• România și cazul Venezuela: Ce este permis zeilor nu este permis boilor

UN DEMERS PREZIDENȚIAL ÎN AFARA CONSTITUȚIEI

„Președintele României ca titular al deciziilor de politică externă”?!?!?!

Citesc Constituția României, art 102 (1):  „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării...” Nici o vorbă despre Președinte. Guvernul programează / planifică politica externă a statului, Parlamentul o aprobă și apoi tot Guvernul o realizează.

„Președintele României … ca reprezentant al României pe plan extern”???

Înapoi la Constituție, art 80 (1): „Președintele României reprezintă statul român…” Deci reprezintă statul în ansamblul său iar nu „în plan extern”, ceea ce înseamnă că o face și în raporturile cu propriii cetățeni; deci îl personifică, îl simbolizează.

În plan extern statul se angajează și dobândește drepturi prin tratate, care sunt și izvorul principal de drept internațional. Or, Constituția României precizează la art 91 (1): „Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.” Deci, Guvernul este cel care negociază tratatele iar Președintele numai le formalizează, după care le trimite Parlamentului spre aprobare (ratificare).

„Președintele României…, în conformitate cu prevederile constituționale, a decis…” Desigur, Președintele pretinde că nu decide nimic decât în conformitate cu prevederile constituționale. Problema este că premisele constituționale ale deciziei anunțate, așa după cum am văzut mai înainte, lipsesc. Prin urmare, decizia în discuție, sugerată a fi din domeniul politicii externe, se plasează în afara prevederilor constituționale. Doar dacă nu cumva este vorba despre acreditarea și rechemarea de reprezentanți diplomatici, sau înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice ale României, iar asta numai la propunerea Guvernului, așa cum prevede art. 91 (2) din Constituție, epuizând astfel atribuțiile prezidențiale în domeniul afacerilor externe. Or, pare-se, nu asta este în discuție.

„Președintele României… a decis recunoașterea domnului Juan Guaidó în calitatea de Președinte interimar al Venezuelei.” Ce a făcut? În dreptul internațional există instituția recunoașterii statelor iar nu a președinților lor. Recunoașterea acestora este o problemă care ține de organizarea constituțională a fiecărui stat. Cât privește Constituția României un lucru este clar: nu prevede dreptul Președintelui român de a recunoaște sau a nu recunoaște pe președinții altor state. Recunoașterea statelor, ca atare, se realizează prin lege și este atributul Parlamentului.

LEGITIMITATEA PERSONALĂ NU ESTE LEGITIMITATE INSTITUȚIONALĂ

O cugetare foarte pertinentă îndeamnă să nu facem eforturi pentru a explica prin exces de subtilitate ceea ce se poate explica simplu prin prostie. Cum Constituția ne cere să nu credem că Președintele României este prost, urmează să ignorăm acest îndemn și să refuzăm ipoteza că, gelos pe mediatizarea convorbirii telefonice a premierului Dăncilă cu cancelarul Merkel, și iritat la culme de împrejurarea că protectoara sa de la Berlin, având o problemă cu adevărat serioasă de rezolvat, nu l-a căutat pe el, ci pe șefa „ciumei roșii”, devoalând astfel lipsa puterilor lui executive, precum și faptul că între calitatea de „reprezentant al statului” și cea de „șef al statului” nu se pune semnul egalității, s-a repezit – scuzați – ca prostul să bage capul în poză. 

Comunicatul administrației prezidențiale ne asigură – probabil tocmai întrucât experții Cotroceniului își imaginau că lumea crede exact contrariul, totul conducând într-acolo – că „decizia Președintelui României a fost luată în urma analizării atente a situației, inclusiv din punct de vedere politico-diplomatic și juridic, și în contextul în care majoritatea statelor membre UE și o serie de aliați și parteneri importanți ai țării noastre din spațiul euro-atlantic au recunoscut legitimitatea Președintelui interimar Juan Guaidó”. Că o analiză atentă a Președintelui Iohannis nu este chiar garanția unei decizii corecte ne-o oferă două mențiuni ale textului citat.

