Iată dialogul avut cu Ionuț Vulpescu la podcastul Avangarda:
I.V.: Când v-am sunat, nu știam dacă vă găsesc la București sau la Paris. Unde stați mai mult în ultimul timp?
A.V.: Eu sunt plecat din țară în 1988. Dar s-a întâmplat să stau mai mult decât aș fi crezut vreodată că o să stau în România. Așa s-a întâmplat. Poate că a avut și pandemia un rol în toată povestea asta, pentru că regimul din timpul pandemiei din Franța a fost mult mai dur decât în România. Principiile generale erau aceleași. Adică ieșeai din casă cu o adeverință, pe care ți-o semnai tu însuți, pentru tine. Dar, mă rog, regimul era mai dur în Franța și nu am avut tragere de inimă să stau foarte mult în Franța în perioada aceea groaznică de încălcare a libertăților... I.V.: Ați plecat din România în 1988, chiar cu un an înaintea Revoluției. Nu era pandemia, dar era autocrație. Era vârful dictaturii lui Ceaușescu.
A.V.: Era de groază. Adică nu se putea trăi. Profit de ocazia ca să o spun tuturor nostalgicilor. Acum, baza nostalgiei... Presupun că ar trebui să știe fiecare în ce constă. E anecdota aia celebră cu niște persoane reale, nu contează numele lor. Cineva spunea: „—Măi, dar îmi plăcea pe vremea lui Stalin. —Cum îți plăcea? Era groaznic. —Da, da. Măcar eram tineri.”
I.V.: Adică nostalgia este, de fapt, nostalgia tinereții?
A.V.: Da, de fapt.
I.V.: Asta e, nu? Și apare uitarea evenimentelor, chiar dacă ele sunt reale sau tragice.
A.V.: Da, da. Peisajul politic trece în plan cu totul secundar și tu rămâi, de fapt, cu amintirile tinereții tale. Nu cu amintiri politice, neapărat. Cred că așa se întâmplă la nostalgici, de fapt. Fie că-și dau seama, fie că nu-și dau seama.
I.V.: Ce v-a determinat atunci să plecați? Lucrul cel mai greu de suportat în 1988, care era pentru un artist?
A.V.: Eu mi-aduc aminte că viața era practic de netrăit. Adică se ajunsese la o situație de netrăit, pur și simplu biologic. Adică frigul din case... Lumea se plânge acum... Pe mulți i-am auzit plângându-se că n-aveau ce mânca. Eu pe vremea aia mâncam foarte bine, pentru că cumpăram din piața Amzei calamari congelați, care se vindeau în piața Amzei. Nu-i cumpăra nimeni, pentru că românii nu știau de aceste ființe ale mării. Dar eu le știam și îmi plăceau.
I.V.: Era epoca creveților din Vietnam?
A.V.: Aia mai puțin pentru mine.
I.V.: Nu ajungeau în piața Amzei?
A.V.: Nu erau așa de buni, dar calamarii erau foarte buni. De fapt, nu vreau să minimalizez, pentru că îi înțeleg și pe cei care nu sunt obișnuiți să mănânce viețuitoare din astea mai exotice. Așa le poate fi și scârbă, sau le era scârbă pe atunci. În orice caz, eu nu sufeream din cauza asta. Dar era și lipsa totală de orice fel de perspectivă. Era totul închis, totul baricadat.
VEZI ȘI: Reacția lui Mircea Badea după ce Călin Georgescu l-a numit „un tip deștept”