Să naționalizăm, tovarăși!

     Prinși în vâltoarea evenimentelor din ultima săptămână, o declarație extrem de interesantă a Asociației Oamenilor de Afaceri din România nu a primit atenția pe care ar fi meritat-o. Iată respectiva declarație: ” AOAR cere Ministerului Economiei să-şi intensifice analiza situaţiei în care se află industria din România şi să continue adoptarea de măsuri conforme cu interesele economice şi sociale, inclusiv adoptând decizii de naţionalizare temporară a unor companii importante (oţel, medicamente, ciment, utilităţi), chiar prin achiziţionarea temporară a unor pachete minoritare de acţiuni, care să asigure dreptul de a decide strategia acestor companii, în conformitate cu interesele actuale ale economiei. AOAR reaminteşte cazul încetării producţiei de medicamente la Braşov şi situaţia mai mult decât îngrijorătoare din industria siderurgică, urmare a falimentării de către compania Mechel a 5 producători de produse din oţel, şi îşi exprimă preocuparea vizând consecinţele economice urmare a vânzării capacităţilor producătoare de ciment, eventual unor companii din afara UE, existând în acest caz posibilitatea opririi unei părţi importante a producţiei de ciment în România și  realocarea utilajelor”.

   La prima vedere, declarația este paradoxală. Cum adică, chiar oamenii de afaceri, purtătorii atributelor proprietății private cer să fie naționalizați !?

Vor reîntoarcerea în timp la Legea 119 din 11 iunie 1948 prin care ”se naționalizau întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, toate resursele solului și subsolului precum și  întreprinderile individuale,  societățile de orice fel, asociațiile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații, etc.” ? Ne întoarcem iar la celebra lozincă ”: să naționalizăm, tovarăși” , scrisă cu vopsea pe ziduri  în 1946, alături de la fel de celebra lozincă:  ”votați soarele” ?

  Sper că nu este așa și că oamenii de afaceri nu au nici cea mai slabă tendință de nostalgie față de acele vremuri dar, dacă vorbesc despre necesitatea, chiar temporară, a unor naționalizări înseamnă că apelul la o astfel de soluție extremă este expresia unei disperări, a panicii care i-a cuprins în fața unei realități pe care o consideră extrem de periculoasă față de viitorul industriei românești. De altfel, comunicatul mai sus citat arată clar și precis că, după părerea AOAR, suntem în situația în care, fără intervenția rapidă a statului, în baza unei strategii de interes economic și social, procesul de dezindustrializare a României se va accentua.

 Împărtășesc părerea AOAR în ceea ce privește pericolul semnalat, dar am rezerve față de modul în care este prezentată problema. Astfel, AOAR, deși nu spune direct, se referă doar la capitalul străin implicat în activități industriale, ceea ce mă determină să mă întreb dacă reacția oamenilor de afaceri este determinată exclusiv de grija față de soarta și rolul  industriei sau și de teama concurenței pe care capitalul străin o face celui românesc. Am dreptul să mă întreb dacă AOAR cere intervenția decisivă a statului doar pentru scopul altruist și patrotic al ”interesului economic și social” sau pentru a scăpa de concurența străină ?

Dacă nu am fi martorii eforturilor disperate și nedisimulate a marelui producător român de îngrășăminte și produse chimice de a obține de la stat prețuri preferențiale pentru gaz, poate că nu mi-aș pune o astfel de întrebare.

  O altă întrebare pe care mi-o pun este: de ce AOAR acționează post factum, după ce răul pe care îl semnalează deja s-a produs, și nu a luat nicio poziție atunci când a început procesul de intrare nereglementată, în lipsa oricărei strategii a capitalului străin în industria românească ? Nu cumva de acea nereglementare a profitat și noul capitalist român care a intrat rapid în Top 300 nu prin cucerirea pieței, ci prin relații clientelare cu bugetul statului ? Am dreptul și în acest caz să mă întreb dacă reacția post factum a AOAR este în apărarea ” interesului economic și social” sau în apărarea acelor noi capitaliști români care suferă profund din cauza aderării la UE, nefiind capabili să se descurce pe o piață unică fără sprijinul unui stat care le-a permis până la data aderării înlocuirea instrumentelor pieței cu instrumentele clientelismului politic.

