Legea defăimării țării și a națiunii, obligație constituțională

Articolul în cauză nu impune neapărat sancționarea penală cum e în alte state, dar impune existența unei protecții juridice, fie ea și de ordin civil. Deci, reincriminarea defăimării și a insultei față de țară și față de simbolurile naționale reprezintă revenirea la normalitate și la litera Constituției. O normalitate care există în 23 dintre cele 28 de țări ale Uniunii Europene. O normalitate în care delatorii și detractorii intereselor naționale riscă pușcăria în 20 dintre țările UE, de care, paradoxal, chiar defăimătorii neamului se roagă să ne sancționeze.

Unul dintre ei, Cristian Preda, a cerut nici mai mult nici mai puțin decât suspendarea dreptului de vot al României în cadrul Consiliului Uniunii Europene. Deci europarlamentarul român, decorat cu Steaua României, cea mai înaltă distincție a țării noastre, cere sancțiuni împotriva propriei țări, doar pentru a-și crea un avantaj în lupta politică internă, respectiv blocarea adoptării legilor justiției. La fel Monica Macovei, un alt europarlamentar român, care mințea în mod oficial, în plenul Parlamentului European, că în România s-au furat 1,5 milioane de voturi la referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu. Un alt dezinformator de clasă este Gabriel Liiceanu, care îi mințea cu neobrăzare pe parlamentarii europeni că președintele Camerei Deputaților ar fi declarat, cu subiect și predicat, că vrea să o demită pe șefa DNA. Iar contextul discuției era România, zugrăvită ca o țară în care politicienii corupți vor să răstoarne ordinea instituțională. Ulterior, marele filozof a recunoscut că nu a pus ghilimelele unde trebuie... dar răul era deja făcut: imaginea României era deja terfelită în ochii străinilor șocați în fața aplombului cu care românii care își reneagă propria țară.

[citeste si]

În Germania, de exemplu, Preda, Macovei sau Liiceanu ar fi putut sta până la 5 în spatele gratiilor pentru faptele lor. În Polonia 3 ani, în Belgia și Portugalia câte 2, iar în alte 15 state membre, ar fi putut lua condamnări între două luni până la un an. Chiar și în Luxemburgul lui Junker sau în Olanda lui Timmermans, faptele celor trei nu rămâneau nepedepsite. Nicăieri în Europa libertatea de exprimare nu este confundată cu defăimarea de țară. Chiar și Constituția României face clar distincție între cele două. Nu e deloc întâmplător că interdicția de defăimare a țării apare la articolul privind libertatea de exprimare.

De altfel atunci când România a dezincriminat defăimare de țară, Curtea Constituțională a atras atenția că s-a încălcat Legea fundamentală. Prin Decizia nr. 62/2007, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile de abrogare ale insultei și calomniei sunt neconstituționale. Motivarea, în esență, a privit faptul că este inadmisibil să lași neprotejată demnitatea umană, o valoare constituțională supremă. Prin analogie, este cert că dacă dezincriminarea defăimării țării ar fi ajuns la CCR pronunțarea ar fi fost în sensul neconstituționalității. Această abordare rezidă și în Decizia CCR nr.183/2004, dar și în jurisprudența mai veche a Curții Constituționale, care a statuat că limitele exercitării unei libertăți, cum este libertatea de exprimare, pot fi reglementate de legiuitor cu respectarea dispozițiilor art. 53 din Constituție. Curtea Constituțională a mai constatat necesitatea incriminării faptei de ofensă adusă autorităților. O astfel de măsura restrictivă privind libertatea de exprimare este necesară și adecvată scopului legitim urmărit, adică protecția demnității statului și a însemnelor naționale, a demnității și onoarei unui cetățean care îndeplinește o funcție publică. "Tocmai investirea cetățeanului cu o funcție publică atrage nu numai exigențe sporite din partea acestuia, dar și necesitatea unei protecții juridice speciale, întrucât reputația unei asemenea persoane se răsfrânge indirect asupra prestigiului autorității în numele căreia acționează în cadrul legal al atribuțiilor cu care a fost investită", susțin judecătorii constituționali.

Acestea fiind spuse, este evident că o lege a defăimării țării, nu înseamnă îngrădirea libertății de exprimare. Cererea lui Cristian Preda nu este e o opinie, o credință sau o părere a cărei exprimare este îngrădită. Cererea lui Preda este un demers deliberat de provocare a unui rău propriilor compatrioților, astfel încât ura acestora să se întoarcă împotriva celor care modificau în mod legitim legile justiției în România.

Tot așa, afirmația lui Liiceanu că președintele Camerei Deputaților ar fi cerut demiterea șefei DNA nu e opinie sau o cugetare filozofică a cărei liberă exprimare se cere îngrădită. Nu, a fost pur și simplu o minciună, o dezinformare deliberată pentru incriminarea unui înalt oficial al statului român în ochii Parlamentului European.

La fel e cazul doamnei Macovei care a murdărit cu minciuni imaginea României, pentru a determina o reacție a Comisiei Europene și a reprezentanților SUA împotriva votului a 7,4 milioane de români.

Cei trei, Preda, Macovei și Liiceanu, și-au atins scopul: Uniunea Europeană, SUA și alții au ajuns la concluzia că România e o țară de mâna a doua, iar pentru asta ne impun mecanisme de verificare și invocă argumentele celor trei pentru a ne ține în afara Spațiului Schengen sau pentru a ne restrânge finanțările și alte drepturi ale statelor membre de prim rang. România are de suferit la propriu, în timp ce denigratorii săi nu suportă niciun fel de consecință și continuă să se bucure de salariile grase de europarlamentari, sinecuri și alte bonificații din partea statului român.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News