iar asta nu va avea caracterul unui atac împotriva unui membru NATO, că trebuie utilizate numai rachete capabile de ripostă pe mare, nu și pe uscat, că linia de comandă trebuie să fie în legătură directă cu Londra etc.)  Or, tocmai pe o reacție marțială rusă se conta; această reacție trebuia provocată și ea era urmărită. Întrebarea este de ce?

O asemenea întrebare are un caracter cu atât mai dramatic cu cât incidentul care a făcut ca falnicul reprezentant al marinei britanice să iasă din apele Crimeii tot atât de repede pe cât intrase, nu a trezit nici o condamnare a Rusiei de către NATO sau un gest de solidarizare din partea aliaților NATO (inclusiv a autorităților române) cu Regatul Unit. Ba mai mult, a fost urmată de inițiativa franco-germană cu privire la un Summit UE-Rusia. (Blocarea acestei inițiative de către Polonia, Olanda și țările baltice, a făcut un alt serviciu Rusiei, care deja anunțase că nu mai dorește să converseze cu UE, ci doar cu membrii săi „eligibili”.)

Există trei răspunsuri la întrebare și ele nu se exclud unul pe altul neapărat.

Pe de o parte, neavând argumente pentru intrarea în jocul global relansat după întâlnirea Biden-Putin de la Geneva, Marea Britanie, ajunsă, și fără influență în UE, după Brexit, și fără o relație privilegiată cu SUA, revenită la globalism sub semnul dogmaticii relativismului și egalitarismului identitar, după plecarea administrației Trump, precum și fără sprijin în Commonwealth, ba chiar amenințată cu dezmembrarea de secesionismul scoțian și nord-irlandez, s-a gândit să provoace un incident în Marea Neagră care să oblige SUA și aliații din NATO la reacții de natură a-i face loc din nou la masa negocierilor strategice cu relevanță globală. Tăcerea asurzitoare care a urmat a calificat eșecul încercării.

Doar agitata Olandă a premierului Mark Rutte a băgat capul în poză, cu o fregată trimisă pe urmele Defender-ului ca să îi apere onoarea feștelită, dar chibriturile olandeze erau, pe semne, umezi, căci focul nu a mai putut fi reaprins și ciorba englezească nu a mai putut fi reîncălzită.

Pe de altă parte, ne putem imagina calculul potrivit căruia, înainte ca principala formațiune neo-cruciată strânsă de Marea Britanie sub comanda lui „Boris Inimă de Leu” să fi ajuns în Marea Chinei, Beijingul să primească, prin lecția aplicată Rusiei în Marea Neagră, mesajul determinării cruciaților de a se implica fără milă în confruntări militare directe cu puterile „autoritariste” adverse; mesaj apt a-l face să se abțină de la măsuri de retorsiune împotriva celor care se pregăteau să intre în apele teritoriale chineze cu argumentul că nu recunosc drepturile suverane ale Chinei asupra acestora. Ceea ce au reușit este să obțină confirmarea că, dacă Rusia nu a ezitat să răspundă în forță, China va ezita cu atât mai puțin (ea neputând coborî în nici un caz sub standardul stabilit de Moscova), și că, așa cum a conchis deja Președintele Vladimir Putin, chiar dacă în asemenea confruntări nave britanice ar fi scufundate, NATO nu este pregătit să declanșeze un alt război mondial. Găsim desigur aici, o traducere putiniană perfectă a mesajului primit de la Președintele Joe Biden la Geneva, pe care acum l-a aflat și Boris Johnson și întreaga comunitate internațională.

Unii cred că prin declanșarea unui nou Război al Crimeii, Marea Britanie ar mai fi urmărit să precipite intrarea Ucrainei în NATO. Președintele Ucrainei și ministrul de externe al acesteia au și adoptat, inclusiv pe fondul participării unor efective ucrainene la manevrele NATO din Marea Neagră, un discurs pompos în care se vorbește emfatic despre exerciții militare comune cu „aliații”, deși aceasta este o pură înșelătorie, combinată cu o încercare de a forța mâna Alianței. Numai membrii NATO sunt aliați.

Or, Ucraina nu este membru NATO, iar „Afacerea Defender” i-a distrus orice perspectivă de a deveni, pe timpul vieții noastre. Nimeni, cu excepția unui aventurier iresponsabil, nu va vota pentru primirea într-o alianță politico-militară cu caracter defensiv a unui stat care se află într-un conflict armat deschis sau este pe punctul de a intra într-un asemenea conflict cu o putere terță, mai ales de nivelul Rusiei.

