EXCLUSIV  “Tigresa pianului”, Martha Argerich, vă va vrăji în această seară, alături de Orchestra Regală din Londra

Magdalena Popa Buluc / 12 sep 2017 / 13:16 Salveaza PDF Comentarii
Martha Argerich într-un concert cu Itzhak Perlman la Saratoga Performing Arts Center
Martha Argerich într-un concert cu Itzhak Perlman la Saratoga Performing Arts Center

Puteţi audia concertul susţinut de Royal Philharmonic Orchestra, dirijată de Charles Dutoit, la Sala Palatului, la ora 20:00. Solistă, marea pianistă Martha Argerich.

În program:                    

EnescuRapsodia Română nr. 1 în La major op. 11 nr. 1 (1901)

RavelConcertul pentru pian și orchestră în Sol major

Debussy„Marea" (Trei schițe simfonice: Din zori până la amiază pe mare, Jocul valurilor, Dialogul vântului cu marea) 

RavelBolero

Strălucire, imaginaţie fără limite, puritate tehnică, o pasiune intactă pentru muzică. "Tigresa pianului", cum este numită, Martha Argerich, nu încetează să uluiască ascultătorii.

Legenda Marthei Argerich, după mai bine de jumătate de secol de carieră, este făcută din victoria sa răsunătoare la Concursul Chopin din 1965, din refuzul acesteia de a apărea în recital, din natura strălucită şi dezinhibată a sonorităţilor ei, dintr-un repertoriu care refuza "integralitatea", atât de dragă epocii, dintr-o muzicalitate fovă a acestei "gitane" pasionate şi imprevizibile.

"Detest integralele. Cum îmi lipseşte metoda şi sunt cam indolentă, mi se pare foarte dificil. Nu-mi place nici când prietenii mei susţin asemenea concerte. Mă plictiseşte. Totuşi, am încercat un sentiment minunat la înregistrarea singurului ciclu pe care l-am dus vreodată până la capăt, cel al Sonatelor pentru violoncel şi pian de Beethoven, cântat împreună cu Mischa Maisky", mărturisea ea.

Încă din copilărie şi-a uimit mama cu capacitatea de a reproduce orice cânta profesoara ei de pian. Observa, reţinea, dar nu se mulţumea să reproducă. Inventa încă de la vârsta de 4 ani, cu un auz absolut, cu dispoziţii fizice şi mai ales cu gustul înnăscut pentru muzică încă înainte de a stăpâni tehnica.

"La grădiniţă eram cea mai mică. Un ştrengar mă provoca fără încetare: «Tu nu poţi face asta». Într-o zi mi-a spus: «Tu nu poţi să cânţi la pian». Aşa am început."

În primii ani, ideea de a deveni muziciană n-a atras-o. Voia să se facă medic, pilot de vânătoare, pompier, veterinar, preşedinte al Republicii. Mama a persistat, urmărind îndeaproape clovneriile fiicei ei în faţa claviaturii: cântatul cu spatele la pian sau inversarea mâinilor. Mai târziu, va apărea în public împotriva voinţei ei.

Primul ei profesor de pian a fost Vicenzo Scaramuzza, pe care îl acceptă cu multe rezerve, aşa cum sunt şi amintirile legate de el. În 1978 mărturisea: "Presupun că era un profesor extraordinar, dar nu i-am urmat sfaturile. Alte persoane mi-au arătat cum să exersez şi mi-au câştigat încrederea". Talentatul pianist italian Vicenzo Scaramuzza, care a renunţat la carieră pentru pedagogie, este puţin cunoscut publicului, mai ales după ce a emigrat în Argentina, fondând o Academie de Muzică la Buenos Aires în 1912, în care a format câteva dintre marile personalităţi ale pianului: Fausto Zadra, Bruno Leonardo Gelber, Enrique Barenboim, tatăl lui Daniel Barenboim, Sylvia Kersenbaum. N-a fost suficient însă pentru a putea rivaliza cu cel mai puţin productiv profesor de la Conservatorul din Moscova.

Un tânăr a adus schimbări importante în viaţa Marthei Argerich: Friederich Gulda. Efervescentul vienez a uluit Lumea Nouă cu concertul său de la Carnegie Hall. Mama Marthei, care căuta o legătură cu Europa pentru fiica sa, a aflat că Gulda este profesor la Conservatorul din Viena. Şi nu s-a lăsat până când nu a reuşit, graţie unei numiri profesionale a soţului său în Austria şi a unei burse a guvernului Peron, până n-a ajuns acolo.

