IPOCRIZIE, FĂȚĂRNICIE, NECINSTE INTELECTUALĂ
După cum observa jurnalistul Bogdan-Tiberiu Iacob, dl. Dacian Cioloș este „inventatorul” deontologului Stelian Ion, pe care, din poziția de avocat de duzină, l-a ridicat la rangul de ministru al justiției, mandatat să reformeze sistemul judiciar român în așa fel încât corupția să fie eradicată iar statul de drept reabilitat. Înainte de a fi ajuns membru al Guvernului PNL-USR, dl Ion fusese avocatul multor „penali”, printre care se distinge „figura luminoasă” a primarului Constanței, Radu Mazăre, membru marcant al „ciumei roșii”, după ce se făcuse cunoscut marelui public prin criticile agresive la adresa celui mai reprezentativ exponent al acesteia, Ion Iliescu. Mazăre a fost condamnat, în cele din urmă, într-un proces care emana cale de o poștă mirosul de sulf specific binomului SRI-DNA. În prezent se află încarcerat într-un penitenciar din România, adus din refugiul său de peste mări printr-o procedură ilegală pusă la cale de zeița justiției din guvernul PSD („vechiul PSD” – Dragnea / Dăncilă), nefrecventabila Ana Birchall.
La rândul său, Laura Vicol a apărat persoane acuzate de săvârșirea a tot felul de infracțiuni. Printre acestea, potrivit observației pertinente a aceluiași Bogdan-Tiberiu Iacob, și fosta șefă a DIICOT, Alina Bica, membră a trupei de vestale create de prea-cinstitul Președinte Traian Băsescu spre a-i da în pază templul anti-corupției, fondatoare a spiritului justițiar-populist din care s-a născut și USR, asemenea Afroditei, din spuma mării, „sora vitregă” a Laurei Koveși, cu care întreținea legături similare celor dintre Cain și Abel. Doamna Bica a fost și ea condamnată, tot la comandă politică, dar de către un complet ilegal format, ceea ce a dus la anularea sentinței. În prezent, așteptând reluarea procesului, foarte probabil tot politic, ea se ascunde pe undeva prin străinătate. Nimeni nu este mai bine plasat ca domnia sa pentru a ști cum se pronunță condamnările politice în România de azi.
Deci, cine este mai „penal”? Radu Mazăre sau Alina Bica? Și, prin raportare la aceștia, Stelian Ion, ministrul justiției userist, sau Laura Vicol, președinta pesedistă a Comisiei juridice din Camera deputaților?
Procesul primilor doi nu are cum fi realizat în altă parte decât în sala de judecată. Doar acolo se stabilește, în mod formal, cine este infractor și cine nu. Din afară putem doar constata încălcarea drepturilor procesuale ale inculpaților, împrejurare care pune sub semnul îndoielii concluzia instanței judecătorești.
În ceea ce îi privește pe ceilalți doi, nici unul nu se face în vreun fel vinovat de săvârșirea vreunei fapte penale prin exercitarea atribuțiilor de avocat, adică prin executarea obligației lor de a asigura apărarea inculpaților. Nici o lege nu definește ca infracțiune fapta constând în prestarea de servicii avocațiale. Deci, nici Stelian Ion nici Laura Vicol nu sunt „penali”.
Care este, atunci, criteriul prin referire la care Dacian Cioloș, USR și diviziile de presă ale acestora îl scot în afara penalului pe unul și o includ în sfera penalului pe alta? Răspunsul este simplu: interesul politic, oportunismul deșănțat, duplicitatea nerușinată.
USR nu este un partid interesat în a asigura guvernarea prin lege, supremația legii, legalitatea, ci unul care, asemenea lupului moralist, vrea să dea iama în stâna de oi, îmbrăcat în blană de oaie. Un partid profund necinstit, așa cum o dovedește însuși președintele său în cazul atacului împotriva Laurei Vicol, care cu gura strigă că au venit hoții, iar cu mâna golește, fără limită și fără rușine, buzunarul statului și cetățeanului.
PROSTIE PATENTĂ, INCULTURĂ SISTEMICĂ ȘI / SAU TUPEU NERUȘINAT
Studiul cazului „Cioloș v. Vicol” mai permite măsurarea nivelului de inteligență a doctrinarilor useriști, dar și al îndrăznelii lor în a miza pe neatenția și nepriceperea cetățenilor, ale căror minți încearcă să le sucească.
