Notă: Textul reprezintă opinia autorului
AMENINȚAREA DIVIZĂRII EUROPEI PE LINIA CARPAȚILOR
La începutul anilor 1990, pe când Occidentul euro-atlantic făcea pași încă timizi pentru a ocupa, în pofida înțelegerilor de la Malta, realizate în 1989 între George Bush Sr. și Mihail Gorbaciov, terenul eliberat prin retragerea trupelor sovietice din Europa centrală și orientală, iar doctrina geopolitică americană, al cărui cel mai cunoscut reprezentant a fost Samuel Huntington, declara că granița civilizației euro-atlantice (catolică, protestantă și neo-protestantă) se găsește pe linia Carpaților, dincolo de care se întinde „deșertul ortodocșilor”, în frumosul oraș maghiar Viszegrád, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria se constituiau într-un grup care lua numele locului unde se consuma evenimentul – grupul de la Viszegrád. Orice s-ar fi putut crede despre acest grup, nașterea sa, inspirată și moșită de „democrațiile occidentale”, vorbea clar despre lipsa unui proiect occidental pentru România și, totodată, coroborat cu absența oricărei oferte politice venite de la Moscova (de altfel, greu de conceput în acel moment și în acel context în care Rusia contempla dezintegrarea sovietică în schimbul integrării europene), despre lăsarea României ca tampon între foștii principali inamici ai Războiului Rece.
Asemenea vești erau proaste pentru România. Pentru mulți exponenți ai clasei politice emergente post-comuniste române (printre care m-am găsit) era de netăgăduit că România este obligată a se alătura, într-o formă sau alta, Grupului de la Viszegrád. Lipsa de experiență, lipsa de suficiente abilități, lipsa de noroc, dar, poate, și influența unor actori politici locali reticenți, din cele mai diferite motive, față de o orientare pro-occidentală prea energică a României, și, cu certitudine, opoziția Occidentului, împreună cu egoismul național al membrilor grupului, au făcut ca acest demers să eșueze.
Așa se explică de ce, Ungaria, alături de Polonia și Cehoslovacia, au fost imediat primite în Consiliul Europei, fără nici un fel de condiții, în timp ce România s-a chinuit să deschidă porțile acestei organizații până în 1994, și pentru asta a trebuit să accepte, împreună cu o listă de obligații speciale, un regim de „monitorizare post-admitere” (un fel de precursor al MCV) de care a scăpat abia în 1997 (prin meritele uitate ale diplomației române de atunci). Iar calitatea de membru în organizația europeană având misiunea de gardian al democrației, statului de drept și drepturilor omului nu era puțin lucru întrucât însemna certificatul de recunoaștere ca membru al familiei occidentale și avea să devină un criteriu pentru primirea în NATO și UE.
Ungaria era atunci cel mai iubit partener post-sovietic al Occidentului euro-atlantic, ea beneficiind, spre deosebire de Polonia, nu numai de simpatia entuziastă a Washingtonului, ci și de recunoștința a Bonnului, pentru gestul ministrului de externe comunist Gyula Horn, de a permite trecerea turiștilor est-germani către Austria, pentru a ajunge în Germania federală. Deplasarea lui Horn pentru a tăia, într-un gest simbolic de mare efect, împreună cu omologul austriac, Alois Mock, sârma ghimpată de la granița despărțind Ungaria de Austria, a dat o nouă turnură crizei politice a RDG din 1989, discret alimentată de Moscova, care avea să se termine prin căderea Zidului de la Berlin și unificarea germană.
A fi, deci, alături de Ungaria, în 1990, însemna să ai porți deschise la Washington și la Bonn. România nu era și nu le-a avut.
DE LA „RECONCILIEREA ISTORICĂ” LA „ALIANȚA ISTORICĂ”
Pe la mijlocul anilor 1990, atunci când intenția extinderii NATO și UE către estul european și frontierele dispărutei URSS devenise oficială, pentru unii dintre noi, la București, apăruse limpede că interesele strategice ale României și Ungariei sunt convergente. Am pledat pentru a face înțelese la Budapesta acest adevăr, în dialogul cu liderii tuturor principalelor partide politice maghiare ale momentului.
