România trăiește, în aceste luni, un asemenea moment. Se ceartă între ele partidele pro-europene. Se ciocnesc, cu o intensitate surprinzătoare, partidele naționaliste. Dreapta este împărțită în grupuri care se privesc cu tot mai multă suspiciune. Iar cetățenii, obosiți de incertitudine, par dispuși să intre în aceeași logică a conflictului permanent.
Sărbătoarea națională devine un teren al competiției politice. Alegerile locale din București, un prilej de divizare. Reforma statului, o sursă de tensiuni între tabere care împart aceeași viziune europeană. De ce se întâmplă acest lucru? Și, mai ales, unde duce?
Pentru a înțelege situația, trebuie să privim dincolo de zgomotul zilnic și să ne întoarcem la procesele lente, dar decisive, care au modelat societatea românească în ultimii 15 ani.
1. România fără proiect comun: vidul care ne fragmentează
După aderarea la Uniunea Europeană, România a pierdut - fără să își dea seama - un element vital: un obiectiv național mobilizator. Intrarea în UE a fost un arc emoțional care a ținut împreună forțe politice, instituții și societate. După 2007, însă, povestea comună s-a încheiat, iar alta nu a mai fost scrisă.
În lipsa unui „de ce” colectiv, fiecare partid și fiecare grup social și-a creat propriul proiect, propriile așteptări, propriile frustrări. Iar aceste proiecte mici nu sunt compatibile între ele.
2. Creștere economică, dar fără coeziune socială
România a crescut economic, dar inegal. Diferențele dintre orașe mari și orașe mici, dintre centre și periferii, dintre regiuni dezvoltate și cele captive în sărăcie au devenit, încet, diviziuni politice.
Așa se explică de ce cetățenii nu mai reacționează la fel la aceleași politici și la aceleași mesaje. Trăim în lumi sociale diferite, cu nevoi diferite - iar politica urmează aceste rupturi.
3. Slăbiciunea instituțiilor și criza reprezentării
Partidele politice, în loc să devină ancore de încredere, au ajuns să fie percepute ca instabile, dependente de lideri, mereu în conflict intern. Cetățeanul nu mai simte că este reprezentat; vede doar competiția permanentă și lipsa unei viziuni.
O societate cu instituții fragile nu generează două tabere, ci multe tabere mici, fiecare luptând pentru spațiu și legitimitate. De aici impresia că „toți se ceartă cu toți”.
4. Crizele suprapuse: oboseala colectivă care alimentează tensiunea
Pandemia, inflația, costurile energiei, războiul din Ucraina - toate au lovit una după alta, fără pauză.
O societate obosită devine suspicioasă și reactivă. Și reacționează prin conflict chiar și acolo unde mizele sunt minore.
5. Rețelele sociale: acceleratoare de conflict
România are una dintre cele mai intense utilizări ale rețelelor sociale în spațiul politic din UE. Aici se formează bule de opinie, realități paralele, identități politice foarte fragilizate, dar extrem de vocale.
Un conflict minor devine, în 24 de ore, un „război cultural”.
6. Reforma statului: necesară, dar destabilizantă
Reforma din 2025, necesară pentru modernizarea administrației și reducerea deficitului, atinge grupuri profesionale, privilegii vechi și echilibre politice sensibile. Fiecare tabără se teme că va pierde ceva, chiar dacă pe termen lung ar putea câștiga.
Reformele produc conflict; dar într-o societate deja tensionată, ele pot părea o lovitură.
Ce urmează? Trei direcții posibile
Nu suntem într-un „al treilea război al tuturor împotriva tuturor”. Suntem într-o perioadă de reașezare, dureroasă, dar firească.
1. Continuarea tensiunii
Cel mai probabil, fragmentarea va continua încă 1 - 2 ani. Partidele vor concura între ele în interiorul propriilor blocuri, iar cetățenii vor simți insecuritate politică.
2. O regrupare politică forțată
Dacă presiunile externe (UE, NATO), implementarea reformelor sau o nouă criză majoră o vor cere, partidele vor fi împinse către cooperare, chiar fără entuziasm.
3. O nouă polarizare clară, în două blocuri
Mai puțin probabil, dar posibil: apariția unei forțe dominante sau a unei crize care obligă societatea să se alinieze în tabere clare.
Ce ne poate scoate din cercul vicios
1. Un nou proiect de țară
România are nevoie de o poveste mobilizatoare pentru anii 2030: modernizare administrativă, educație, securitate energetică, digitalizare, infrastructură.
Nu o listă tehnică - ci un sens comun.
2. Spații publice de dialog
Democrația nu se repară doar prin vot; se repară prin conversații reale între oameni care nu gândesc la fel.
Spațiile de dezbatere calmă devin azi mai valoroase decât oricând.
3. Instituții credibile, reformă inteligentă
Încrederea se câștigă prin transparență, rezultate și predictibilitate, nu prin declarații sforăitoare.
Concluzie: România este într-un moment dificil, dar nu într-un moment fără ieșire
Fragmentarea pe care o trăim nu este o condamnare, ci un simptom.
Semnul că o societate veche se termină și că una nouă încearcă să se nască.
Depinde de noi dacă această tranziție va fi una matură sau una haotică.
Iar România are în ea, chiar și acum, resursele de luciditate și echilibru pentru a alege calea bună - dacă reușim să ieșim, măcar pentru o clipă, din logica permanentă a conflictului.