"Textul de față se dorește a reprezenta o „pilulă” de educație financiară generală, cu privire la „prețul banilor”, în contextul în care putem remarca persistența unor confuzii în această privință, adesea chiar și în medii specializate. Atunci când, în mod eronat, prețul banilor este asimilat dobânzilor, sau ratelor de dobândă, se neglijează, de fapt, distincția economică esențială dintre monedă și credit.
Dacă în planul politicii monetare, de exemplu, deciziile băncilor centrale privind rata dobânzii de referință sunt descrise prin sintagme consacrate precum „politica banilor scumpi” sau „politica banilor ieftini”, de aici nu trebuie să rezulte că prețul banilor este reprezentat de rata dobânzii, fie că ne referim la rata dobânzii de politică monetară, fie că ne raportăm la structura extinsă a ratelor de dobândă din sistemul bancar.
Care este prețul banilor?
Fiind vorba despre prețuri, trebuie menționată o idee economică elementară, anume că prețurile sunt, prin definiție, raporturi de schimb. Acestea se formează în baza schimburilor care se manifestă pe piață. Cu alte cuvinte, nu există prețuri fără să existe schimburi, iar acolo unde există tranzacții, există neapărat și prețuri.
De exemplu, în contextul ușor de imaginat al schimbului nemonetar, care a prefigurat istoric și economic apariția banilor, oamenii schimbau bunuri contra bunuri, în regim de troc. Dacă 1 kilogram lămâi se schimbă pe 2 kilograme mere, spunem că, raportat la unitatea de cantitate, prețul lămâilor este 2 kg mere, iar prețul (valoarea) merelor este 0,5 kilograme lămâi.
Astfel, prețul unui bun A înseamnă cantitatea din alte bunuri (B, C, D, etc.) care poate fi obținută în schimbul unei unități din bunul A. Prețul este, deci, un raport de schimb, un raport cantitativ între bunurile care fac obiectul fiecărui schimb. Definiția rămâne valabilă și când în scenă intră moneda, ca mijloc general al schimbului. Astfel vorbim despre schimbul monetar, adică schimbul realizat prin intermediul banilor. În aceste condiții, prețurile bunurilor se exprimă în bani, iar prețul banilor se exprimă în bunuri.
De exemplu, dacă 1 kilogram mere se vinde cu 4 lei, spunem că prețul merelor este 4 lei, iar prețul banilor (adică al unității monetare) este ¼ kilograme mere. Astfel, prețul banilor este reprezentat de puterea de cumpărare a banilor.
Așadar, puterea de cumpărare a unității monetare constituie prețul sau valoarea de schimb a banilor. Ca atare, prețul banilor depinde într-o relație invers proporțională de prețurile bunurilor: dacă prețurile bunurilor sunt mai mari, atunci fiecare unitate monetară „cumpără” o cantitate mai mică din aceste bunuri, ceea ce înseamnă că banii au o putere de cumpărare sau o valoare mai scăzută, și invers.
În termeni aritmetici, determinarea puterii de cumpărare a banilor se face conform relației PCB = 1/P, unde PCB este puterea de cumpărare a banilor iar P este nivelul prețurilor bunurilor sau Indicele Prețurilor (bunurilor) de Consum (IPC).
Care este prețul creditului?
În acest punct al expunerii merită să revenim la confuzia dintre prețul banilor și rata dobânzii și să subliniem faptul că rata dobânzii nu este prețul banilor, ci prețul creditului, adică acel preț care apare în cadrul unei relații de împrumut. Altfel spus, într-o economie în care oamenii nu economisesc și nu împrumută capital financiar, nu ar apărea fenomenul de dobândă. Însă prețul banilor nu va înceta să existe.
Creditul și prețul acestuia (dobânda) sunt fenomene ce reflectă preferințele de timp, ca fenomen natural al vieții umane. Pe piața creditului, participanții schimbă bunuri diferite: creditorul îi oferă debitorului un bun prezent, pe când debitorul oferă în perspectivă un bun viitor, adică acea sumă de bani (creditul + dobânda) pentru care creditorul va trebui să aștepte perioada convenită pentru a putea fi utilizată din nou.
Cum fenomenul universal al preferinței de timp face întotdeauna un bun prezent mai valoros decât același bun disponibil la un anumit moment în viitor, creditorul va trebui să perceapă iar debitorul va fi dispus să plătească o primă pentru bunul prezent, așa cum elocvent explică Școala Austriacă de Economie. Această „primă” este dobânda, adică prețul schimbului de bunuri prezente cu bunuri viitoare.
Citește și: Cosmin Marinescu (BNR): Inflația, cea mai puternică frână în calea prosperității
De exemplu, să presupunem că, în cadrul unei relații de împrumut, creditorul este dispus să renunțe acum la 100 lei doar dacă va primi, peste un an, suma de 107 lei. De aici rezultă că această „primă” de 7 lei, asumată spre a fi plătită de debitor și încasată de creditor, reprezintă prețul creditului, adică dobânda. Astfel, spunem că rata dobânzii este 7% pentru scadența de 1 an. Același raționament este valabil și în cazul economisirii, când banca „împrumută” acele economii de la cei prevăzători, cei care doresc să economisească pentru viitor o parte din veniturile lor curente.
