Coronavirus - COVID 19
România în stare de alertă
-
confirmate
-
vindecate
-
decese
Sună-ne (Luni - Vineri, 09:00 - 18:00) sau scrie-ne la numărul 0772.264.642 sau la adresa de e-mail redactia@dcnews.ro și pune intrebări despre coronavirus, situații sociale, medicale, suport psihologic. Semnalează situații deosebite.

Cum m-am convins că voi fi primul care va muri pe front

Până ieri nu am tras niciodată cu arma, așa că nu am ezitat să răspund invitației Statului Major al Forțelor Terestre de a participa la Cupa Presei la Tir. 

M-am dus în Drumul Taberei, la sediul Statului Major al Forțelor Terestre, încântat că, în sfârșit, am ocazia să trag cu arma. Desigur, filmele de acțiune și de război urmărite dealungul vieții au jucat un rol important în a-mi dori acest lucru. Însă, ceea ce aveam să realizez mai târziu nu face parte din niciun scenariu de film.

Drumul Taberei, ploaie torențială

Este ora 8:50. În București plouă cu găleata. Nu m-a deranjat că am mers pe jos de la Politehnică, singura mea teamă era că din cauza ploii evenimentul ar putea fi anulat.

De 10 minute stau în autocarul care trebuie să ne ducă la poligonul Cățelul. Am ajuns primul, așa că ocup un loc și aștept nerăbdător să apară ceilalți jurnaliști pentru a pleca spre poligon. În 30 de minute vin toți cei înscriși și plecăm la drum.

Aproximativ o oră a durat călătoria până la poligon, timp în care m-am gândit dacă reculul armei mă va durea. Clipurile de pe internet cu oameni cărora le-a sărit arma din mână în momentul în care au apăsat pe trăgaci îmi năvăleau în minte și imaginile, parcă, se formau în fața ochilor.

Nu-mi era frică. Frica de necunoscut nu-mi este ceva familiar. Eram curios ce senzație voi avea în acele momente.

Poligonul Cățelul, ploaie, frig și andrenalină

Ajungem la poligon. Colonelul Romeo Feraru (responsabilul de relația cu presa) ne spune că trebuie să așteptăm cinci minute pentru a veni un camion în care urmează să ne urcăm pentru a ajunge la locul de tragere.

"Putem să mergem și pe jos. Facem câteva minute, dar plouă și vreau să vedeți ce înseamnă să mergeți ca militarii", ne spune el în timp ce un coleg se pregătește să-l întrebe dacă are timp de o țigară.

Răspunsul este afirmativ și toți colegii coboară din autocar pentru a fuma în ploaie. Bine că nu plouă atât de tare ca în Drumul Taberei.

După câteva minute, lângă noi parchează un Humvee și camionul. Mai mulți militari își fac apariția pentru a ne ajuta.

"Băieții în camion, fetele în Humvee", se aude un ordin. Nu am văzut cine a spus.

Militarii ne ajută să urcăm în camion și pornim la drum. În timp ce mă țin de o bară de metal, pentru a nu fi aruncat de pe bancheta din lemn, apare primul sentiment ciudat: "Cum ar fi dacă acum nu aș fi lângă București, ci pe front. Înconjurat de pericole, într-o țară străină( sau poate chiar pe străzile din Capitală) în care viața ta depinde de camaradul tău și viața lui depinde de tine?".

Colonelul Feraru face câteva glume, colegii mei râd. Eu nu-i ascult. Scenariul meu e mai interesant.

După câteva minute, ajungem în zona de tragere.

După ce ni se face instructajul, se formează 4 grupe și mergem să ne echipăm. Nu m-am găndit că ne vor da vestă și cască. Am ținut deja prima armă în mână, în timpul instructajului. Un pistol mitraliară Uzi. Sunt surprins de cât de greu este și mă gândesc că filmele îți crează o imagine falsă despre arme. La cât de ușor sunt mânuite, ai impresia că nu cântăresc mai mult de câteva sute de grame.