În 1996, Ungaria încheia tratatul de cooperare și bună vecinătate cu România (tratatul politic de bază); ultimul stat vecin cu care Budapesta reușea să convină un asemenea instrument juridic. Astfel, ea își completa cadrul normativ al coexistenței pașnice cu toți vecinii săi, pentru care Occidentul insista foarte mult (Planul Balladur) și își deschidea, în consecință, drum către a deveni membru NATO. Lipsită de un tratat similar cu Ucraina, la acea dată România nu îndeplinea această condiție a aderării, ceea ce o ținea departe și de UE.
La cumpăna anilor 1996-1997, m-am dus la Budapesta pentru a efectua schimbul instrumentelor de ratificare a tratatului româno-maghiar, prilej cu care am conferit pe larg cu omologul și prietenul meu, ministrul de externe maghiar László Kovács (social democrat). (Peste câteva luni, Președintele Slobodan Miloșevici, avea să îmi mărturisească admirația pentru înțelepciunea românilor care, spre deosebire de sârbi, au știut să treacă peste resentimentele istorice și să se alieze cu cei, altminteri, percepuți a le fi inamici ereditari.)
Atunci am propus ca „reconcilierea istorică” româno-maghiară, despre care se discuta, să fie transformată în „parteneriat istoric” și, pe cale de consecință, să transformăm concurența noastră pentru intrarea în NATO și UE, în asociere destinată integrării euro-atlantice. Kovács avea să își amintească și să citeze peste ani cuvintele mele: „Trăim un moment istoric în care, spre deosebire de trecut, România și Ungaria au aceleași interese strategice. Trebuie să profităm de acest moment pentru a ne urmări împreună interesele respective. Dacă azi aș fi obligat să aleg între parteneriatul cu Ungaria și intrarea în NATO sau UE, l-aș alege pe cel dintâi.”
Am reluat aceste idei și în dialogurile cu liderii liberali maghiari (precum Matias Eorsi sau Istvan Saint Ivany), precum și cu liderii în ascensiune ai FIDESZ (precum Viktor Orban sau Zsolt Németh) și alții (cei din urmă exponenți ai unor formațiuni politice astăzi practic dispărute). Cu toți aceștia am rămas în raporturi de încredere și respect reciproc, iar uneori chiar de prietenie.
Ideea era să construim, inclusiv împreună cu Polonia și alte state central, est și sud-est-europene, adevărate structuri de rezistență ale unui edificiu regional destinat securității noastre naționale, de pe meterezele căruia să negociem împreună integrarea noastră, la un loc cu întreaga construcție transnațională creată de noi, în sistemul euro-atlantic. Această viziune a stat și la baza trilateralei Austria-Ungaria-România, a trilateralei Polonia-Ucraina-România (căreia i-a fost asociată și Republica Moldova), precum și a trilateralelor „spate în spate” România-Bulgaria-Grecia și România-Bulgaria-Turcia. Desigur spre nemulțumirea Germaniei care nu dorea coagularea în Mittel Europa a unui bloc cu care să fie obligată a negocia și pe care, la nevoie, să fie dificil a-l partaja cu Rusia. Cât privește SUA, ea a simpatizat cu abordarea noastră numai în măsura în care aceasta ducea la crearea unui baraj pro-american în calea refacerii unei antante germano-ruse amintind de faimosul Pact Ribbentrop-Molotov.
SUIȘURI ȘI COBORÂȘURI ÎN RELAȚIA STRATEGICĂ ROMÂNO-MAGHIARĂ
Lăsarea României în afara valului de extindere a NATO, în vara anului 1997, la Madrid, a dat o serioasă lovitură viziunii unei negocieri comune a candidaților est-europeni. Aceasta după ce, cu puțin timp înainte, în întâmpinarea propunerilor venite din partea diplomației române, Istvan Saint Ivany aprecia că Ungaria nu are de ce se precipita, întrucât, pentru ea, problema securității prin integrare euro-atlantică fusese practic deja rezolvată odată cu decizia SUA de a stabili o bază militară pe teritoriul maghiar. „Or, reflecta foarte corect interlocutorul meu, de unde se așează militarii americani, nu mai pleacă, indiferent de ce va decide Consiliul Atlantic la Summitul de la Madrid.”
