Coronavirus - COVID 19
România în stare de alertă
-
confirmate
-
vindecate
-
decese
Sună-ne (Luni - Vineri, 09:00 - 18:00) sau scrie-ne la numărul 0772.264.642 sau la adresa de e-mail redactia@dcnews.ro și pune intrebări despre coronavirus, situații sociale, medicale, suport psihologic. Semnalează situații deosebite.

Eșecul laicității în Franța generează seisme în NATO

Macron
Macron

Franța și-a rechemat ambasadorul său în Turcia „pentru consultări”. Această binecunoscută formulă diplomatică indică o criză majoră a relațiilor dintre statele implicate. O criză a cărei semnificații depășesc, de astă dată, limitele raporturilor bilaterale întrucât părțile implicate sunt și membri ai NATO. De ar fi numai asta și chestiunea ar interesa la nivel maxim România.

CÂND CONFLICTELE SOCIALE ȘI GEO-POLITICE ÎMBRACĂ HAINĂ IDENTITARĂ

 

Gestul diplomației franceze este un răspuns la afirmația Președintelui turc, potrivit căreia discursul omologului său francez, calificat drept islamofob, ar indica faptul că acesta suferă de o boală psihică. În mod concret, declarația care a oferit ocazia unei asemenea „constatări” ofensatoare, fusese prilejuită de decapitarea unui profesor francez de către fundamentaliști islamici, pe motiv că acesta ar fi prezentat elevilor săi unele caricaturi ireverențioase reprezentându-l pe Profetul Mahomed.

Conturile nereglate dintre Franța și Turcia sunt, însă, mai vechi și mai bogate. Franța s-a opus intrării Turciei în UE exact pe motivul că aceasta ar fi o țară islamică, în timp ce Europa ar fi eminamente creștină. Mai recent, nave militare franceze și turce s-au găsit în pragul contactului fizic în apele Mediteranei, litigiul ținând de pretențiile concurente ale celor două guverne de a interveni în haosul libian, pentru a trage foloase geopolitice și geoeconomice de acolo. Dorința recent exprimată a Președintelui Macron de a institui un adevărat protectorat francez asupra Libanului, a trezit și ea iritare la Ankara. Asta pentru a da doar câteva exemple.

Dincolo de retorică, confruntat pe plan intern cu o mulțime de probleme sociale pentru care nu are soluții (inclusiv cele aduse de pandemia Covid19), Emmanuel Macron trebuie să dea un răspuns satisfăcător cetățenilor săi referitor la stăvilirea violențelor cu motivare etno-religioasă. Escaladarea unui asemenea fenomen devine o problemă de securitate națională. El arată eșecul Franței în gestionarea multiculturalismului și pune în discuție un principiu fundamental al organizării Republicii, născut chiar pe baricadele revoluției franceze din 1789, dacă nu mai înainte, odată cu Edictul de la Nantes (1598), acela al laicității statului.

Laicitatea, concepută pentru a asigura unitatea civică, a venit la pachet cu drepturile individuale. Iată însă că, între timp, a apărut și provocarea subiectelor colective – comunitățile etno-culturale care și-au revendicat drepturi specifice, de exercitat în comun.

În tradiția sa liberală și egalitară, Franța a îmbrățișat multi-culturalismul cu mare laxitate; cu atât mai mult cu cât purtătorii culturilor nou venite erau gata să preia efectuarea muncilor refuzate de francezii de baștină. A făcut-o fără a aplica politici de integrare economico-socială apte a prinde diversitatea, care prin definiție separă, într-o rețea unificatoare civică. Când alogenii au ajuns la a doua generație (cea rămasă fără rădăcini în țara părinților, fără a fi prins rădăcini în țara în care părinții emigranți le-au dat naștere) și au atins, totodată, masa critică în structura demografică locală, din problematică situația s-a transformat în critică.

S-a ajuns astfel la o adevărată schimbare a sensurilor istoriei. De unde Franța (alături de alte puteri europene) fusese stat colonizator care, odată cu dominația politică și economică, și-a exportat cultura peste mări și țări, făcând, și din aceasta un instrument de control și opresiune, ea s-a trezit dintr-o dată colonizată și invadată de culturi străine apte a-și impune voința și în plan politic, dacă nu prin metode democratice, măcar prin teroare.