Așadar, ceea ce ne spune Dacian Cioloș și colegii săi făcuți din același aluat este că avocații, în măsura în care respectă „înaltele valori morale” promovate de USR, nu trebuie să îi apere pe infractori. Când infractorul vine la ei și le cere sprijinul, ei trebuie să îl refuze, în măsura în care sunt morali. Altminteri avocații devin complici ai infractorilor și factor favorizant al criminalității, întrucât apărându-i îi ajută pe răufăcători să scape de justa pedeapsă și astfel, îi încurajează pe oamenii cinstiți să devină la rându-le infractori, întrucât observă că infracțiunea este rentabilă.
O teorie teribilă, dar, pentru mulți, seducătoare. Ea este, însă, și dovada unei puținătăți intelectuale deconcertante, precum și a unei inculturi juridice (civice, în general) șocante.
Ce avocat poate ști dacă o persoană este infractor sau nu, atunci când o aceasta, împotriva căreia abia s-a declanșat urmărirea penală și care, în orice caz, nu a trecut printr-un proces judiciar, îi solicită sprijinul? Atât pentru procurorul care ajunge la concluzia inculpării unui suspect (până în acel punct, teoretic, el trebuind să adune probe atât împotriva cât și în favoarea cercetatului), cât și pentru avocatul care pune cap la cap și prezintă dovezile conducând potențial la achitarea acestuia, nu există certitudinea vinovăției sau nevinovăției celui în cauză. Înainte de epuizarea duelului judiciar, dintre acuzare și apărare, dintre procuror și avocat, nici judecătorul nu știe dacă cel adus în fața judecății lui este infractor sau om cinstit.
Se află dacă o persoană este sau nu infractor (și asta numai cu un grad înalt de probabilitate, ca adevăr judiciar, dar nu ca adevăr absolut) numai la sfârșitul procesului, atunci când judecătorul, ascultând toate părțile implicate, ajunge la o convingere mai presus de orice dubiu rezonabil. Abia atunci, când serviciul său a fost deja prestat, avocatul ajunge a ști dacă a apărat un om culpabil sau unul inocent. Chiar dacă studiind cazul, el însuși ar putea bănui că acuzatul a săvârșit faptele care i se impută, nu are cum fi sigur de aceasta înainte ca toate probele să fi fost administrate și concluziile celor care reprezintă toate punctele de vedere contrarii și toate interesele în concurs să fi fost exprimate public. Iar atunci, în virtutea unei convenții sociale, singurul adevăr care contează este cel relativ al judecătorului.
Toate acestea sunt lesne de înțeles de orice minte normală. Nu poți pune în sarcina avocatului opțiunea de a apăra un infractor despre care nu avea cum ști dacă este infractor sau nu, la data acceptării mandatului, decât dacă pentru tine suspiciunea ține locul vinovăției, dacă ești partizan al doctrinei postulând vinovăția prin suspiciune, dacă refuzi să accepți că achitarea nu se cuvine doar celor nevinovați, ci și celor în legătură cu vina cărora există un dubiu rezonabil.
Or, cine nu înțelege asta? Prostul, cel puțin la minte. Cel care nu este prost și susține contrariul acestor principii și raționamente simple, este un impostor tupeist, un profet mincinos strecurat în cetate, care speculează insuficiența culturii juridice a masei pentru a o înșela și aduce sminteala în lume.
Nu se poate susține că toată gloata useristă și batalioanele sale de asalt #rezist sunt formate exclusiv din proști. Indiferent, însă, că se cere avocaților să stabilească vinovăția acuzaților înainte de terminarea procesului, ba chiar și înainte de începerea lui, din prostie sau din șiretenie, este limpede că aceia care o cer sunt convinși că prezumția de nevinovăție nu își are rostul, ea trebuind a fi înlocuită cu contrariul ei, prezumția de vinovăție. Dacă toți justițiabilii sunt a priori vinovați, toți avocații lor sunt a priori favorizatori ai infractorilor (sic!).
Iar cine se îndoiește că aceasta este o concepție neo-bolșevică, nu are decât să își reamintească panseul lui Lavrenti Beria, șeful securității lui Stalin: „Toți acuzații sunt vinovați. Dacă cineva nu a fost încă acuzat înseamnă că nu ne-am ocupat suficient de el.” Iată „statul de drept” la care visează și pe care ni-l promite USR.
NEGAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ȘI DEMONIZAREA APĂRĂTORILOR LOR
Despre faptul că exercitarea profesiei de avocat în afara oricăror presiuni și restricții este garanția drepturilor fundamentale ale cetățenilor, s-a vorbit mult deja. Avocatul trebuie să fie liber și în siguranță nu pentru confortul său, ci pentru confortul justițiabililor care astfel știu că se vor putea apăra în fața acuzațiilor care li se aduc, în discuție fiind aici atât dreptul la apărare și respectarea prezumției de nevinovăție, cât și dreptul la un proces echitabil. A reafirmat-o și UNBR, precum și Baroul București, în cazul atacului împotriva Laurei Vicol.