Consiliul Atlantic avea să decidă că România trebuie despărțită de Ungaria. O decizie pe care Bill Clinton, peste ani, avea să îmi admită că a fost greșită. Regretele erau, însă, tardive.
În ceea ce privește Europa germană, aceasta avea să își găsească în ministrul Andrei Pleșu un partener de nădejde în ruinarea tuturor parteneriatelor strategice și trilateralelor cu care România împânzise Europa centrală, împingând Berlinul în melancolie. După un interludiu irelevant întrucât a stat sub semnul campaniei electorale, asigurat de Petre Roman, i-a urmat ca ministru de externe Mircea Geoană, un fidel al celui ce avea să devină, sub președinția lui Traian Băsescu, „marele licurici” american. Or, pentru agenda geopolitică a SUA în Europa de est relația româno-maghiară conta foarte puțin, spre deloc; singurul lucru care ridica temperatura Potomacului era soarta minorității maghiare.
Decizia Guvernului Orban de a oferi maghiarilor trăitori în afara Ungariei, pe teritoriile fostei Duble Monarhii, o legitimație atestându-le identitatea etno-culturală și atrăgându-le anumite privilegii, pe care un stat deja integrat în lumea vest-europeană și transatlantică își putea permite să le ofere, a creat emoții mari la București și nu numai (Slovacia fiind campioana opoziției față de această inițiativă a naționalismului budapestan).
NATO, UE, Consiliul Europei etc. au tratat cu mănuși chestiunea, deși ideea „legitimației de maghiar” nu era deloc compatibilă cu proiectul, încă nedeclarat, de transformare a Europei într-un creuzet în care să se topească identitățile naționale. Obligația de a satisface cererile minorităților impusă din afară și stabilirea de relații directe între cetățenii unei țări și guvernul altei țări, între care ar fi existat relații filiale sau de rudenie culturală, era nu doar o bună ocazie de a crea dificultăți României, nedorită în / de Occident, provocând-o la reacții pretins „antieuropene”, în contradicție cu proiectele sale de integrare europeană, ci și de a da o lovitură conceptului de stat-națiune (deci, inclusiv aspirațiilor maghiare), pe linia construirii unei ordini globale fără state naționale și, deci, fără cetățeni cu identitate națională.
Guvernul Năstase (căruia i-am oferit serviciile mele de „mediere și bune oficii”, în calitate de Președinte al AP-OSCE), a găsit căi politico-juridice subtile pentru a depăși impasul și a face compatibilă politica națională a Ungariei europene cu suveranitatea României pro-europene, refuzată (până în acel moment) de Europa. Ulterior, eliberat de această povară, Guvernul Tăriceanu a reluat teza parteneriatului istoric româno-maghiar, ajungând până la organizarea unor ședințe comune ale guvernelor celor două state. Lucrul a fost facilitat de faptul că, între timp, România devenise, cum-necum, membru NATO și UE.
În noul context, pe cât mi-a stat în puteri, linia pe care am trasat-o europarlamentarilor români, a fost aceea ca niciodată, în forurile europene, să nu voteze sau să nu ia vreo altă atitudine împotriva Ungariei. Eventualele noastre litigii cu Ungaria trebuiau soluționate în plan bilateral și numai în cazul, puțin probabil, al imposibilității de a găsi soluții, aduse în fața terților. Cât privește disputele Ungariei cu terții, în chestiuni care nu interesau direct România, noi trebuia să fim mereu alături de Ungaria, măcar și prin neutralitate sau inacțiune.
Această linie a fost păstrată până prin anii 2010-2015, când atrofierea libertăților democratice în politica internă românească nu se putea să nu se încerce a fi compensată cu hipertrofierea naționalismului de operetă pe plan extern, cel din urmă fiind, paradoxal, desprins de suveranism. Cu alte cuvinte, naționalismului geopolitic, specific românesc, i-a luat locul naționalismul etnic, nespecific, acesta fiind exercitat nici măcar în raporturile cu puterile imperiale dominante, ci cu vecinii aleși, după împrejurări, pentru demonstrație mediatică.