Sunt în a doua grupă de tragere. Merg să mă echipez. Un soldat se oferă să mă ajute cu vesta. Până să deschid gura și să refuz, el este deja cu vesta în mână și o pune pe mine. O apuc și eu și am al doilea sentiment de surprindere: "Vesta asta cred că are 15 kilograme!". Un alt militar îmi pune casca pe cap. Casca cred că are 5 kilograme.

Mă aflu cu spatele la colegii mei în momentul în care ei deschid primul foc. Sunetul puternic mă face să tresar și atunci apare al doilea sentiment ciudat: "Dacă ești pe front și sunetul acela puternic nu vine de la jurnaliști care trag la țintă, ci de la inamic care trage în tine?". 

"Vă dați seama că sunetul ăsta este sunet de fundal în Siria? Pentru ei a devenit banal", spune unul dintre colegi, în timp ce reporterița de la București TV se ascunde după noi.

Aș fi primul care ar muri pe front

Mă așez la linia de tragere. Un militar este lângă mine pentru a mă asista. Îmi explică încă odată ce am de făcut. Mă pun în poziție, fixez ținta (care se află la 25 de metri) și aștept ordinul: "Foc!". Apăs pe trăgaci. Reculul e mai mic decât mă așteptam. Nu simt nimic. Trag încă odată. Soldatul își așează mâna pe umărul meu. Oare așa sunt învățați? Este acest gest dovada camaraderiei pe care doar în armată o găsești?

Îmi fixez mai bine arma în umăr și trag din nou. Am avut câte 10 gloanețe de fiecare. Mă retrag de la linia de tragere. Acesta este momentul în care îmi dau seama că inima mi s-a urcat în gât...probabil încă de la prima apăsare pe trăgaci.

Urmează să tragem cu o armă mai puternică: puşcă automată, calibru 5,45 mm.

De această dată pășesc cu mai multă încredere, chiar dacă ținta se află la 100 de metri și, spre deosebire de prima tragere, nu port ochelarii de vedere.

Mă așez în poziție de tragere, închid un ochi și îmi dau seama că nu văd ținta. Văd mai degrabă o pată de culoare care se distinge de restul peisajului. Nu știu unde trag. Apăs pe trăgaci. Timpanul îmi țiuie și sunetul înalt îmi cuprinde întreaga cutie craniană. Casca îmi cade în permanență pe ochi și trebuie să o ridic. Trag din nou. Timpanul îmi țiuie iarăși. Încă un foc. "Asta a lovit țina, am văzut de aici", îmi spune soldatul de lângă mine.

"Da?, bine că nu ripostează. Nu văd nimic", îi răspund, în timp ce mă gândesc că în aceste condiții aș fi primul care ar muri pe front.

Dacă vine războiul peste noi și mă înrolează forțat, nu cred că aș fi de folos. Armă de peste 3 kg în mână, veste și cască care împreună au peste 15 kilograme, bocanci, munție și cine știe ce mai ai nevoie. Ai toate acestea pe tine și încerci să nimerești ținte care trag și ele, ținte care se mișcă.

Mă gândesc la toate acestea în timp ce renunț a mai nimeri ținta și trag glonte după glonte până rămân fără muniție.

"Și vouă vă țiue urechea cum îmi țiue mie?", îl întreb pe militarul care m-a ajutat. Nu șitu de ce, dar mă aștept să zică "Nu".

"Normal. Și noi auzim același sunet pe care l-ai auzit tu acum", mi-a spus râzând.

Mai mult respect pentru militari

Plec de la Poligonul Cățelul cu sentimentul că militarii ar trebui respectați de politiceni mai mult. Ar trebui să se lupte mai mult cu rechinii imobiliari care urmăresc închiderea poligoanelor pentru a construi vile și blocuri în locul lor. 

Militarii ar trebui să aibă posibilitatea să se antreneze în fiecare zi ca și cum mâine ar porni războiul. Ar trebui să aibă echipamente de ultimă generație și o pregătire impecabilă. Pentru că eu, de exemplu, n-aș putea să apăr țara asta cu arma în mână, după 3 luni de instructaj.

Da, nu ne bombardează nimeni. Deocamdată. Dar ce vom face atunci când se va întâmpla?

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2020 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


nxt.23
YesMy