Pentru puterile euro-atlantice Ucraina nu mai prezintă nici o valoare geostrategică de natură a le defini interesele vitale și, de aceea, pentru ele este mai simplu și mai convenabil să își împartă amiabil cu Rusia sferele de influență pe teritoriul acesteia, incluzând-o într-o arhitectură de securitate consensuală, decât să își trimită soldații să moară pentru a apăra vechile frontiere sovietice trasate de Stalin și Hrușciov. Justețea acestei observații rezultă și din împrejurarea că nici SUA nici UE nu cheamă Kievul la Bruxelles, ci, împreună cu Rusia, îl trimite să aplice înțelegerile de la Minsk, adică să negocieze și să realizeze o înțelegere cu separatiștii din Donețk și Luhansk; practic, să nu ne iluzionăm, imposibilă fără federalizarea (de tip simetric) sau dezmembrarea pură și simplă a actualei Ucraine.   

RAȚIUNILE MISTIFICĂRII

Sesizând că rămâne singur în fața „agresiunii” ruse care ar fi încălcat dreptul distrugătorului Defender de a naviga în „apele ucrainene” și l-a silit să dea bir cu fugiții, guvernul britanic neagă vreo întâlnire cu forțele armate ruse. Tot ceea ce s-a întâmplat a fost ca marinarii britanici să audă, pe când navigau pașnic în apropierea Crimeii, niște focuri de artilerie ale flotei rusă care făcea exerciții de tragere.

După ce, de atâtea ori în trecut, au fost puse în contul Rusiei păcate pe care nu le-a comis, este pentru prima dată în istorie când se ascunde un act ostil săvârșit de armata rusă de către chiar „victima” respectivului act. Să fie oare pentru că respectiva „victimă” nu era tocmai inocentă și ar fi putut fi acuzată chiar ea de agresiune sau de încălcarea dreptului internațional, adică a „ordinii mondiale bazate pe reguli” apărată de SUA? Să fie oare pentru că de fapt se dorea ascunsă împrejurarea că aliații Londrei, luați prin surprindere de gestul nesăbuit al premierului britanic, în loc să intre în jocul provocării plănuite de acesta, l-au dezavuat, măcar și prin inacțiune?

Dacă teza britanică potrivit căreia distrugătorul Defender a navigat regulamentar prin apele ucrainene ar fi fost corectă și ar fi avut bază în dreptul internațional, NATO ar fi trebuit să reacționeze, întrucât unul dintre membrii săi fusese ținta unui atac ilegitim al Rusiei. Ne-am fi aflat atunci în pragul unui război dintre Rusia și NATO, care ar fi aruncat în aer toate deschiderile americane și vest-europene, impuse de nevoia concentrării SUA asupra rivalității strategice cu China, respectiv a emancipării europene de sub tutela americană.

Lipsa reacției era fie dovada faptului că nava britanică a navigat, în realitate, în ape asupra cărora Rusia exercita un control legitim, iar asta echivala cu recunoașterea implicită a anexării Crimeii (opusul țintei vizate de acțiunea Londrei, precum și a declarațiilor anterioare ale membrilor NATO), fie recunoașterea nevolniciei NATO care nu înțelegea să activeze mecanismul convenit al solidarității aliaților în prezența unui eveniment avânt caracter de casus foederis. Cum nici una dintre aceste variante nu era acceptabilă, dar nici admiterea culpei proprii în promovarea unei acțiuni aventuriste și în violarea dreptului internațional nu putea fi o alternativă, Premierul Johnson a preferat să susțină că nimic nu s-a întâmplat. „Afacerea Defender” nu a existat; a fost un non-eveniment.

Și lucrurile ar fi putut rămâne aici dacă Rusia ar fi achiesat la formula mușamalizării, pe linia lipsei de transparență de care este mereu acuzată. Rusia nu a făcut-o, însă, și nu avea interesul să o facă. De aceea a jucat cartea transparenței.

Pe rând, beneficiind și de mărturiile unor jurnaliști ai BBC aduși la bordul „pașnicului” distrugător Defender tocmai pentru a relata „atacul mârșav” al flotei și aviației de ocupație ruse, Moscova a lăsat să apară dovezile afacerii: înregistrări audio-video cu avioane care au aruncat bombe în calea distrugătorului spre a-i schimba ruta și cu nave care au tras focuri de avertisment sub nasul acestuia, comunicări audio prin care se cerea explicit părăsirea apelor ruse sub amenințarea scufundării etc. Tacâm complet, menit a supune SUA și NATO unui test de stres maxim și a le da motive de „recunoștință” față de aliatul britanic. Cu așa aliat inamicul devine inutil.

În fața acestei demonstrații NATO nu a ieșit din tăcere dar s-a adâncit în melancolie. A recunoscut astfel anexiunea? Și-a recunoscut astfel neputința? În orice caz s-a dovedit că stabilitatea strategică a lumii, în care este vital interesată SUA, dar și UE, este mai importantă decât integritatea teritorială a Ucrainei. Este ceea ce a vrut să sublinieze Președintele Putin când a exclus posibilitatea izbucnirii unui război mondial pornind din Marea Neagră; altfel, adăugăm noi, decât din neatenție, nu prin efectul unei crize strategice, ci a unei crize de nervi. Omenirea a mai „alunecat într-un război” nedorit de nimeni în 1914 și consecințele le suportăm și azi.

