EXCLUSIV  Diaconu Iordana, interviu publicat prea târziu: "Vorbeam cu el de parcă nu murise încă"

Anca Murgoci / 28 dec 2017 / 21:30 Salveaza PDF Comentarii

Diaconu Iordana, soție de veteran de război, ne-a acordat un interviu în exclusivitate. Nu a mai apucat să-l citească, pentru că astăzi nu mai este printre noi. Am decis să-l publicăm pentru că este un interviu de suflet, un interviu în care ne-a făcut să vedem o lume pe care am uitat-o în graba noastră cotidiană. De fapt, o lume pe care nu am cunoscut-o decât din cărți.  

Ne place să ascultăm poveşti. Aşa că, vă rog, să îmi spuneţi câte ceva despre viaţa dumneavoastră.

Mă numesc Diaconu Iordana, m-am născut în comuna Săhăteni, judeţul Buzău, în anul 1924, pe data de 22 aprilie. (...) La etatea de 23 de ani, m-am căsătorit cu Diaconu Vasile. El avea serviciu la Bucureşti şi trecea mereu pe lângă casa mea. Şi mai venea pe la nişte fete mai bogate ca mine. Alea nu l-au luat şi el m-a luat pe mine. Era cu 14 ani mai mare ca mine. A participat la război, dar nu ştiu mare lucru despre asta. Când era el acolo, era de 14 ani să zic, m-a făcut pe mine mămica (râde). Aşa că na... nu ştiu mare lucru. Deci, ne-am căsătorit în comuna Năeni. Am făcut cinci copii, printre care patru fete şi un băiat. Ăsta din urmă a decedat când avea doar două luni. 

Cum ați trăit intrarea rușilor în Săhăteni?

În 1944, au intrat ruşii. S-au oprit la marginea comunei şi cereau să le fie predată comuna. Ei căutau nemţi. Ruşii au aruncat o grenadă, iar ăştia de la primărie erau toţi în mijlocul şoselei, jos aşa, cu farfuriile cu sare şi pâine în mână. Aşa îi primeau pe vremuri pe ăştia de veneau în comună. Grenada aia a ucis 11 suflete, 10 au murit, iar pe celălalt l-a aruncat în sus, dar nu a păţit nimic. Au aruncat grenada, că nu ştiau ce erau acolo... nemţi sau români. Un om a văzut ce s-a întâmplat şi şi-a rupt cămaşa de pe el, a pus-o într-un băţ şi a predat comuna. Apoi, ruşii au înaintat. Ei cu nemţii aveau probleme, de-aia au aruncat grenada. Cu noi nu aveau nimic, cu noi, cu românii. Pe timpul ruşilor, dormeam pe şura cu paie, prin vie sau porumb pentru că umblau toată noaptea după fete. Mai dormeam şi într-o casă la un vecin acoalea, în sat. În casă erau doi români şi dormeam acolo cu vreo 12 fete. Ne aducea cineva mâncare. Stăteam şi ziua şi noaptea. Unde erau români, ruşii nu intrau. Ei voiau fete nemţoaice. Pe mine a vrut să mă ia un rus (râde). Aveam un păr blond şi ochi albaştri şi credea că sunt nemţoaică. Pe urmă, s-au retras ruşii şi a venit mămica şi m-a chemat acasă. Veneau ruşii la mămica. Ea dormea într-o polată şi îi cerea să le dea zaic, adică domnişoară. Voia să îi dea şi bani pentru mine! Mămica le spunea că suntem la pădure, că suntem fugite acolo. Nu îi făcea nimic rău, erau paşnici ăştia.

Ați prins foametea de prin anii '40.

Când eram tânără, am trecut şi prin foametea aia de prin anii '40. Oamenii nu mai aveau ce mânca. La mine, la Năeni, ţăranii îşi vindeau palmele de pământ pentru a cumpăra ceva de ale gurii. Şi asta, la preţ de cinci ori mai mare pentru un pumn de cereale. Ne controlau ăştia, agenţii de la stat, şi în podurile caselor ca să vadă că nu ascundem nimic de ale gurii. Ei măturau tot ce găseau, chiar şi ultimul bob de porumb. Copiilor li se promitea o bomboană pentru a spune unde ascunde tăticul lor grâul. Atunci, o bomboană era de nepreţuit şi aştia mici îi dădeau în vileag. Ce să faci? Minte de copil care vedea ceva bun o dată pe an. Începusem dă mâncăm şi turte de pământ sau iarbă. O duceam bine, alţii săracii mâncau pisici sau vrăbii. Erau zile când vedeai oameni morţi pe uliţe, pe lângă garduri. Veneau vreo patru bărbaţi, îi adunau ca pe nişte gunoaie şi îi aruncau într-o groapă comună. Nimeni nu s-a ocupat de sufletul lor, să le facă vreo pomană.  Mai erau unii care aveau vreun animal, vreo vacă sau vreun porcuşor. Ajunseseră să le ţină în casă de frică să nu vină statul să le ia. Dacă aveai vacă, erai bogat, dar trebuia să fii foarte atent să nu ţi le ia.  Nici nu aveai unde să fugi pentru că peste tot era greu. Nici la oraş nu era mai bine. Şi aşa au cedat mulţi în perioada aia pentru că aveau ce mânca o săptămână sau o lună, după care nu mai puteau şi nu mai aveau cu ce să trăiască. Până la urmă, ăştia de la putere îi arestau. Copiii aveau cel mai mult de suferit şi ajungeau să moară nevinovaţi. După ce s-a terminat foametea, tot am avut de suferit. Şi eu, chiar dacă am dus-o oleacă mai bine, aveam organismul slăbit şi mă îmbolnăveam mai uşor. Dar am trecut şi peste asta. 