Deși inițial spontan, acest proces a fost sesizat și exploatat politic de statele de origine ale „armatelor colonizatoare”. Marginalizate sau neintegrate în țările de azil sau de imigrare, acestea și-au găsit lideri și ocrotitori în cele de emigrare (sau în cele înrudite cu acestea prin religie, tradiții istorice, cultură etc.). Cu precădere acele țări care s-au emancipat din punctul de vedere al puterii financiare, precum Arabia Saudită, sau cele în care s-a redeșteptat instinctul imperial, precum Turcia.

Dacă în trecut Franța se erijase (alături de Rusia sau Marea Britanie) în apărătoare a creștinilor din Imperiul Otoman, iată că acum Turcia neo-otomană și-a asumat rolul de protector al musulmanilor din Franța (și din alte țări europene) nu doar construind acolo moschei, ci trimițând și imami care să acorde fidelilor lui Alah o educație aptă a-i transforma în adepți ai lui Erdogan și antemergători ai politicii acestuia. Or, asta, de acum, înseamnă punerea sub control extern a politicii statului francez.

Iată de ce Franța este gata să reacționeze și de ce Turcia și alte state musulmane, sub steagul islamului, dar ținând în mână hărți și în minte agende geopolitice, se opun. O fac cu armele principale aflate la dispoziția lor: petrodolarii (arma financiară) și emigrația (arma demografico-culturală); ambele devenite arme de distrugere în masă.

Sub efectul panicii, ca și al mediocrității conducătorilor, ceea ce se are în vedere la Paris nu sunt însă politici de integrare, ci interdicții, coerciție și represiune. Se preconizează, printre altele, interzicerea finanțării externe pentru construcția lăcașelor de cult sau învățământul religios, precum și a trimiterii de imami școliți în țările musulmane. Interzicerea purtării voalului este o idee mai veche, justificată și prin rațiuni de securitate, astăzi în mod ironic ignorate de obligația purtării măștii medicinale.

Dacă aceste măsuri, cărora deja li se răspunde prin boicotarea comerțului cu produse franceze, s-ar fi luat cu decenii în urmă, chiar dacă nu ar fi fost politic-corecte, ar fi putut rezolva întrucâtva problema. Acum totul este prea puțin și prea târziu. Soluția rămâne integrarea, dar asta nu se poate aplica fără bani, astăzi tot mai puțini din cauza crizei economice postpandemice, și în nici un caz în timpul foarte scurt rămas la dispoziție.

Problema de fond este una economico-socială. Ea are însă față etno-culturală și asta o complică enorm. Căci dacă disputele pe teme economice și sociale pot fi depășite prin tranzacții, cele cu catacter identitar (cultural și religios) nu sunt susceptible de compromisuri. În legătură cu acestea fiecare cere tot întrucât nu poate justifica logic / rațional nimic.

Dar mai este ceva. Această problemă pare a fi, și în mod normal este, una internă a Franței. În realitate, ea are caracter internațional. O controveresă internațională în ambalaj religios, cu substanță geopolitică.

 

CÂND SUA NU MAI POATE GARANTA PACEA ÎN CADRUL NATO

 

Prin urmare, există toate premisele pentru adâncirea conflictului turco-francez. Până acum, astfel de probleme erau rezolvate prin intervenția „dirigintelui euro-atlantic” – SUA. Acum America este scufundată în probleme interne care frizează războiul civil și implicată în rivalitatea cu super puterea globală emergentă, China. Nu mai există energie pentru asemenea intervenții „pacificatoare” în forță. Părțile în dispută vor trebui să se descurce, deci, pe cont propriu, fiecare căutându-și aliați pe unde vor găsi. Ceea ce va scinda și mai mult NATO.

Marea Britanie, cel mai probabil, va fi de partea Turciei. Grecia, de partea Franței. Italia și Spania vor fi neutre, cu eventuale simpatii oscilante. Unde va fi Germania, este o întrebare esențială. Probabil acolo unde va merge Rusia care, evident nu este membru NATO; ba este  chiar ostilă NATO.

Cel puțin pentru moment, Rusia este cu Turcia; inclusiv pentru a o ține cât mai departe de SUA. Se profilează astfel consolidarea unui triunghi americano-sceptic despre a cărui apariție vorbesc de peste un deceniu – Rusia-Turcia-Germania, care numai compatibil cu NATO nu este.