  Indiferent de întrebările pe care mi le pun, comunicatul AOAR consider că marchează un moment de răscruce în evoluția economiei românești. Din puncul meu de vedere, comunicatul este prima recunoaștere quasi oficială a necesității unei noi abordări politice a problemei aderării noastre la UE. Este recunoașterea modului greșit în care s-a negociat și conceput procesul aderării, al incapacității statului român de a-și juca noul rol economic în condițiile globalizării, al inconsistenței funcționale a așa numitului business românesc. Astfel:

 Reiese foarte clar că aderarea a fost eminamente politică fără nici o preocupare din partea statului român pentru luarea în calcul a enormelor decalaje economice față de media europeană, fără nici o intenție de pregătire a mediului economic românesc din punctul de vedere al gradului său real de competitivitate pe o piață unică liberă. Față de alte țări foste comuniste, negocierile au fost de natură pasivă din partea României, s-a acceptat ab initio toate condițiile fără să se ceară unele ”facilități” de amânare sau reevaluare a unor criterii, așa după cum au procedat Polonia, Ungaria, Slovacia și chiar Bulgaria.

 Reiese, în al doilea rând, că statul român nu a fost și nu este pregătit să-și joace noul rol pe care îl are în condițiile aderării/globalizării pentru a contribui, în noile condiții, la apărarea ” interesului economioc și social” cum se spune în comunicat.

    Deocamdată, mă voi limita în a reproduce cea mai sintetică definiție a noului rol jucat de stat, discuția în sine pe această temă meritând o analiză separată. Definița aparține lui Eric Delbecque, probabil cel mai cunoscut cercetător la nivel mondial pe această temă: ”Rolul statului național în noile condiții de economie globală constă în crearea și funcționarea unui dispozitiv legal de reglementare și stimulare a acelor activități economice care permit națiunii respective preluarea efectelor pozitive ale dezvoltării firmelor și întreprinderilor prin consecințele creșterii economice și al creării de locuri de muncă. De asemenea, noul rol al statului constă în păstrarea pe teritoriul național a centrelor majore de decidere a politicii economice atât în scopul valorificării în interesul națiunii a resurselor de care dispune țara, cât și în garantarea obținerii de avantaje din semnarea sau participarea la tratate și convenții internaționale”.

 Reiese, în al treilea rând, criza profundă prin care trece businessul românesc pus în reală dificultate nu numai de către normele și mecanismele pieței unice europene, dar și de progresele pe care le face justiția română în depistarea și sancționarea practicilor tolerate până acum de clientelismul politic, de la trucarea de licitații până la evaziune și delicvență fiscală. S-a dovedit că ” businessul” românesc nu a știut, poate nici nu a vrut,  să se mențină pe piață prin eforturi de reducere corectă a costurilor (creșterea productivității), prin echilibrarea raportului cost/beneficiu și a celui de preț/calitate. Cât s-a putut, s-a continuat metoda relației clientelare cu bugetul statului și practicarea evaziunii pentru a face față concurenței. Reducerea capacității de relaționare cu bugetul și a toleranței față de evaziunea clientelară au destabilizat dramatic situația businessului autohton.

  Iată de ce, în disperare de cauză, AOAR a ajuns să ceară naționalizarea.

  Este, cum spuneam, un moment pe care îl consider decisiv în evoluția economiei românești și nu numai a industriei. Schimbarea de viziune și de atitudine este imperativ necesară. Atât statul, cât și mediul român de afaceri trebuie să-și reevalueze pozițiile în raport cu schimbarea radicală a condițiilor.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News