Cum vedeți vremurile de acum?

Despre vremurile astea... ce să zic, nu prea am părere bună. Nu trebuia să strice CAP-urile, era mai bine să transforme tot într-o fermă de stat şi să fi fost tot pământul lucrat laolaltă. Să nu fie cum este acum, toate pământurile pârloage. Mi-a luat pământul când eu puteam să-l muncesc, când eram tânără şi mi l-a dat când nu am mai putut să fac nimic pe el. Nu mai puteam să-l muncesc. Trei ani a rămas pârloagă şi acum l-am dat la asociaţie. Primesc bucate pe el, nu bani. Pensia mea e mică, 380 de lei, după 20 de ani de muncă (plânge). Făceam 300 de norme, mă duceam în fiecare zi şi iarna şi vara la colectiv. Făceam şi două norme într-o zi. Niciodată nu făceam sub 200 norme. Şi mi-a făcut o pensie... Atunci când am ieşit la pensie, bineînţeles, era bine, era o sumă frumoasă, dar acum... 382 de lei. Nu îmi ajung de medicamente, dacă nu aş avea fetele... cu ce aş trăi? Noroc că mă mai ajută ele. Cu ce aş trăi dacă nu ar fi ele? De unde să îmi iau medicamente, să plătesc impozit, să plătesc apă şi să mai şi mănânc din banii ăştia? Ştiu că nu ai răspuns. Şi... nu înţeleg de ce toţi pleacă de prin sate şi lasă tot ce au în paragină. Viaţa la oraş este şi mai scumpă, te şi îmbolnăveşte. Mă uit la nepoţii mei că de abia ridică o căldare cu apă. Eu când îmi eram de 20 de ani, căram şi 10 zece găleţi pe zi. Şi vorba aceea, fântâna era la doi kilometri de casă. La ţară ai sobă, nu ai încălzire d-asta care costă o grămadă de bani. Centrală... sau cum se cheamă ea. La oraş se mănâncă numai E-uri, iar la ţară, când stăteam acolo, aveam ouă, brânză, roşii, castraveţi, carne de la păsările noastre din curte. Aveam de toate proaspete. Nu mai ştiu când am văzut eu la televizor emisiuni despre E-urile astea. Pe atunci încă stăteam la ţară, la Năeni, şi tare mă mai bucuram când veneau nepoţii la mine şi le pregăteam mâncare sănătoasă.

Când v-a murit soțul?

