Este imposibil de alcătuit o majoritate parlamentară dacă partidele își respectă angajamentele luate în forurile de conducere (USR și PNL au decis că nu vor guverna ”niciodată cu acest PSD”; social-democrații au promis nu vor face o coaliție cu AUR) . O refacere a coaliției PSD-PNL-USR-UDMR, fără Bolojan, nu este exclusă, dar presupune costuri de imagine pentru PNL, în special, dar și pentru PSD.
Soluția premierului tehnocrat este evocată în unele scenarii, fără să stârnească entuziasm, după dezastrul guvernului Cioloș. În 2025, când Cioloș a fost numit de președintele Klaus Iohannis, care își dorea ”guvernul său” la Palatul Victoria, România trecea printr-o criză politică. Nu era însă criză economică, dimpotrivă, țara mergea bine. Astăzi, criza politică s-a declanșat în timp ce ne confruntăm cu probleme economice severe, în contextul războiului din Ucraina și al crizei combustibililor.
Un model mai apropiat ar fi, deci, guvernul Mario Monti, care a condus Italia din noiembrie 2011, timp de un an și jumătate. Italia rămăsese fără guvern, în plină criză a datoriilor suverane din zona euro, dobânzile crescuseră periculos , piețele își pierdeau încrederea într-o economie aflată sub o presiune puternică din partea UE și a investitorilor.
Premierul Silvio Berlusconi, rămas fără sprijin în Parlament a trebuit să demisioneze. Președintele Giorgio Napolitano i-a dat mandatul lui Mario Monti, un economist , fost comisar european, care nu făcea parte din niciun partid. Monti a propus un guvern alcătuit aproape exclusiv din experți, cu un program centrat pe reformele economice necesare pentru stabilizarea bugetului și recâștigarea încrederii investitorilor. Monti a primit votul de încredere cu o susținere largă, de la toate partidele mari (PD, centru-stânga; Unione di Centro; Forza Italia, dreapta lui Berlusconi).
Guvernul Monti a fost considerat un guvern tehnocrat sau, după formula din Italia, instituțional (pentru că ministerele cheie erau conduse chiar de experți din instituțiile respective). Acesta a luat măsuri dure de austeritate, a făcut reforme fiscale și ale pensiilor, reușind să stabilizeze economia, dar a stârnit nemulțumiri uriașe în rândul electoratului. Partidele mari, care l-au susținut în Parlament, fără să pună miniștri în guvern, au încercat astfel să transfere costurile politice ale austerității către tehnocratul Monti.
Putem spune că au reușit să câștige timp, rezistând încă un deceniu ”la butoane”. Dar, după guvernul lui Mario Monti (care la plecarea din Executiv și-a făcut partid, ca Dacian Cioloș, la noi) sistemul politic italian și-a accelerat fragmentarea, încrederea în partidele tradiționale a slăbit, iar votul de protest a adus în prim-planul scenei politice partidele anti-sistem (cum e Movimento 5 Stelle) sau partidele naționaliste (cum e Lega).
Pe acest scenariu, actuala criză politică din România, s-ar putea să fi fost generată tocmai pentru că partidele vor să se pună la adăpost, să pregătească din ”semi-Opoziție” alegerile locale (extrem de importante pentru PSD și PNL) și generale. Scandalul din ultimele două luni ar fi deci un mod spectaculos de a ieși din scenă, interpretând fiecare aria agreată de publicul propriu (reforme vs protecție socială). Rămâne la vedere ”tehnocratul”, care primește huiduielile, iar partidele revin după ce trecem criza, pentru aplauze.
Doar că, spre deosebire de Italia, unde formațiunile anti-sistem abia se formau acum 10-11 ani, la noi ”anti-sistemul” are deja un sfert din mandatele actualului Parlament.