Pe de altă parte, constatând că nu își găsește soluții în interiorul NATO, Franța va flutura dinnou teza macronistă potrivit căreia alianța nord-atlantică se află în „moarte cerebrală”, adică în incapacitatea de a mai cugeta și acționa în urmărirea scopurilor care i-au guvernat evoluția, și de aceea se impune edificarea unui sistem defensiv european desprins strategic de SUA. Ceea ce va suna ca o muzică divină la Kremlin. Și ca un dangăt de clopot bătut în dungă la București.

SUA nu va avea altă alegere decât aceea de a se acomoda cu această situație; de nevoie, dacă nu de plăcere. Va încerca doar să susțină, pe cât se va putea, rezistența statelor central-europene împotriva unei eventuale căderi sub influența Rusiei și Germaniei. În acest sens, America nu le va oferi garanții, ci le va stimula să își sporească singure propria capacitate de apărare; probabil vânzându-le ceva tehnologie militară.

În măsura în care are nevoie de sprijinul Rusiei, pentru a fi relevantă în acțiunea globală, Germania are nevoie de Franța pentru a fi relevantă la nivel european. Și fără a fi / rămâne prima în Europa, Germania nu își poate atinge obiectivele globale. Iar Franța va insista pentru apărarea comună europeană, iritând, de astă dată, mai mult Turcia decât SUA (pentru care Europa va trece în coada listei de priorități geopolitice).

Într-un asemenea context complex, este de așteptat ca, pe urmele lui Napoleon al III-lea, Franța, fără îndoială împreună cu Marea Britanie, și, surpriză, alături de America, indiferent de culoarea politică a administrației acesteia, să susțină exprimarea apăsată a suveranismului central și est-european. Iar asta tot spre satisfacția Rusiei.

Istoria pare astfel a se repeta, dar cu o deosebire esențială. Dacă multiculturalismul s-a dovedit a fi în trecut vulnerabilitatea imperiului Otoman, omul bolnav al Europei căruia i se mai amputa din când în când câte un teritoriu cangrenat de conștiința națională, acum Europa occidentală va cunoaște aceeași problemă sub efectul colonizării islamice. Iar o alianță defensivă europeană nu va rezolva problema, întrucât aceasta este, în principal, internă și erodează din interior, în timp ce defensiva se organizează la frontierele externe.

Împotriva acestei amenințări unica soluție este realizarea unei adevărate coeziuni economice, sociale și teritoriale care să confere coerență civică multiculturalismului. Ceea ce nu este evident că Franța poate realiza singură.

Răspunsul pare a se găsi dinnou în proiectul european, dar asta presupune ca în prealabil Berlinul să renunțe dinnou la ideea Europei germane, îmbrățișându-o pe cea a Germaniei europene. De fapt problemele Franței cu Turcia reflectă nu numai eșecul laicismului francez, care se încearcă zadarnic a fi contrabalansat prin restrângerea libertăților și drepturilor individuale, ci  și eșecul Europei în realizarea unei uniuni de state și cetățeni în care toți să fie egali și toți diferiți, toți împreună și toți liberi.

Rândul trecut când Germania a acceptat să lucreze în favoarea unei asemenea uniuni, a fost după un război care o pusese la pământ. Va mai trebui și acum unul similar? Actuala generație de nemți se pare că nu mai are viziunea și înțelepciunea celei în minițile și inimile căreia dorința păcii fusese sădită cu sabia.

Dacă este așa, la fel ca în trecut, va fi nevoie de o superputere din afara Europei spre a a-i aduce la sentimente pacifice și la solidaritate, pe deasupra frontierelor culturale dar fără a nega diversitatea culturală, pe actorii europeni, mari amatori de lupte fratricide. Altădată aceasta era SUA. Cine va fi acum gata să sară pentru a stinge focul în Europa? Oare China? S-ar putea să aibă interesul, dar nu și experiența necesară.

În orice caz, prinsă la gurile Dunării, în centrul acestui „triunghi al Bermudelor” din Marea Neagră (Rusia, Germania, Turcia), România are de gândit serios la felul în care își concepe securitatea. Acum se refac jocurile, se redesenează hărțile și se resetează ordinea lumii. Pentru a rămâne în joc și a nu-l pierde, mai mult ca oricând, românii vor avea nevoie de fermitate strategică și flexibilitate tactică. Și, desigur, de lideri competenți și patrioți.   

 

Acest articol reprezintă o opinie.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


nxt.23
YesMy