În 1989 mi-a murit soţul. De atunci, ceva s-a rupt în mine. Mergeam în fiecare zi la cimitir să aprind o lumânare şi să îi mai spun o vorbă. Îmi aduc aminte că muncea toată ziua. A muncit până în ultima zi a vieţii sale pe acest pământ. Eu veneam de la Biserică. Ţi-am mai zis că, de obicei, el se ducea la slujbe, dar începuse să îi fie rău şi mergea din ce în ce mai rar. Când am intrat în curte, m-am dus în polată. L-am strigat, nu era nicăieri. Nu mi-a trecut prin minte că el nu mai este. Deschid uşa la polată şi îl văd întins pe jos. L-am strâns în braţe şi am început să plâng. Vorbeam cu el de parcă nu murise încă. Nu a murit cu lumânare. Nu am fost acolo să îi ţin lumânarea (oftează). Multă vreme după, refuzam să mai ies din casă şi mă rugam într-una la Dumnezeu să îi lumineze calea. Uneori îi ceream să mă ia mai repede ca să fiu iarăşi cu omul meu. Cu timpul, fetele m-au ajutat să îmi revin. Ţin minte că fetele mele m-au ajutat să îl pregătesc pentru viaţa lui veşnică. L-am spălat cu apă de la fântână pentru că se zice că asta aminteşte de apa de la botez când omul este primit în sânul Bisericii ortodoxe. L-am îmbrăcat cu haine noi şi l-am pus în sicriu. Mi s-a rupt sufletul să mi-l văd acolo. Unii ziceau să îi pun cu el obiecte, prin buzunarele de la haine ca să aibă cu ce plăti vămile alea prin care trece mortul. Eu nu i-am pus nimic ca să nu îi îngreunez sufletul. I-am lăsat doar verigheta (oftează). L-am iubit tare mult pe omul ăsta. Ne-am luat din dragoste şi în toţi anii pe care i-am trăit împreună, nu ne-am certat niciodată. Copiii ne-au ascultat şi am muncit mereu împreună. Chiar dacă nu aveam bani, era bine. Poate şi d-asta nu ne certam. Acum, tinerii ăştia care se iau se ceartă pe bani. Fetele se mărită doar cu băieţi cu bani şi se mai miră că se despart după un an-doi. De atunci, port mereu îmbrăcăminte neagră şi nici până azi nu am renunţat la ele. Şi tot aşa... am rămas singură. Mai aveam o vacă şi doi viţei. Am muncit pământul cât am putut, după ce nu am mai putut, l-am lăsat. Şi acum... după atâta muncă, uite că nu mai pot să merg de picioare. În rest, sunt bine, mulţumesc lui Dumnezeu, îmi merge capul, doar picioarele nu mă lasă să mai merg. Şi stau la fata mai mare, se chinuie cu mine, săraca.          

Cum a fost nunta dumneavoastră? 

Eu cu Vasile nu ne-am cununat în Biserică, ci în casă. Puteam şi în Biserică, dar dacă ne murise băiatul, era păcat să facem asta înăuntru acolo. Aşa că au veni naşii şi un preot, cu un frate şi încă o vecină. Mămica nu a venit că era bolnavă. Oricum, nu trebuia să cerem binecuvântarea părinţilor. Noi ne-am luat din dragoste. Mai târziu, am făcut şi cununia civilă, la primărie. Am făcut pasul ăsta pentru că ne murise băiatul şi nu puteam să îi facem cele nouă capete, adică pomenile, dacă nu eram luaţi. Pusesem de gând să facem mai târziu, prin toamnă, dar dacă ne-a murit copilul, nu am mai avut ce face. Am făcut nuntă cu varză şi cu tăiţei, eram destul de săraci, dar am fost uniţi. Nu am avut cum se poartă acum rochie de mireasă, ci o rochiţă ca de pânză, albă. Mi-a dat mămica zestre (râde). Zicea, Dumnezeu s-o ierte, că fata ei nu se poate mărita fără zestre. Ce să faci? Aşa era obiceiul. Vasile nu voia zestrea mea. Dar chiar şi aşa, ne-a dat de zestre un purceluş şi trei găini. Mai aveam şi o ladă cu ţesături, cu două pături, cu preşuri, covoraşe din alea de le pui pe pereţi şi ştergare cu flori. Erau frumoase. De obicei, când era nuntă cu alai în sat, lada de zestre trebuia să fie cât mai bogată, că dacă nu, te râdea tot satul. La noi, dacă am făcut cununia în casă, nu a ştiut nimeni câtă zestre am. Momentul ăsta era aşa de fală, ca să vadă care e mai mândră şi mai bogată în sat (râde). Mie mămica mi-a dat şi o ie a ei de când era fată mare. Tare mândra mai eram de ea. Am purtat-o multă vreme, până când s-a rupt de tot.

Ați trecut prin momente foarte grele. V-a ars casa.

Când ne-a ars casa atunci, Argentina, fiica mea cea mică, striga că a luat foc. Eu o spălam pe picioare şi nu o băgam în seamă şi când m-am uitat... Focul nu era de la casă, ci de la un grajd, dar s-a extins repede. Şi până au venit pompierii, casa luase foc, arsese tot. Apă nu aveam, dacă era apă, nu ardea casa pentru că focul a fost mai departe de casă. Nu ştiu de la ce. Adusese un vecin nişte oi de la obor şi probabil când a venit, a aprins vreo ţigare şi a aruncat-o pe jos. Nu era intenţionat... Era o uscătură, nu mai plouase de mult. Toată iarna nu plouase. Arsese casa, dar pereţii au rămas.  A ars uşa, a ars podina... pentru că era podină din aceea de lemn. Argentina, fiica mea, când era mică, venea însoţită de copiii de acolo, de la grădiniţă şi le arăta pe acolo, cum a ars casa noastră. Nu aveam nici unde să mai fac mâncare, nici unde să spăl, nici nimic. Am făcut o sobiţă jos, dar trebuia să stau lângă foc atunci când făceam mâncare pentru că veneau raţele şi băgau ciocul în ea (râde).