CONSECINȚELE ȘI ÎNVĂȚĂMINTELE „AFACERII DEFENDER”

Când situația de fapt existentă pe teren a devenit clară, fără ca afacerea să fi ajuns, totuși, la un deznodământ, căci ieșirea din capcana în care intrase NATO împinsă de perfidul Albion nu se întrevedea, serviciile secrete ruse au aruncat colacul de salvare administrației Biden. Așa a apărut în Anglia „dosarul cauzei”.

Documentele secrete ajunse în spațiul public au arătat, de data asta, fără posibilitate de tăgadă, nu doar că totul fusese o provocare, ci și că provocarea era opera exclusivă a guvernului britanic, incapabil nu numai de a calcula toate consecințele operațiunii și de a arăta empatie pentru soarta aliaților (în special a acelora aflați în prima linie ca riverani ai Mării Negre), ci și de a păstra confidențialitatea afacerii.

Rusia a știut ce urmează și a așteptat atât distrugătorul britanic, cât și fregata olandeză, cu degetul pe trăgaci, gata să le ofere o primire de neuitat. Cel care întinsese capcana a căzut singur în ea, trăgându-și și aliații după el. Și pe deasupra, până la apariția documentelor incriminatoare, convins că arma fumegândă nu va fi găsită, a și negat adevărul cu privire la cele întâmplate, astfel încât divulgarea lor a însemnat totala decredibilizare cu titlu personal a unuia dintre campionii retoricii rusofobe; precum și campion al Brexitului, înfățișat, în filmul cu același nume, de propriii compatrioți, ca un colportor de informații false, amator de cacealmale riscante și inițiator de aventuri populiste.

Prin comparație, SUA a apărut a fi un jucător serios și de la care se poate aștepta o atitudine mai responsabilă. Că o fi așa sau nu, acum Washingtonul este avertizat și probabil conștientizează că are misiunea de a-și struni aliații, pe care, în general, nu prea poate conta.

Aceasta este de natură să schimbe atitudinea sa atât în raporturile cu Rusia, cât și cu China. Riscul de a se trezi împins în prăpastie de către chiar aliații săi, dincolo de aliniamentele ofensive pe care și le-a fixat, este atât de mare, încât aceste linii vor trebui reconsiderate și aduse pe poziții mai retrase. De asemenea, exercițiile și demonstrațiile militare, fie ele în Marea Neagră în Marea Baltică sau în Marea Mediterană, în Oceanul Pacific sau în Oceanul Indian, vor trebui concepute în așa fel încât SUA să fie gata a frâna chiar și manu militari veleitățile și calculele egoiste ale partenerilor marcați de exces de zel sau de servilism. În plus, observând riscul politicilor inspirate mai mult de mușchi decât de creier, va trebui să pună mai multă substanță, mai multă înțelepciune și mai multă viziune strategică în negocierile sale cu puterile orientale, renunțând la ideologizarea excesivă a acestora.

Deocamdată, marii câștigători ai „afacerii Defender” sunt tot Rusia și China. Nu numai că liniile lor roșii au fost reconfirmate și clarificate, dar și hotărârea și capacitatea lor de a le apăra au fost testate și dovedite. Ceea ce s-a vrut, printre altele, o acțiune de descurajare, l-a descurajat pe descurajator. Ceea ce s-a vrut o acțiune de sprijin pentru Ucraina, a scos Ucraina din joc. Ceea ce s-a vrut a fi contestarea anexării Crimeii, s-a sfârșit prin a admite situația de fapt creată de Rusia, până la granița foarte fine la care aceasta se transformă, dacă nu în tratat, cel puțin, în cutumă. Ceea ce s-a vrut a adânci falia între SUA și Rusia (poate și între SUA și China) a adâncit neîncrederea și discordia între SUA și aliații europeni.

Poate că aceasta va redeștepta în mintea rivalilor occidentali ai Rusiei și Chinei (în orice caz a Germaniei și Franței, care vor găsi calea unor summituri bilaterale cu Rusia, altminteri preferate de Moscova inutilelor discuții bizantine cu UE, precum și a cooperării economice cu China) gustul înțelepciunii înscrise în maxima „dacă nu îi poți înfrânge, mai bine alătură-te lor!”. Este și concluzia unui document de poziție elaborat sub coordonarea mea în anul 2011, pe care l-am lăsat moștenire Parlamentului și Comisiei europene; poate acum îl vor redescoperi.

Acest articol reprezintă o opinie.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play

Cele mai noi știri

Cele mai citite știri





Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2021 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


cloudnxt2
YesMy