Sfidările clepsidrei geopolitice răsturnate

După sabordarea blocului sovietic și dispariția ordinii mondiale bipolare, Occidentul euro-atlantic a comis două erori fundamentale. Prima a fost aceea de crede că principiile „păcii americane” – democrație pluralistă, respectul drepturilor omului, guvernarea legii, comerțul liber și solidaritatea internațională ca substitut al concursului între națiuni – nu pot avea o altă garanție decât unilateralismul american. În special America, dar și vechii săi aliați europeni nu au înțeles că ei trebuie să se smerească pentru ca valorile lor să dureze. Cea de a doua greșeală, cu mult mai gravă, a fost ignorarea vocilor orientale (Vladimir Bukovski, Alexandr Soljenițîn, printre alții, incluzând și oameni politici români) care au atras atenția că în lipsa unei reforme profunde a societății occidentale, viitorul acesteia va plonja direct în trecutul comunismului real, tocmai decedat în estul Europei și, de fapt, în toată eur-asia.

ORDINEA GLOBALĂ AMERICANĂ ȘI-A ATINS LIMITELE ISTORICE

După secole de atlanto-centrism, dintre care ultimul a fost americano-centrist, omenirea intră în secolul Asiei.

Nici o putere și nici o ordine nu pot fi eterne. Mesajul lor, ca și mijloacele necesare pentru apărarea lor se epuizează cu timpul. Chiar în sânul lor și pe măsură ce obiectivele lor sunt atinse se nasc conflictele care le macină și le vulnerabilizează. Proiecția modelului lor de viață în afară și impunerea acestuia unor culturi și civilizații străine, creează hibrizi culturali și civilizaționali rezistenți și virulenți care reacționează cu o energie cu atât mai mare cu cât presiunea vârfului piramidei regionale sau globale este mai mare.

Ordinea globală americană este în declin pentru că și-a atins limitele istorice. SUA nu mai poate oferi ceea ce lumea creată de ea în mod firesc și legitim îi cere.

Confruntată cu acest fenomen, asemenea altor „imperii necesare” ajunse în momentul dureros al „dispariției legice”, SUA are ca soluție optimă renunțarea la pretențiile sale hegemonice (imperiale) și asocierea cu puterile emergente (în prezent cele asiatice, și în special China) pentru a le asista în procesul lor de elevare (inclusiv sprijinind proiectul unității naționale chineze) și astfel a putea participa, în condiții neconflictuale, la definirea și negocierea ordinii globale post-americane, insuflându-i acesteia respectul pentru propriile exigențe. Alternativa la o asemenea conduită este războiul; care începe prin a fi rece pentru a se termina cu o febră globală. În condițiile lumii interdependente și hiper-tehnologizate de astăzi, orice confruntare nu poate fi decât „mondială”, ea antrenând inclusiv statele care nu au capacitatea de a-i face față (precum România) și nici interesul de a se implica în luptă, precum și „totală”, adică așa-zis „hibridă” (se duce cu mijloace militare și civile, fizice și psihologice, economice și culturale, materiale și ideologice etc).

Atunci când URSS a fost o super-putere globală de mâna a doua, ea a ales războiul hibrid în scopul de a fi acceptată de blocul capitalist ca având un rang egal cu SUA. Cel puțin pentru o vreme, aceasta era singura sa opțiune viabilă, întrucât, precum China azi, era o putere de rang mondial emergentă, căreia cealaltă super-putere emergentă, SUA, în alianță cu super-puterile decadente (fostele națiuni imperiale vest-europene), îi refuza calitatea de co-fondator al ordinii mondiale. Așa se face că ordinea mondială a ajuns, în cele din urmă, bi-polară, singura formă fezabilă de coexistență pașnică a polilor a fost „războiul rece” și singura formă de echilibru care să confere durabilitate păcii a fost „echilibrul terorii”, perfect sintetizat în metafora „borcanului cu scorpioni”.

Privind dinspre Washington, situația astăzi oarecum s-a inversat, dar și condițiile concrete în care nisipul se scurge din clepsidra răsturnată a istoriei sunt acum diferite. SUA caută astăzi războiul (retorica marțială anunțând o iminentă confruntare armată cu Rusia, o dovedește), dar bătălia în care se angajează nu mai este una de avangardă, ci una de ariergardă.