Pe de o parte, din text rezultă că ceea ce au recunoscut alții este „legitimitatea președintelui interimar Juan Guaidó”, iar nu calitatea de președinte al acestuia, nu pe acesta ca președinte al Venezuelei. Legitimitatea persoanei este una, și ea poate avea caracter moral, iar nu numaidecât juridic, în timp ce legitimitatea calității publice pe care o revendică este altceva, aceasta trebuind să aibă un temei legal. Acest temei poate fi și o revoluție sau o lovitură de stat, dar numai în măsura în care s-a ajuns efectiv la înlocuirea, fie și prin forță, a ordinii unei puteri publice prin ordinea altei puteri publice. 

Or, deocamdată Venezuela este membru al ONU, care o recunoaște ca stat cu ordinea sa constituțională și liderii săi rezultați din aplicarea procedurilor stabilite de aceasta. Din atare perspectivă, sub aspect juridic, singurul Președinte legitim este Nicolas Maduro. El este contestat de autoproclamatul președinte Juan Guaidó, care pentru „parteneri importanți ai țării noastre” este mai legitim din punct de vedere moral, uman, ideologic etc decât celălalt președinte, legitim din punct de vedere constituțional. Pentru parteneri mai „puțini importanți” ai țării noastre, precum China și Rusia, ambele membre al Consiliului de Securitate al ONU, sau Turcia, ba chiar și pentru unii membri ai UE lucrurile stau invers. Cei care nu îl plac pe președintele oficial, pot să nu mai conlucreze în fapt cu el. Cei care îl plac pe președintele revoluționar pot sprijini revoluția pentru ca ea să învingă și astfel revoluționarul să devină legitim pe plan constituțional.

Deocamdată atât. Cum dl Iohannis nu are nici puteri executive, recunoașterea sa nu are nici o consecință practică.

Astfel ajungem la a doua observație, și anume cea referitoare la argumentul obligației de a ne alinia la poziția „partenerilor importanți ai țării noastre din spațiul euro-atlantic”. Este oare România obligată sau își poate permite ea să urmeze întotdeauna și în toate privințele exemplul partenerilor săi din spațiul euro-atlantic? Impune oare un parteneriat mimetismul sau servilismul? Poate fi un partener ținut să sprijine poziția altui partener care s-a lansat într-un demers riscant fără vreo consultare sau notificare prealabilă? Oare nu cumva parteneriatul – care nu este același lucru cu protectoratul – obligă tocmai la asemenea consultări, concertări și notificări?

STALINGRADUL PREȘEDINTELUI IOHANNIS

În acest câmp argumentațional bogat în dileme, Președintele Iohannis se dorește subtil. El încearcă să câștige în Venezuela ceea ce a pierdut la Bruxelles, unde pe 7 februarie 2019 acest descendent al Grupului Etnic German și-a trăit Stalingradul, suferind o imensă înfrângere strategică. Aceasta are cel puțin trei dimensiuni.

În primul rând, este vorba despre faptul că Germania – principalul protagonist actual al UE – a recunoscut caracterul de republică parlamentară a României și, urmare eșecului Președintelui Iohannis de a-și instala la București un guvern-marionetă („guvernul meu”) pro-german, i-a telefonat premierului Viorica Dăncilă pentru a negocia cu acesta spinoasa problemă a gazoductelor rusești și a proiectatului monopol ruso-german în domeniul securității energetice europene. Faptul că Președintele Iohannis nu își găsește nici un loc iar cuvântul său nu are nici o urmare în exerțiul președinției rotative a Consiliului UE, a devoalat urbi et orbi și a probat cu puterea faptelor că ifosele sale de „șef al statului” nu au nici o bază (constituțională, instituțională sau bugetară), toate angajamentele luate în această inexistentă calitate fiind doar un bluf, o cacealma.

Mușamalizarea acestei realități, de acum de neascuns, s-a dorit prin emfatica dar stângacea sa autoproclamare ca „titular al deciziei de politică externă” din debutul comunicatului prezidențial. Ca și cum ar fi zis: „Alo!! Frau Merkel, eu reprezint statul român în relațiile externe. De ce discuți matale cu Frau Viorica și nu cu mine, Fuhrer-ul?!”  Un strigăt în deșert acum când toată suflarea a aflat că „regele este gol”.

În al doilea rând, liderul moral al mișcărilor de stradă care luptă împotriva Guvernului „ciumei roșii” pentru a-l opri să subordoneze intereselor rusești națiunea română însetată de valorile occidentale, s-a văzut dintr-o dată, prin susținerea acordată poziției germane cu privire la proiectul Nord Stream, deconspirat ca „om al Rusiei” și în orice caz ca opozant al intereselor comune europene, precum și al strategiei americane privind sistemul de securitate în Europa.