 

Nouă nu ni se punea totul pe tavă cum este acuma. Ştiam ce este aia muncă, dar muncă adevărată, de îţi lăsa semne în palmă. Aduceam apă de la doi kilometri. Noroc că aveam cobiliţă, puneam o găleată la un cap, una la celălat cap şi ne puteam descurca. Ne-a fost foarte greu, mai ales că aveam de crescut patru copii, aveam de hrănit şi animalele, păsările. După mult timp, ne-au băgat şi nouă canalizare. Acum am băgat-o şi în curte, dar nu prea mai îmi este de folos pentru că stau la fata mea, la bloc.

Războiul din 1916                           

Tatăl meu a fost în război în 1916. Când s-a întors, a venit cu hainele rupte şi era de nerecunoscut. Avea în mână doi covrigi. Fraţii mei mai mici începuse să o strige pe mămica să îi zică că a intrat un rom la noi în curte. Fratele mai mic, Romică, a zis că nu este un rom, ci este tăticul nostru. Era plin de pământ şi bolnav. 

Nu pot să îi uit ochii blânzi care doar când te uitai la ei, îţi povesteau întregul timp petrecut pe front. Era tare supărat că o bună vreme nu fusese acasă şi îmi murise o soră şi un frate pentru că mămica nu avea ce să ne dea să mâncăm. Stăteam zile întregi cu o zeamă de urzici. Tăticul a aflat de moartea copiilor lui printr-o telegramă primită în timp ce era în război. Îţi dai seama că nu a putut ajunge nici la înmormântare şi asta l-a durut foarte mult (oftează). Rămăsese cu o rană la mână, dar niciodată nu se văita. Ţinea totul în el şi nu ne arăta deloc cât suferă. Spunea că a luptat doar ca să ne fie nouă mai bine, dar uite că nici nouă nu ne-a fost şi nici vouă. Trăim la fel de rău ca înainte, doar că acum suntem liberi să facem asta. Ne povestea că tot ce mânca acolo era o strachină de cartofi fierţi cu sare. Şi asta în zilele bune. După ce a venit de pe front, nu a mai trăit mult şi s-a stins. Nu a apucat să ne vadă pe niciuna cu cununile în cap. Îmi zicea mămica că ar fi vrut să ne vadă la casele noastre, să îşi vadă nepoţii, dar Dumnezeu nu a mai vrut şi ni l-a luat.

Sunteți norocoasă că fiicele nu v-au uitat.

Mă bucur că stau la fata mea şi că nu am ajuns în vreun azil ori să stau singură în cocioaba mea din Năeni. O vecină de a mea stă de patru ani în azil şi e singură. Deşi are toate condiţiile, i se spală, i se calcă, i se face mâncare, nimeni nu o mai vizitează. Mai are doar un băiat şi ăla plecat în străinătate ca să facă un ban. Am avut noroc că nu m-au lăsat şi pe mine acolo. Cred că să te lase copiii tăi într-un azil este cel mai trist lucru. Aici, o am pe fata mea şi are grijă de mine. Mi-este dor de casa mea mică, derăpănată şi plină de amintiri dragi, dar acolo nu are cine să mă ajute şi cum sunt bolnavă...         

Nu aş mai putea să ies din casă, iar la ţară trebuie să ai grijă de toate. Animalele nu mănâncă singure, în grădină nu răsar legumele singure şi tot aşa. Mai am şi nepoţi şi sunt mândră că trăiesc să îmi văd şi strănepoţii. Aş vrea să stea mai mult cu mine, să le mai dau o învăţătură, dar ei sunt prea grăbiţi. Vin, te întreabă dacă ai bani şi pleacă. Ăştia mai mici, iar cei mai mari se fac că mă ascultă şi că ţin cont de sfaturile mele. Îi ajut şi eu cum pot. Îmi sunt tare dragi copiii, cu atât mai mult dacă-mi sunt şi nepoţi. Sunt fericită că am trăit până acum şi că am putut să îmi văd şi strănepoţii. În tinereţe nu era timp să îţi alinţi copiii, acum este altceva. Eu aş vrea să vorbesc mai mult cu ei şi să le fac bucurii, dar este greu. Ei nu mai au timp. La zece ani se plâng că nu au timp şi stau toată ziua cu ochii in cutia aia care arată ca televizorul. Încerc să îi înţeleg, dar este o prăpastie mult prea mare între felul cum văd ei lumea azi şi cum o vedeam eu acum 60 de ani. Ei îmi zic baba şi îmi zic şi că sunt baba lor preferată (râde).  Mie mi-e drag să le fac la nepoatele mele şosete şi pulovere de lână, chiar dacă nu le fac cum este moda acum, ele îmi zic că le place ce iese din mâna mea.

Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.27