PENTRU CA NIMIC SĂ NU SE SCHIMBE TOTUL TREBUIE SCHIMBAT

SUA nu mai este purtătorul progresului istoric, așa cum era la finele celor două războaie mondiale care au însângerat secolul al XX-lea. În primul caz, susținând principiul autodeterminării pe criteriul național, America a contribuit la demolarea imperiilor multinaționale europene. În al doilea caz, apărând libertatea comerțului, America a permis emanciparea popoarelor din colonii și a determinat căderea imperiilor coloniale europene.

Astăzi, America a luat locul fostelor imperii europene, ca putere conservatoare, ea nemaifiind promotorul unei noi ordini, ci apărătorul unei ordini vechi, obosite, epuizate istoricește (inclusiv ca urmare a unei prea îndelungate perioade de timp în care cheltuielile militare au depășit cu mult pe cele dedicate dezvoltării economice și justiției sociale), în contradicție cu ordinea nouă propusă de noua super-putere emergentă, China. În mod ironic, acest conservatorism este numit „progresism”, el încercând a fi consacrat printr-o așa zisă „mare resetare”, care este nimic altceva decât o revoluție mondială de tip ghepardian; respectiv o mișcare concepută în așa fel încât totul să se schimbe pentru ca totul să rămână neschimbat.

Pe de altă parte, dacă în timpul Războiului rece, principalul adversar al SUA a fost o altă super-putere emergentă, URSS / Rusia sovietică, deci aveam de a face cu lupta între două puteri în ascensiune, în prezent, confruntarea are loc între o putere decadentă, SUA, și o putere emergentă, China. Pentru a contracara cu succes pretențiile Kremlinului, Casa Albă s-a aliat cu fostele imperii europene (englez, francez, german etc.). Această alianță transatlantică, devenită alianță a fostelor puteri globale, care, asemenea tuturor căsătoriilor între soți nevoiași, scârțâie din toate încheieturile, se confruntă astăzi cu alianța dintre supr-puterea în ascensiune, care este China, și fostele imperii euro-asiatice (țarist, otoman și persan).

URSS a capotat în Războiul rece și a fost nevoită să ceară armistițiu întrucât nu a mai putut face față cursei înarmării. Va putea oare face față SUA acestei curse acum, în special în condițiile războiului hibrid, când vechii aliați își joacă propria carte, iar în interior crizele s-au acumulat la un nivel fără precedent în istoria Americii, scindată cum, poate, nu a mai fost de la Războiul de secesiune, și debilitată economic cum, poate, nu a mai fost de la Marea criză?

Premisele nu sunt foarte bune pentru SUA, care pare coaptă pentru a confirma teoria lui Paul Kennedy privind prăbușirea imperiilor, chiar dacă, potrivit calculelor, superioritatea militară a americanilor se va mai menține pentru o importantă perioadă de timp. Această superioritate este, însă, deja inutilă, câtă vreme câștigarea războaielor nu poate fi dublată de câștigarea păcii; ceea ce face, pentru SUA și lumea construită de ea, din scurtele perioadă de acalmie militară impropriu numite pace, consemnate pe diversele teatre de operații, doar interludii într-un război permanent.

NEO-SOVIETISMUL / NEO-MARXISMUL OCCIDENTAL

Luptând de pe poziția de putere secundă, URSS a apelat la ideologizarea relațiilor internaționale și la înarmare. Dezideologizarea raporturilor dintre state, neamestecul în afacerile interne, controlul nivelului de acumulare a armamentului și neproliferarea nucleară au fost, printre altele, tezele susținute de SUA și alianța euro-atlantică aflată sub conducerea sa, ca răspuns la internaționalismul comunist înarmat al Kremlinului.

Ambiționând să rămână, în ciuda epuizării istorice, o putere de mâna întâi, și refuzând să se asocieze puterilor emergente și aliaților lor, fie aceștia și conjuncturali, pentru a fi cofondator al ordinii mondiale post-americane, SUA a preluat, inevitabil, vechea strategie sovietică, repudiată acum de Rusia (ca și de China și ceilalți actori euro-asiatici). Astfel, SUA este astăzi campioana ideologizării și militarizării. Adoptarea acestora a impus globalismul, ca instrument de afirmare a unicității setului de „valori” americane, și dogmatismul cultural („corectitudinea politică”), ca mijloc de excludere a oricăror modele de viață și organizare socială diferite.

