Dide, celebrul protestatar, a publicat pe rețeaua de socializare Facebook o filmare cu Manuela Hărăbor în timp ce parca pe un loc destinat persoanelor cu dizabilități. Între timp, s-a aflat că actrița este mama unui copil cu autism, însă în acel momentul copilul nu se afla cu ea. Peste 1.000 de persoane au distribuit filmarea și sute și-au exprimat părerile pe rețeaua de judecată, pardon – socializare.
"Au tăbărât haștagiștii pe mine pentru că am parcat mașina pe un loc de handicap, având legitimația în bord. Au oare știu ei cât de alergată sunt zilnic, între serviciu, aprovizionare pentru casă și treburi administrative, majoritatea în folosul băiatului meu? Știu ei oare că sunt tuturele legal al băiatului meu și că orice act de care are nevoie intră în atribuțiile mele? Știu ei câte drumuri pe zi fac să mă asigur că totul este sub control? (...) Handicapul lui este și handicapul meu, pentru că și mie, ca de altfel tuturor părinților cu copii cu dizabilități, mi s-a schimbat nu numai viața dar și ritmul normal de zi cu zi", este o parte a mesajului publicat pe Facebook de actriță după ce filmarea a devenit virală.
Ce credeți că a urmat? Au urmat sute de mesaje, cele mai multe dintre ele jignitoare, și de o parte și de alta. Mulți au apelat la lege, mai exact la Art. 65. din Legea nr. 448/2006. Legal, nu ai dreptul să parchezi pe locurile destinate persoanelor cu dizabilități decât dacă persoana în cauză se află cu tine în mașină. Știți ce mai spune legea? În spațiile de parcare de pe lângă clădirile de utilitate publică, precum și în cele organizate vor fi adaptate, rezervate și semnalizate prin semn internațional cel puțin 4% din numărul total al locurilor de parcare, dar nu mai puțin de două locuri, pentru parcarea gratuită a mijloacelor de transport pentru persoane cu handicap. S-a citit bine 4%? Cu cititul rămânem.
Subiectul ne duce spre prima condiţie ce trebuie respectată pentru a putea vorbi despre incluziunea unei persoane cu dizabilităţi în societate: accesibilitatea. În România lui 2018, sunt oameni care nu pot ieși din propria casă. Și mai sunt oameni în țara asta care nici prin gând nu le-ar trece că o astfel de situație ar putea exista. Că nu vor, că nu știu, că nu vor să știe.
Acces interzis în mijloacele de transport în comun, școli, farmacii, bănci, blocuri, magazine și lista poate continua ușor. Motivele sunt lipsa rampelor, a bordurilor mult prea înalte, trotuarelor crăpate. O persoană care merge poate păşi peste o bordură înaltă într-o secundă. O persoană care nu merge, dacă nu este ajutată, rămâne pe loc. Maşinile parcate pe toată suprafaţa trotuarelor reprezintă tot un obstacol. Mai sunt și situații în care rampele există, de obicei în instituțiile mari, însă cele mai multe sunt impracticabile. Situația există la ani distanță de la adoptarea Legii 448/2006, ce prevede obligativitatea autorităţilor publice de a lua măsuri cu privire la accesibilizarea spaţiilor şi clădirilor publice.
În România lui 2018, încă sunt oameni care râd sau se întorc cu spatele când văd o persoană cu dizabilități pe stradă. Oameni tineri, liberi, bine îmbrăcați, oameni care merg. Faptul că mulți consideră bucățile de ciment bunuri personale este doar cireașa de pe tort.
Groapa creată în societate ne înghite pe toți. Am ajuns să ne scârbim de oameni și nu înțelegem că asta vorbește cel mai mult despre noi, nu despre ei. Conceptul de comunitate e aproape inexistent. Există implicare la nivelul unui balon în care suntem noi, familia și cei apropiați nouă. Restul? Să crape liniștiți. Am ajuns să credem că unii sunt mai oameni decât alții.
Cineva își dorea pe Facebook ca mamele și copiii lor cu handicap să fie eutanasiate. Trebuie să cunoști impactul pe care îl are în lume ceea ce transmiți, trebuie să știi cine plânge printre rândurile scrise de tine. Ne urmărim unii pe alții cu privirea unui luptător decis să nu renunțe. Ne luptăm între noi de parcă ne-am lupta pentru eliberarea noastră.
Da, nu e legal să parchezi pe locul unei persoane cu dizabilități, chiar și dacă ești părintele unui astfel de copil. Însă în România lui 2018, unde unele voci nu contează și altele contează triplu, unde ești arătat cu degetul din simplul motiv că ești altfel, unde accesul îți este interzis prin prisma barierelor arhitecturale, iar drepturile nu îți sunt respectate, consider că un astfel de gest din partea unui părinte deja trecut prin multe nu este unul de blamat. "Handicapul lui este și handicapul meu". Și apropo, handicapul nu e mereu vizibil.
Cum ar fi...
dacă într-o dimineață banală ți-ai dori să bei cafeaua cu cel mai bun prieten al tău în cafeneaua lui preferată, însă tu ai fi într-un scaun cu rotile și ai vedea că locul tău, ăla de handicap, e ocupat de un Brad Pitt de România? Cuvintele văzute întâmplător pe un afiș banal - Mi-ai luat locul, ia-mi și handicapul - parcă prind un alt sens.
Cum ar fi...
să te trezești într-o dimineață banală și să lupți pentru drepturile tuturor oamenilor? E adevărat că foarte mulţi dintre noi aşteaptă ca ajutorul, viața mai bună să vină dinspre politic, însă fără exemplul personal nimic nu se va schimba.
Dintr-un uriaş privilegiu, pentru tine a fost doar un exerciţiu de imaginaţie. Pentru mii de persoane e realitatea zilnică, o realitate plină de interdicţii. Iar acum poți să mergi mai departe.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