NAȚIONALISMUL MAGHIAR ÎN RELAȚIA CU NEO-IMPERIALISMUL EURO-ATLANTIC
În deceniul 1990, deceniul mariajului fericit și al iubirii nebune maghiaro-euro-atlantice, Ungaria părea deschisă viziunilor globaliste propagate de corifeii universităților și ong-urilor americane, dominate doctrinal de rețeaua fundațiilor lui George Soros. De aceea și o „universitate Europeană” de inspirație soroșistă a fost deschisă la Budapesta.
Tot atunci, un anticomunism dogmatic, asociat cu sugestia că, fiind locul de naștere al comunismului real, Rusia are bolșevismul în gena sa, a făcut din Ungaria opozantul aparent cel mai ferm al oricăror deschideri pro-moscovite. Și, dacă problema se punea așa cu Rusia, cu atât mai mult se punea în relația cu China declarat comunistă. La Budapesta înfloreau tot felul de organizații mai mult sau mai puțin comerciale ori mai mult sau mai puțin culturale taiwaneze.
Pentru cei cu vederea ageră, auzul ascuțit și mirosul fin, era imposibil să nu se observe, însă, că sub valul iluziilor vizuale, auditive și olfactive crește mai departe, nestingherit și viguros, naționalismul maghiar. Ungaria se integra pentru a se naționaliza; adică pentru a folosi instrumentele integrării europene și euro-atlantice în vederea promovării proiectelor sale naționale; pentru a pune puterea lumii occidentale, din care ajunsese să facă parte, în slujba idealurilor sale naționale. Ceea ce, la urma urmelor, era perfect legitim.
Iată un alt motiv pentru care, parteneriatul istoric româno-maghiar fusese conceput nu în ideea că cei doi parteneri își vor rezolva vechile dispute dizolvându-se într-o ordine globală non-identitară, ci cu intenția de a determina Ungaria să înțeleagă că poate obține mai mult din cooperarea cu România, decât dintr-un permanent conflict cu ea, și că este în avantajul ei a lăsa liniștită inima României (Transilvania), în schimbul avantajului de a respira împreună cu România prin plămânul (economic și cultural) transilvan. Pe această linie, aveam să îi răspund, onoratului meu omolog rus, ministrul de externe Evgheni Primakov, atunci când acesta m-a întrebat dacă România dorește să intre în NATO de teama Rusiei, că respectiva dorință este animată de „teama” ... Ungariei; și anume de teama de a nu fi mereu în aceeași tabără în care se află și Ungaria, căci, de-a lungul istoriei, totdeauna când ne-am găsit în tabere diferite am avut probleme.
Cu timpul, lucrurile au început să se limpezească și situația să se clarifice. Așa se face că, la intrarea României în UE (2007), un distins om politic olandez (al cărui nume nu îl voi divulga) m-a abordat exprimându-și teama că naționalismele maghiar și polonez vor distruge proiectul european. „Ungurii și polonezii se comportă de parcă ei ne-au făcut nouă o favoare că au intrat în UE” – adăuga el. În acest sens, interlocutorul meu își exprima încrederea că România va ști să amortizeze impactul acestui naționalism perceput ca anti-european și anti-occidental.
ROMÂNIA ȘI UNGARIA TREBUIE SĂ FIE ÎN ACEEAȘI TABĂRĂ
În acel moment, ideea mea era să lucrăm cu toții pentru a transforma naționalismul primitiv în naționalism luminat, făcând din suveranism și demnitatea națională fundament al solidarității transnaționale, în așa fel încât să echilibrăm federalismul european cu interesul național. Solidaritatea intereselor trebuia să fie sursa unui mare proiect comun, realizat în comun prin contribuții comune și sub control comun. În acest context pledam pentru ca tuturor membrilor UE, vechi și noi, să li se recunoască statutul de co-fondatori ai unei uniuni ce se cerea refondată. Căci nu despre extinderea sau expansiunea UE ca organizație occidentală era vorba, ci despre reunificarea Europei și reconcilierea istoriei europene cu geografia europeană.
Ceea ce a ieșit a fost cu totul altceva. România a renunțat la suveranitate, și de pe pozițiile globalismului dogmatic a trecut sau riscă să treacă de partea celor care contestă aspirațiile suveraniste ale Ungariei; o Ungarie care, alături de celelalte state ale Grupului de la Viszegrád, revine prima la suveranism, după ce a fost prima care, aparent, l-a abandonat.