Ca și în cazul defunctei URSS, America de azi își construiește alianțele pe temeiuri ideologice. Președintele Biden invită la un Summit al democrației doar statele care împărtășesc agenda geostrategică americană. Asta în condițiile în care libertatea de expresie, criteriu esențial al democrației reale, este îngrădită în SUA, și sub influența ei, în statele partenere, cu sprijinul administratorilor de rețele sociale controlate de entități americane (Google, Facebook, YouTube). Nu este de mirare atunci că la Summit nu sunt chemate Ungaria și Polonia, suveraniste, anti-globaliste, tradiționaliste și multilateraliste, dar sunt invitate Coreea de Sud și Taiwanul, entități cu performanțe democratice discutabile. Absența Arabiei Saudite dintre invitați nu se explică prin intenția de a sancționa derapajele acesteia de la respectul regulilor democrației, ci prin lipsa ei de relevanță în războiul Americii cu China, dovedind reducerea interesului SUA pentru Orientul Mijlociu și lumea arabă.

De asemenea, principiul majorității și al deciziei majoritare, esențial pentru mecanismul decizional democratic, a fost răsturnat pentru a privilegia tot felul de minorități, multe constituite pe criterii potrivnice naturii sau logicii. În atari circumstanțe alegerile libere și-au pierdut valoarea, dacă nu cumva au devenit indezirabile. Farsele electorale ale ultimelor alegeri americane o confirmă.

Delegitimarea majorității, prin relativizarea statutului ei, duce, inclusiv pe plan extern, la negarea identităților culturale, comunitățile etno-culturale fiind transformate în populații incoerente identitar care au aspectul unor conglomerate culturale; adică au înfățișarea unui multiculturalism în devălmășie între componentele căruia nu se mai poate face nici o distincție atât timp cât majoritatea și minoritățile nu se mai deosebesc și orice minoritate își poate impune voința în detrimentul celorlalți. Vechiul neo-conservatorism american, care legitima intervenția externă și folosirea forței pentru schimbarea regimurilor politice „nedemocrate”, privite ca amenințare la adresa securității internaționale, se asociază astfel cu un egalitarism neo-marxist pe care se întemeiază o revoluție culturală mondială preconizând colectivizarea identității individuale și naționale. Internaționalismului comunist îi ia locul globalizarea culturală, după cum am mai spus, circumscrisă de corectitudinea politică impusă cu forța armelor. În ultimă instanță, o asemenea ideologizare, făcând dificil, dacă nu imposibil compromisul politic (căci în materie de dogmă toată lumea are dreptate, întrucât nimeni nu are argumente), face inevitabilă recurgerea la confruntarea armată și, în pregătirea ei, la militarizarea politicului.

Unul dintre principalele fenomene ale istoriei mondiale a acestui început de secol XXI este sovietizarea SUA. Dacă Lenin cerea ca întreaga putere să fie dată sovietelor de muncitori și soldați, profeții neo-marxismului transatlantic acceptă ca ea să fie transferată sovietelor de LGBTQ-iști, de #reziști și BLM-iști, precum și complexului militar-industrial. Aceasta în timp ce Europa, și în special Europa centrală și orientală, altădată invadată de marxismul răsăritean venit pe tancuri rusești, se vede acum asaltată de neo-marxismul purtat de rachetele americane.

EUROPA ÎNTRE AMBIȚIILE GLOBALISTE ȘI MULTIPOLARISMUL INTERN

Părtași la acest elan revoluționar global, protagoniștii UE, relativ mai raționali întrucât, fiind mai slabi sub aspect militar și economic decât SUA, sunt și obligați să gândească mai mult, convinși că nu mai pot conta pe garanțiile de securitate americane, dar doritori să profite de „marea resetare” pentru a obține, sub steagul aceleiași ideologii neo-marxiste a dogmatismului globalist cultural, dominația asupra Europei, precum și autonomia strategică în gestionarea raporturilor cu puterile reprezentative pentru secolul Asiei, au plonjat într-o rivalitate multivectorială.

Pe de o parte, se amplifică vechea rivalitate cu America, de sub tutela căreia consideră că a venit timpul să iasă. Pe de altă parte, este vorba despre și mai vechea rivalitate dintre puterile latine (în frunte cu Franța), cele germanice (în frunte cu Germania) și cele anglo-saxone (în frunte cu Anglia). La acestea se adaugă controversele și rivalitățile istorice dintre nordul și sudul Europei, dar mai ales cele dintre vestul catolic și protestant (să zicem, anglo-franco-german, la rându-i minat de interese și tactici cu efecte centrifuge) și estul ortodox (influențat de Rusia). Această fragmentare europeană, facilitată și încurajată de mutarea centrului de interes geostrategic american în regiunea indo-pacifică, dar și de deplasarea centrului de iradiere a ordinii globale din Atlantic în Pacific, rămâne, totuși, un fenomen periferic.