În 1955, când soseşte la Viena, Martha îşi începuse deja cariera. În 1949, la opt ani, cântase în public Concertul nr. 1 de Beethoven. Întâlnirea cu Gulda i-a rămas vie în memorie. Spirit strălucit, pianist uluitor şi pe linia tradiţională, şi în afara ei, personaj paradoxal cu un interes imens pentru muzică şi literatură, el i-a deschis orizonturi nebănuite. Tot graţie lui a descoperit plăcerile adolescenţei, bucuria plimbărilor în Prater, alături de colegii ei. Martha lucrează mai mult ca niciodată, chiar dacă se preface plictisită fie şi numai de o oră de studiu. Gulda o învaţă libertatea în rigoare, refuzul academismului, arta de a fi ea însăşi.

"Cred că interpretarea caută să elibereze ceea ce este inconştient, asta surprinde şi provoacă lucrurile neaşteptate într-un concert. Apreciez acest fapt şi ascultându-i pe colegii mei. Nu sunt cu adevărat interesată când ei domină complet opera cu concepţia lor, care se apropie de o muncă profesională. Ce mă atrage este să descopăr în interpretare ceea ce scapă voinţei interpretului", declara ea într-un interviu, punând în cuvinte esenţa propriei interpretări.

Paralel, Martha se îmbibă, la Geneva, alături de Madeleine Lipatti şi Nikita Magaloff, de spiritul lui Dinu Lipatti, poetul pianului, dispărut în floarea vârstei. Simţul liniei clasice, claritatea structurii i-au venit, indirect, de la pianistul român. La Viena îl întâlneşte, în 1957, pe micul Nelson Freire, care avea atunci 12 ani, la o audiţie cu Sonata în fa minor de Brahms. S-a născut o profundă afecţiune reciprocă, ce nu poate fi numită decât dragoste.

Cariera pianistei începe să prindă contur: Bolzano, Geneva, dar, în 1961, sentimentul că totul se derulează prea repede o face să se întoarcă în America, pentru a studia în ritmul propriu şi pentru a se abandona bucuriilor maternităţii. Profită de ocazie pentru a lua câteva lecţii cu magicianul pianului, Arturo Benedetti Michelangeli. În 1964, mama ei, nemulţumită de aceste tergiversări, o înscrie la Concursul Regina Elisabeth de la Bruxelles, fără să o prevină. La început Martha refuză, dar cedează în faţa argumentelor şi surâsului pianistului polonez Stefan Askenase şi a soţiei sale.

Triumful vine în anul următor, cu Concursul Chopin.

"În noaptea dinaintea debutului Concursului Chopin din 1965 mi-am spus: Martha, acum s-a terminat. Ai fost pianistă, dar nu mai eşti. Eşti incapabilă să cânţi şi atunci ce fel de pianist eşti? Cunoşti câteva limbi străine, deci trebuie să-ţi imaginezi propria existenţă în pielea unei secretare. În final, am câştigat concursul", îşi aminteşte cu umor pianista.

De atunci, cu excepţia unei întreruperi care a provocat cele mai nebuneşti zvonuri, între 1973 şi 1976, n-a încetat să cânte, modelându-şi agenda după propria voinţă, schimbând programele după inspiraţie, preferând să anuleze decât să se compromită. La începutul anilor '80 a decis să nu mai apară decât în mod excepţional în recitaluri. Repertoriul ei s-a fixat, cel puţin în materie de concerte şi piese solistice, cu rare adăugiri. De ani de zile, suferă de singurătatea pe care şi-a impus-o şi pe care miopia severă o agravează.

Acceptă să dialogheze cu o orchestră, cu o vioară sau un violoncel, dar nu să dea un recital de pian solo.

Trebuie respinsă o altă legendă, potrivit căreia repertoriul ei s-ar fi topit ca zăpada la căldura soarelui. Pe lângă faptul că, la fel cu alte partituri, Concertul în sol de Ravel îşi schimbă fizionomia la fiecare interpretare, ea stăpâneşte un mare număr de opere de muzică de cameră. Un catalog variat, colorat, mobil. În anii '80 a apărut din ce în ce mai des alături de pianişti ca Nelson Freire, Nicolas Economou, Stephen Kovacevich, Alexandre Rabinovitch sau în lungi turnee cu violoncelistul Mischa Maisky şi violonistul Gidon Kremer.

