La suprafaţă, filmul pare un haos complet. Care se învârte în jurul unei femei asiatice (Michelle Yeoh) care vrea să divorţeze de soţul ei plictisitor, care şi-a trăit viaţa încercând să îşi facă tatăl mândru şi care nu reuşeşte să îşi plătească impozitele. Şi pare şi o poveste despre greutăţile imigranţilor din Asia, veniţi în SUA, acolo unde încearcă să răzbească în faţa statului.
Dar, dincolo de haos, filmul spune o poveste. Printre zecile de universuri paralele explorate, printre glume şi scenele de acţiune care aduc mai degrabă aminte de filmele din tinereţea lui Michelle Yeoh (n.r. Crouching Tiger, Hidden Dragon, premiat şi el cu Oscar pentru cel mai bun film străin în 2000), filmul spune povestea unei familii care se chinuie să se maturizeze.
Michelle Yeoh încearcă să obţină aprobarea tatălui ei pentru viaţa pe care o duce, departe de ce şi-a dorit părintele, în timp ce se chinuie să îşi înţeleagă propria fiică. Multiversul explorat de film prezintă diversele vieţi alternative ale personajului principal, plecând de la alegeri. Şi totul culminează cu acceptarea propriei sorţi, cu realizarea că e mai important cum te vezi tu, decât cum te văd alţii.
La suprafaţă o shaorma cu de toate, filmul este de fapt un haos controlat, o aşezare în ordine a miilor de frustrări şi frământări pe care, poate, mulţi dintre noi le au.
Pentru mine, Everything, Everywhere, All at Once a fost favoritul premiilor, dinainte de a-i fi anunţate nominalizările, 11 la număr. Speram să ia toată lumea Oscar pentru cum a jucat în film şi s-a şi împlinit. Am devorat filmul ăsta, fără să pun mâna pe telefon vreo clipă. Durează aproape trei ore, dar putea fi şi mai lung, nu m-aş fi supărat.
Şi, deşi respectă reţeta corectitudinii politice, mi se pare că e unul dintre filmele care a câştigat tocmai în ciuda acestei corectitudini. A câştigat pentru că este extraordinar. Iar asta, în final, contează mai mult decât orice impresie artistică!
*acest articol reprezintă o opinie
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