UE, tot mai asemănătoare cu un al patrulea Reich german decât cu o federație de state națiune care își exercită în comun anumite atribute ale suveranității, este pe punctul de a rata întâlnirea cu un mare destin istoric, de natură a o face, alături de China, a doua super-putere emergentă a momentului. De aceea, soarta războiului și a păcii în Europa se decide între SUA și Rusia, tot așa cum modelul arhitecturii globale de securitate depinde de modelul relației dintre SUA și China.

Ceea ce merită spus acum și aici este că, dacă europenii nu mai pot conta pe sprijinul SUA (apud Angela Merkel și Emmanuel Macron), nici aceasta nu mai poate conta pe aliații săi europeni (Germania post-merkeliană nu va fi pro-americană, ci, sub influența verzilor, pro-soroșistă și putino-sceptică). Excepție fac câteva țări din estul UE, mai americane decât americanii, gata să sprijine necondiționat America, precum țările baltice (care, însă, sunt mai mult parte a problemelor geostrategice ale Washingtonului, decât a soluției) și România. Prin intermediul acestora, împreună cu Ucraina și Georgia (tot mai mult tratate ca membre NATO de facto, întrucât de iure nu pot fi), administrația americană încearcă, din câte se pare, să provoace Rusia la un război local intenționat a fi o diversiune care să o țină ocupată în regiunea Mării Negre, departe de principalul teatru de operații din Pacific. Riscul ca un asemenea război să devină mondial este imens.

În același timp, nu poate fi exclusă nici ipoteza că Rusia zăngăne armele la frontiera Ucrainei, tocmai pentru a spori emoțiile și a determina SUA să intre în negocieri prin care să se aducă necesare corecturi sistemului de echilibru geostrategic neviabil, prea repede acceptat la încetarea Războiului rece, și să se convină asupra unei noi arhitecturi de securitate în Europa de est, în Marea Neagră și în Balcani. Președintele Putin l-a și chemat, deja, pe omologul său de la Casa Albă la discutarea unui nou „tratat de pace”. Dacă, însă, o asemenea strategice ar eșua și Europa (în primul rând cea orientală) ar aluneca în război, nu este nici un dubiu că focurile de armă din Marea Neagră vor fi dublate imediat de focuri similare în Marea Chinei și strâmtoarea Taiwan.

REACȚIA NEO-IMPERIALĂ EURO-ASIATICĂ

Acesta este al doilea fenomen major care caracterizează noua situație strategică globală; al treilea fiind ridicarea Chinei ca principală superputere globală.

Asocierea urmașilor vechilor imperii orientale, Rusia (imperiul țarist), Turcia (imperiul otoman) și Iranul (imperiul persan), în vremurile lor de glorie aflate în raporturi de rivalitate, constituie reacția la politica SUA care caută confruntarea globală ca pe o ieșire din propria sa criză națională și internațională.

La finele celui de al Doilea Război Mondial, superputerea emergentă, SUA, s-a asociat cu fostele superputeri vest europene pentru a contrabalansa o altă superputere emergentă, URSS (Rusia sovietică, urmașă a Imperiului țarist). Astăzi, fostele imperii orientale se alătură actualei superputeri emergente, China (care niciodată nu a fost un imperiu în sensul euro-atlantic sau euro-asiatic al termenului, și de aceea nici nu are know how-ul gestionării relațiilor globale în stil imperial clasic, „imperiul chinez” fiind orientat exclusiv spre interior, spre disciplinare internă) cu scopul de a neutraliza ideologizarea, militarizarea și unilateralizarea relațiilor internaționale de către America și puterile euro-atlantice.

În acest scop, neo-imperiile orientale trebuie să își depășească vechile controverse și rivalități; ceea ce nu va fi ușor. Capacitatea de a o face, va fi mai mare sau mai mică după cum presiunea sau amenințarea americană va fi mai mare sau mai mică, dar și după cum teama de concurența Chinei va crește.

MULTIVECTORIALISMUL POLITICII RUSE

În contextul descris, politica Rusiei se remarcă printr-un balans complex între diverșii poli opuși.