Este de discutat dacă o politică de deschidere față de Rusia este neapărat un lucru rău și dacă toți cei care, cu gândul la interesul național românesc, o au în vedere, trebuie să primească imediat eticheta devenită infamantă de „om al rușilor”. Atunci, însă, când îți faci blazon și steag din cruciada împotriva „țarului Putin” și ești descoperit ascuns sub fusta „țarinei Merkel” pentru a trace clandestin frontiera euro-atlantică, nu este tocmai în regulă. Masca a căzut. Președintele Iohannis nu este pro-occidental.

În al treilea rând, poziția antiamericană a lui Klaus Iohannis în afacerea Nord Stream – devoalată chiar de Angela Merkel în dialogul telefonic cu Viorica Dăncilă – corelată cu loialitatea față de partenerul strategic transatlantic arătată cu același prilej de către șefa executivului român, au creat o imensă problemă Palatului Cotroceni în raporturile cu Casa Albă. Degeaba aleargă prin SUA nașul Maior și finul Ponta cu rugăciuni pe la micul dejun ca să convingă lumea că Liviu Dragnea este dușmanul Americii.

Iată de ce Președintele României s-a crezut obligat să compenseze refuzul ofensator aruncat SUA cu privire la politica gazului rusesc, printr-o acceptare servilă a politicii SUA referitoare la petrolul venezuelean. Obligat sau șmecher. Oricum ambele pe seama intereselor românești.

GRABA PREZIDENȚIALĂ ȘI MISTERIOSUL MEMO AL MAE

În acest dezastru strategic multivectorial își găsește originea precipitarea cu care Klaus Iohannis a recunoscut în domnul Juan Guaidó pe „președintele legitim” al Venezuelei, exact în ziua în care Consiliul UE, sub președinția României (de fapt, a Guvernului român care, iată, o reprezintă în UE în ciuda opiniilor ex președintelui CCR, Augustin Zegrean) urma să adopte Directiva privind reglementarea pieței interne a gazului. Acoperirea „principială” pe care administrația prezidențială a vrut să o dea panicii șefului său este de un comic savuros: „Președintele Klaus Iohannis consideră că, îndeosebi în contextul în care țara noastră exercită Președinția Consiliului Uniunii Europene și ținând cont de dinamica crescută a evoluțiilor internaționale, România trebuie să aibă în dosarele de politică externă reacții rapide, bine fundamentate și ferme, în acord cu prioritățile majore de politică externă pe care le-a urmărit consecvent pe termen lung.”

„Reacții rapide în dosarele de politică externă”? Ce facem cu lunga listă de ambasdori români care ar urma să fie trimiși în state cu care România împarte interese esențiale și care așteaptă de ani de zile emiterea decretului prezidențial?

„Reacții bine fundamentate”? Simținând că merg pe gheață constituțională subțire, redactorii comunicatului prezidențial au ținut să spună că încă cu patru zile înainte de marea „recunoaștere” Președintele a solicitat punctul de vedere al Guvernului cu privire la situația din Venezuela. Punct de vedere care i-a fost transmis printr-un memorandum al MAE, nota bene, avizat de Primul ministru. Memorandum pe care, spre deosebire de propunerile de miniștri în posturile vacante, l-a „aprobat imediat”.

Deși de la ministrul Meleșcanu ne putem aștepta la orice, ambiguitatea în care este învăluită mențiunea referitoare la acest memorandum, care nu apare a fi tocmai o propunere a Guvernului, ci un punct de vedere departamental de care premierul a luat cunoștință fără să îl fi aprobat, ne face să credem că Președintele a forțat interpretarea pentru a da temei constituțional demersului său. Căci „titularul deciziei de politică externă” nu poate decide decât ceea ce i-a propus Guvernul (sic!). Or, în speță, se pare că Guvernul i-a trimis doar un studiu al situației, iar nu o propunere în formă regulamentară. Oricum, consultări efective cu executivul nu au avut loc, acesta aflând din presă despre acțiunea de politică externă a Președintelui. Celeritatea obligă…

În fine, „reacții…în acord cu prioritățile majore de politică externă pe care România le-a urmărit consecvent pe termen lung.”??? România a avut ca prioritate urmărită consecvent respectul pentru prevederile Cartei ONU, care includ și principiul neamestecului în afacerile interne ale altor state, precum și pe cele ale nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța în relațiile internaționale. Dorește ea acum să intervină pentru schimbarea regimului politic din Venezuela?