Acest atac, precum și condamnarea abuzivă a avocatului Robert Roșu, recent achitat după un an petrecut pe nedrept în închisoare (tragerea la răspundere penală a judecătorilor vinovați de acest abuz este încă în așteptare), nu au avut ca țintă și ca victimă un avocat persoană fizică sau altul, ci însăși siguranța statului guvernat de lege („statul de drept”) și a cetățenilor în totalitatea lor (nu doar a justițiabililor actuali). Când asupra avocaților se exercită teroarea, fiindu-le reproșat că îi apără pe cei inculpați sub suspiciunea săvârșirii unor infracțiuni, dreptul la apărare al acestora este restricționat prin efectul unei reacții în lanț; iar când dreptul la apărare al unui singur inculpat este restricționat, drepturile tuturor cetățenilor sunt în pericol.
Este de adăugat că limitarea sau chiar anularea dreptului la apărare nu se referă doar la aspecte procedurale, aceasta antamând fondul vieții cetățenilor. A apăra un inculpat înseamnă nu doar a-l ajuta să se descurce cu regulile procesuale, ci a-i permite salvgardarea altor drepturi fundamentale precum dreptul la libertate, dreptul la demnitate (la propria imagine), dreptul la proprietate, dreptul la muncă, dreptul la sănătate, dreptul la convingeri personale etc. Asupra acestor aspecte nu mai este cazul de insistat, deși niciodată nu vom fi insistat prea mult.
Studiul cazului „Cioloș v. Vicol” ne oferă, însă, și posibilitatea unei alte concluzii, în afara aceleia că mișcarea politică al cărei reprezentant, lider și portavoce este cel dintâi urmărește instaurarea unui regim politic în care drepturile și libertățile cetățenești să fie abolite, iar impunerea acestei situații să se facă prin teroarea de stat. Concluzia la care ne referim pornește de la observarea amplorii mediatice care a acompaniat și a amplificat discursul cioloșist-userist.
În războiul hibrid dus împotriva democrației și națiunii române de cei a căror doctrină și al căror program politic se exprimă prin gura lui Dacian Cioloș, intervin guri de tun mediatice pe care avem acum ocazia de a le inventaria, urmând a face tot ceea ce este posibil pentru a le descoperi sursele de finanțare și ghizii ideologici și politici din umbră. Acești vectori mediatici îmbină dezinformarea cu agresiunea de limbaj, propaganda cu teroarea intelectuală, manipularea de masă cu războiul psihologic.
Laura Vicol, ca și Robert Roșu, precum și avocații în general (desigur, și ei oameni, iar nu îngeri) sunt pur și simplu demonizați, făcuți a fi, cu excepția celor care sunt cozi de topor gata a-și vinde secretul profesional și a-și trăda clienții, vinovați pentru tot răul din societate. O „ciumă în robe negre” asupra căreia toți nemulțumiții de viață, de context și de ei înșiși își pot revărsa frustrările.
Nemulțumiri și nerealizări avem destule cu toții, dar nu toți credem că de vină pentru ele sunt avocații. A face din avocați, însă, țapul ispășitor pentru toate eșecurile colective și individuale, statale și private, prezintă, din perspectiva celor care o fac, dublul avantaj de a găsi supape pentru eliminarea surplusului de presiune din cazanul revoltei populare, și pe acela de a facilita eliminarea chirurgicală a liderilor potențiali ai revoltei sau a concurenților deranjanți de orice fel și de orice profil.
Dimensiunea linșajului de care am amintit măsoară dimensiunea puterilor răului și a pericolului care ne amenință. Cazul „Cioloș v. Vicol”, altminteri aparent marginal și minor, este o altă picătură de rouă în care putem vedea întregul univers blestemat al celor care au pus gând rău libertății noastre. Dacă nu îi vom neutraliza acum, printr-o exemplară solidaritate militantă, mai târziu va fi prea târziu.
P.S. Nu trebuie crezut că atentatul la adresa statutului avocaților, ca strategie folosită în scopul abolirii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului, reprezintă un derapaj pur românesc. Din nefericire, aceleași teze se aud tot mai frecvent în mediile politice ale statelor altădată calificate prin sintagma „democrații consolidate”; ca să nu mai vorbim de statele cu tradiții autoritare. În România auzim doar ecoul predicii rătăciților globali și le simțim influența. Aceasta face situația noastră și mai grea, iar opoziția noastră și mai necesară.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Acest articol reprezintă o opinie.