Apropierea tot mai amenințătoare a NATO de granițele sale (amintirea lui iunie 1941 și a angajamentelor încălcate de la Malta, 1989, obsedează pe planificatorii politici ruși) împinge Rusia către alianța aprofundată cu China și antanta cordială cu Turcia, altădată adversarii săi. Aceasta nu înseamnă, însă, că vechea rivalitate este uitată și perspectiva revenirii la rivalitate este ignorată.

Astfel, mobilizarea protagoniștilor UE, aliații europeni consacrați ai SUA, în confruntarea cu China, nu displace cu totul Rusiei, așa cum nici blocarea SUA în Pacific nu îi este complet dezagreabilă. (De altfel, și Chinei, în mod logic, îi surâde blocarea SUA în conflicte din Marea Neagră sau din Orientul Mijlociu.)

Tot astfel, ciocnirea intereselor turce cu cele franceze sau italiene în Mediterana de Vest, poate servi intereselor Rusiei privind neutralizarea reciprocă a respectivelor puteri terțe și blocarea elanurilor lor în acea regiune, astfel încât ele să nu mai aibă resurse pentru susținerea ambițiilor lor în Balcani, acolo unde își au sediul tradiționalele ținte de securitate rusești.

Pe linia aceleiași logici, Rusia este gata să renunțe, cel puțin provizoriu, la unele din pretențiile ei în Mediterana de est, Transcaucazia și Asia Centrală (mai puțin în Marea Neagră) și să retragă sprijinul altădată oferit unor aliați ortodocși (Grecia, Cipru, Armenia), pentru ca, pe de o parte, să țină Turcia la cât mai mare distanță de SUA și NATO (ambițiile neo-otomane ale Turciei pot fi satisfăcute mai ușor cu sprijinul Moscovei, decât cu cel al Washingtonului sau Bruxellesului), iar pe de altă parte, să așeze Turcia în calea Chinei, stăvilindu-i acesteia entuziasmele globaliste și contrabalansându-i puterea în folosul unui echilibru strategic regional.

Testul de stres al relațiilor ruso-turce va avea loc în Marea Neagră, pe frontul ucrainean. Întrebarea este dacă Turcia va socoti că Ucraina merită deteriorarea parteneriatului cu Rusia, care deja i-a furnizat multe câștiguri, pentru un profit mai degrabă simbolic și care, oricum, va trebui împărțit cu SUA și Germania?

NEO-OTOMANISMUL ȘI SCHIMBAREA ECHILBRULUI STRATEGIC GLOBAL

Cu privire la Turcia „neo-otomană” (care se autodefinește ca fiind centrul legitim de iradiere a securității în lumea turcofonă și în statele medio-orientale și arabo-musulmane, caracterizat, printre altele, de „autonomia strategică” în raport cu orice alt actor global sau regional), patru obiective politice sunt de maxim interes.

În primul rând, trebuie menționată Constituirea Organizației Statelor Turcice prin asocierea statelor din Caucaz și Asia Centrală care vorbesc limbi turcice, și instituționalizarea, sub paravanul comunității lingvistice, religioase și culturale, relațiilor lor economice, politice și culturale, geocultura și geoeconomia devenind vectori ai geopoliticii. (Prezența Ungariei, ca observator, în Organizația Statelor Turcice este o surpriză interesantă care nu ar trebui să scape atenției guvernanților de la București, cu atât mai mult cu cât România avea un raport de parteneriat strategic cu Turcia.) Acesta este un proiect cu adevărat imperial, pentru realizarea efectivă a căruia deocamdată Turcia nu are suficiente resurse economice, dar care, într-un viitor relativ rezonabil s-ar putea autofinanța.

Pe teritoriul acestei noi entități cu potențial confederativ, geopolitica turcă intră în coliziune cu geopolitica rusă, dar pentru moment Rusia se arată tolerantă întrucât estimează că atuurile sale sunt mai solide decât cele turcești și totodată vede orientarea Turciei spre Asia Centrală ca însemnând, la propriu și la figurat, o îndepărtare de alianțele sale euro-atlantice, precum și o poziționare utilă într-un sistem al echilibrului de putere cu China. (Așa se explică aparenta abandonare a Armeniei de către Rusia, în conflictul înghețat dintre aceasta și Azerbaidjan.) În ce măsură acest echilibru este stabil iar sistemul care îl generează și garantează este durabil, rămâne de văzut.