Astăzi Ungaria aruncă masca internaționalismului neo-imperialist și se manifestă în mod net de partea anti globalismului suveranist. Poate că niciodată nu a crezut în cartea federalismului european pe cât a crezut România. A ținut însă limbajul lupilor globaliști pentru a putea apăra mai bine din rândurile acestora idealul său naționalist și a-și strânge puteri cu care să îl servească mai eficient, în momentul „întoarcerii armelor”. Pentru ea acel moment a sosit.
Desfigurarea omului purtător de mască, ștergerea identității individuale și interzicerea mult mai nuanțatei comunicări nonverbale, desocializarea și destatalizarea prin distanțare socială forțată (nu este numai distanțare fizică), relativizarea diferențelor de gen și batjocorirea credințelor religioase, diabolizarea adversarului ca alibi pentru refuzul conviețuirii armonioase, destructurarea familiei și dresarea copiilor (căci de educație nu poate fi vorba) în afara oricăror repere morale, precum și în disprețul a ceea ce este natural pentru a accepta ca firesc ceea ce este împotriva naturii, toate își găsesc azi în Ungaria cel mai explicit și inflexibil oponent.
Micuța Ungarie, tolerată, alintată, încurajată, ba chiar stimulată și instigată de puterile regionale și globale să își manifeste pretențiile naționale în lupta sa obsesivă pentru un trecut mai bun (sic!), se întoarce acum împotriva protectorilor săi de altădată pentru a le denunța ipocrizia și a le nega dreptul de a-i răpi identitatea culturală. Aceste puteri care i-au acceptat capriciile întrucât au considerat-o mult prea slabă pentru a le face concurență și a juca un rol de impact universal, după cum, în același timp, i-au manipulat complexele pentru a-și promova strategiile locale și a genera o anumită dinamică (dusă până la limita șantajului) în relațiilor lor cu terții, oferindu-i la urmă doar premiul de consolare al compasiunii imperiale pentru nostalgiile post imperiale cezaro-crăiești, au ajuns să constate că Ungaria a devenit pietricica ucigașă din cizma globalismului militant. De aceea, au pus tunurile pe ea.
Ar mai fi și Polonia, dar aceasta este prea mare, prea complicată și prea bine susținută de SUA, pentru a i se aplica un regim identic.
În anii 1990, deși nu aveam în niciun fel proba a ceea ce urma să se întâmple, am găzduit și noi, cei ce ne aflam pe atunci la butoane, aceleași rezerve mentale și aceleași planuri vizând o posibilă schimbare de front, în măsura în care semnele rele, încă slab perceptibile dar nu mai puțin reale, ar fi avut să se confirme. Când s-au confirmat, noi fuseserăm îndepărtați deja de la putere, de către cei care și-au cumpărat puterea acceptând supunerea și aruncând la coș planurile noastre de rezervă, strategiile noastre de scăpare.
Pentru mine nu se pune problema renunțării la federalismul european, în măsura în care acesta înseamnă salvarea idealului nostru național, propășirea poporului român și chiar stingerea rivalităților cu vecinii. Dacă UE și parteneriatul transatlantic se întorc, însă, împotriva acestui ideal, respingerea lor devine obligatorie ca expresie legitimă a intereselor strategice ale națiunii. Nevoia acestei respingeri trebuie să anuleze competițiile geopolitice locale. Alături de principiul prezenței în aceeași tabără cu Ungaria (inclusiv pentru a-i tempera excesele), acesta este un alt argument esențial pentru a nu o lăsa singură în furtună.
Indiferent din ce motive, Ungaria s-a plasat acum pe direcția bună a istoriei. Suveranismul nu se opune federalismului european, ci înseamnă o posibilă federalizare cu păstrarea identității naționale, democrației și libertății, împotriva neo-imperialismului uniformizator și opresiv. În paralel cu acțiunile de intimidare și decredibilizare a Ungariei, precum și de compromitere a liderilor ei, vor fi încercări pentru redeșteptarea unor vechi animozități româno-maghiare menite a face România să se așeze de partea celui din urmă împotriva celui dintâi. Ar fi o eroare istorică potențial letală aceea ca România să muște dintr-o asemenea nadă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Acest articol reprezintă o opinie.