Astfel, preferințele de timp explică fenomenul economic esențial al economisirii, care stă la baza acumulării de capital și a investițiilor de dezvoltare în structura de producție a economiei. Acumularea de capital este un factor determinant al creșterii economice, cu multiple resorturi economice și sociale, precum și instituționale, dată fiind influența crescândă a politicilor publice în stimularea (adesea pe termen scurt) și erodarea (adesea pe termen lung) a stimulentelor necesare acumulării de capital.
Stabilitatea prețurilor – obiectiv al băncilor centrale
În final, este important să facem trimitere la obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României, care vizează „asigurarea și menținerea stabilității prețurilor”, așa cum apare acest obiectiv în textul Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR (primul alieat al art. 2).
În acest sens, atunci când spunem că BNR trebuie să asigure „stabilitatea prețurilor”, aceasta nu înseamnă că BNR este gardianul a mii și mii de prețuri, cum ar fi prețurile fructelor sau legumelor, autoturismelor sau serviciilor care se vând și se cumpără în economie. Toate aceste prețuri sunt incluse în calculul Indicelui Prețurilor (bunurilor) de Consum, prin intermediul căruia putem determina puterea de cumpărare a banilor.
Așadar, obiectivul băncii centrale poate fi definit în această cheie a protejării unui bun public esențial - puterea de cumpărare a banilor. Banca Centrală este implicată, prin instrumentele de care dispune, în ecuația generală a prețurilor din economie, deoarece prețurile bunurilor și serviciilor sunt exprimate în bani, oficial în lei, iar BNR veghează asupra acestui „activ” special reprezentat de moneda națională, aflată în gestiunea exclusivă a băncii centrale, potrivit legislației în vigoare.
De vreme ce prețurile bunurilor reprezintă, de fapt, cealaltă fațetă a prețului banilor, rezultă că, pentru a asigura stabilitatea prețului/valorii banilor, BNR trebuie să asigure „stabilitatea prețurilor” în economie. În plus, BNR reglementează și supraveghează sistemul financiar-bancar, întrucât acesta mijlocește tranzacțiile moderne și transmisia politicii monetare. Reziliența la șocuri și viabilitatea sistemului financiar-bancar sunt primordiale pentru menținerea încrederii publicului în moneda națională.
În termeni generici, stabilitatea prețurilor este efectul determinărilor cantitative dintre bani și bunuri, adică efectul raportului dinamic dintre cantitatea de bani și cantitatea de bunuri și servicii din economie. În această ecuație cantitativă, rata dobânzii de politică monetară, pe de o parte, și ratele dobânzilor din sistemul bancar, ca prețuri ale creditelor/împrumuturilor, pe de altă parte, sunt doar instrumentele de recalibrare a raportului dintre bani și bunuri, pentru a tempera situația inflaționistă în care „prea mulți bani aleargă după prea puține bunuri”, așa cum scrie și la manual. Însă acesta este subiectul unei alte incursiuni de analiză și educație financiară.
PS: De ce este importantă independența băncilor centrale?
De vreme ce băncile centrale nu controlează oferta de bunuri din economie, rezultă că îndeplinirea obiectivului de asigurare a stabilității prețurilor trebuie să decurgă doar din „managementul” cantității de bani sau al masei monetare din economie. Dar aceasta nu reflectă doar operațiunile băncilor centrale și procesul de creație monetară la care băncile comerciale participă decisiv, ci și măsurile bugetare ale guvernelor!
Politicile publice care determină creșterea deficitelor bugetare contribuie, totodată, și la expansiunea masei monetare din economie, atât pe canalul veniturilor populației, cât și al sistemului financiar și de credit. În aceste condiții, rolul „operativ” al băncilor centrale este unul esențial, de a tempera expansiunea monetară și de a absorbi lichiditate din piață.
Pentru îndeplinirea obiectivelor cheie privind stabilitatea prețurilor, băncile centrale trebuie să acționeze uneori în contrapondere cu politicile bugetare excesive, mai ales atunci când deficitele sunt lipsite de sustenabilitate. Dacă acest lucru nu se întâmplă, consecința este persistența inflației înalte, caz în care băncile centrale ajung să rateze obiectivele de stabilitate privind valoarea monedei naționale.
De aceea, independența băncilor centrale este o condiție indispensabilă pentru a beneficia pe termen lung de politici monetare sănătoase și monede stabile. În acest sens, educația financiară a publicului și a mediului economic reprezintă un ingredient esențial pentru calitatea politicilor publice și dezvoltarea sustenabilă a țării", a scris Cosmin Marinescu pe site-ul său.