Politica Turciei în Marea Neagră merită o supraveghere atentă. Aceasta privește afirmarea și gestionarea intereselor turce în Crimeea și Găgăuzia, poziționarea în războiul civil din Ucraina și fidelitatea față de regimul strâmtorilor stabilit prin Tratatul de la Montreaux, în condițiile lansării proiectului privind construirea unui canal paralel cu Bosforul și Dardanelele. De acordul fin al politicii pontice și de rezonabilitatea acesteia s-ar putea să depindă succesul agendei neo-otomane în ansamblul său.

Perspectivele „patriei albastre” (afirmarea priorităților turce în Marea Mediterană) sunt încă neclare. Și în acest cadru interesele ruse și turce se ciocnesc. Pasul înapoi făcut de Rusia în chestiunea libiană demonstrează că deocamdată parteneriatul cu Ankara este mai prețios pentru Moscova decât interesele sale în Nordul Africii. Acolo Turcia este lăsată să se lupte cu Franța și eventual Marea Britanie.

Implicarea Turciei în geopolitica zonelor părăsite de SUA (Afganistan, Irak, Siria etc.) constituie o altă expresie a comportamentului neo-imperial turc, care poate aduce Ankara în conflict de interese cu Moscova și Teheranul. De asemenea, această implicare ar putea fi un obiectiv prea îndepărtat în raport cu resursele de care dispune Turcia în prezent. Dimpotrivă, o cooperare rafinată dintre cele trei (Turcia, Rusia și Iran), și a lor cu China, ar putea menține echilibrul strategic și status-quo-ul geopolitic regional pe care, cel puțin China, Rusia și Iranul le doresc.

ȘI ROMÂNIA?

România se află prinsă, la propriu și la figurat, între cele două mari fronturi – cel atlanticist și cel asiatic, și cele două mari fenomene globale – al revoluției mondiale neo-marxiste, avându-și acum originea la apusul său, în SUA, și emergența ordinii mondiale născute în secolul Asiei, al cărui principal loc de origine se află la răsăritul său, în China. De pe aceste aliniamente se dau și luptele dintre autoritarism și democrație (mai bine zis, pluralism), dintre fanaticii unipolarismului și adepții multipolarismului, precum și dintre globalismul dogmatic și suveranismul democratic. Iată principalele contradicții ale secolului al XXI-lea (sau, cel puțin, ale primei sale jumătăți).

Coborând privirea de la marele orizont global spre evoluțiile locale, cele din vecinătatea sa imediată și apropiată, constatăm că România se găsește acolo unde războiul poate izbucni într-un interval de timp mergând de la câteva săptămâni la câteva luni. Implicarea directă a României în acest război nu exprimă, însă, vreun interes național evident.

Faptul că războiul poate izbucni aici, prinzându-ne în chiar ochiul ciclonului, nu înseamnă, însă, că el este inevitabil, că va și izbucni. Diplomația în locul confruntării militare și forța dreptului în locul dreptului forței sunt preferabile. Totul este ca o nouă ordine locală, regională și globală negociate să nu fie rezultatul unor înțelegeri despre noi realizate fără noi, în absența noastră și pe seama noastră. Iată un risc ce trebuie ocolit prin manevre geopolitice declanșate de îndată.

Nu este inevitabilă nici participarea noastră la un asemenea război. Acolo unde se bat munții, piticii sunt striviți. Ceea ce ar trebui, totuși, să ne amintim este că războiul repune în discuție dreptul internațional, făcând loc astfel afirmării așa ziselor „drepturi istorice”, nerecunoscute și de neinvocat pe timp de pace. România a reușit în trecut să obțină valorificarea unor asemenea „drepturi istorice” la finele unor războaie pierdute (sic!). Nu trebuie, însă, contat prea mult pe asta. Istoria nu se repetă totdeauna. Ca să nu mai spunem că națiunea română nu mai dispune de elitele politice de altădată, iar speranța pură și simplă nu este o politică.

Dincolo de managementul crizelor există și un management al ordinii prin criză. Cuvântul „criză”, am mai spus-o, își are originea în cuvântul „răscruce”. Or, atunci când te afli la răscruce ai ocazia unei opțiuni. De aceea, criza este și o oportunitate, iar oportunitatea este totdeauna un atu, un avantaj.

Istoria omenirii este la răscruce. Istoria României este la răscruce. Fi-vom noi capabili să facem din asta o șansă? Și apoi să transformăm șansa în atu și atuul în succes? Am mai făcut-o. Mai mult prin noroc decât prin merit. Ulciorul nu merge singur de multe ori la apă, însă...

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

Acest articol reprezintă o opinie.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play

Cele mai noi știri

Cele mai citite știri





Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2022 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


cloudnxt1
YesMy