PARTENERIAT STRATEGIC ȘI INTERESE STRATEGICE

Dl Iohannis vrea să spună că dacă ne-am simțit ținuți de parteneriatul strategic cu SUA în ceea ce privește poziția adoptată în cadrul UE, referitor la Directiva gazului, același lucru trebuie să îl facem, pentru identitate de rațiune, și când este vorba despre urmarea politicii americane cu privire la Venezuela. Nimic mai fals.

Interesul strategic al unui stat cu forțe materiale limitate, precum România, este acela ca forța dreptului să prevaleze asupra dreptului forței. Acestui interes îi trebuie subordonate toate acțiunile aferente parteneriatelor noastre strategice. În lipsa congruenței intereselor strategice ale partenerilor, parteneriatele respective în mod obiectiv nu pot funcționa.

Pe baza acesteia, România tocmai și-a dovedit loialitatea față de partenerul american, asumându-și riscuri politice majore legate chiar de stabilitatea internă a statului român, pentru a promova, împotriva intereselor Germaniei și Rusiei, un punct de vedere de importanță vitală pentru America. Fără România, ca președinte al Consiliului UE, agenda americană nu ar fi avut ecou în UE. Așa cum au dovedit președințiile rotative anterioare – austriacă și bulgară.

Cu acest ascendent, diplomația română ar fi putut cere Casei Albe să o dispenseze de presupusa datorie de a urma politica americană în Venezuela, întrucât de această dată, susținerea românească, de care America nu mai avea neapărată nevoie, ne-ar fi pus într-un conflict inutil – inacceptabil în plan principial și periculos în plan practic – cu Carta ONU și cu puteri globale care fie ne sunt prietene, precum China, fie ne sunt apropiate geograficește și nu au de ce fi ostilizate cu orice prilej, precum Rusia.

SUA ar fi înțeles și acceptat. Aceasta mai ales știind că Președintele Trump nu intenționează o aventură militară în America Latină, cu potențialul de a se dezvolta în conflict global, ci urmărește crearea unei presiuni internaționale asupra regimului de la Caracas, care să îi permită negocierea unei ordini regionale conforme nevoilor de securitate americane într-o lume tot mai multipolară. Odată convenită acea ordine de compromis, inclusiv cu consimțământul Rusiei și Chinei, toți cei care (fie ei și oficiali ai administrației americane) s-au repezit acum să mizeze pe cartea anonimului Juan Guaidó, vor fi lăsați în off side.

RISCUL PEȘTELUI MIC CARE SE CREDE MARE  

România nu își poate permite neprincipialitatea în relațiile internaționale. Refuzul de a-l recunoaște pe președintele autoproclamat al Venezuelei, înainte ca acesta să fie validat de poporul venezuelean fie pe calea alegerilor (anticipate sau nu) fie pe cale revoluționară, ar fi întărit poziția României în chestiunea gazului rusesc și în altele similare atât la Bruxelles cât și la Moscova. Rusia ar fi înțeles că poate conta pe România când este vorba de principii și că de aceea România nu îi este dușman jurat. Germania ar fi aflat că România este o nucă tare care trebuie tratată cu respect. Pe de altă parte, SUA și-ar fi amintit că la temelia parteneriatului cu România sunt nu doar interese strategice, ci și principii și valori morale.   

Pe acest fundal România putea recunoaște valabilitatea doctrinei Monroe în dreptul internațional și astfel legitimitatea unei politici active a SUA pentru apărarea valorilor americane în emisfera vestică, atunci când violarea acestora îi amenință securitatea. România, însă, spre deosebire de Venezuela, se găsește în emisfera estică și, mai mult decât atât, nu are datele care să îi permită a se comporta în lume precum își pot permite americanii sau li se poate permite americanilor.

Un vechi adagiu latin spune: „Quod licet Jovi non licet bovi!” („Ceea ce i se permite lui Jupiter nu i se permite și boului”) O politică externă care în lumea periculoasă de azi nu ține seama de o asemenea înțelepciune este greșită.

Or nici asta nu a priceput Klaus Iohannis. Că este păgubos să gesticulezi ca un zeu, când ești un simplu…muritor.    

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News