 

(w670) La un conc

La un concert la Londra

 

"În viaţă ai câteva comori: una dintre ele este prietenia mea de peste o jumătate de secol cu Martha. Am trăit împreună atâtea evenimente, încât s-a putea scrie câteva romane. Relaţia noastră este foarte profundă şi ne înţelegem imediat: ţine aproape de telepatie. Martha cunoaşte aproape toată literatura pentru două piane, dar împreună am cântat în puţine concerte, totuşi. Adolescenţi, abordam un număr enorm de partituri pentru patru mâini... Dorinţa mea ar fi s-o văd reluând Rapsodia pe o temă de Paganini a lui Rahmaninov, care i se potriveşte atât de bine. Şi ar trebui să înregistreze Romeo şi Julieta de Prokofiev, cântată la debutul său de la Carnegie Hall", spunea Nelson Freire.

În 2002 a fost fondat Proiectul Martha Argerich la Lugano, destinat descoperirii de noi talente şi formării unei familii muzicale reînnoite constant.

Filmul acestei vieţi vorbeşte despre "uşurinţa şi simplitatea care depăşesc înţelegerea apropierii ei de muzică", după cuvintele lui Stefan Kovacevich, despre imaginaţia fără limite, despre tehnica a cărei rapiditate aminteşte epoca de aur a unor Josef Hofmann sau Rosita Renard, despre simţul magic pentru muzică. Dar, înaintea tehnicii, sonoritatea invadează ascultătorul.

"Un tango tragic şi dezinvolt pe care îl dansează împreună nota scurtă şi haloul ei, lumina şi umbra. Cine a văzut-o cântând a remarcat măsura în care întregul corp participă la muzică. O plăcere fizică de a cânta, o cursă de felină căreia nu-i poţi auzi nici pasul, nici ghearele", scrie Jean-Charles Hoffele.

"Martha se adresează publicului ca şi cum ar fi pentru prima oară. Publicul o cunoaşte, o vede venind, dar ceea ce va spune de fiecare dată nu ştie nimeni". Iar pianistul chinez Fou Ts'ong spunea la rândul lui: "Este una dintre fiinţele cele mai dotate şi generoase ale timpului nostru, o continuă sursă de inspiraţie. Cred că ar fi fost la fel de minunată în oricare alt domeniu".

În topul primelor cinci înregistrări ale ei se află, după părerea criticilor, Concertul în sol, Gaspard de la Nuit şi Sonatina de Maurice Ravel, înregistrate cu Orchestra Filarmonică din Berlin, sub bagheta lui Claudio Abbado, pentru care este considerată cea mai mare "raveliană" a timpului nostru, Preludii şi Sonata nr. 2 de Chopin, poate discul cel mai controversat, "genială recreare" pentru unii, "caricatură", pentru alţii, în care Preludiile sună ca un bubuit de tunet, Suita nr. 2 de Rahmaninov, Variaţiunile Paganini de Lutoslawski, Valsul de Ravel, unul dintre duetele legendare cu Nelson Freire, Concertul nr.1 de Ceaikovski, Concertul de Schumann, imprimat cu Orchestra Filarmonică Warsawa, şi Sonată de Liszt şi Sonata nr. 2 de Schumann, în care realizează "una dintre cele mai mari versiuni al piesei lui Liszt".

Suvi Raj Grubb, de la EMI, povesteşte sentimentele pe care le-a avut la înregistrarea Sonatei nr. 3 de Chopin. "Când Martha Argerich a intrat în studio, m-a frapat în primul rând privirea ei întunecată şi vie. Am instalat-o în studio cu o cafetieră mare şi am trecut în cabina de control. Mâinile ei au mângâiat claviatura, ca şi cum ar fi încercat pianul. Apoi s-a lansat în Poloneza op 53 de Chopin. M-am îndreptat subit pe scaun, cu un lung «Je-sus!», căruia i-a făcut ecou un «wow» al inginerului de sunet..."

“Martha are un geniu «fizic» pentru pian: dacă era jucătoare de tenis, Martha ar fi cucerit Wimbledon-ul! Aş comapara-o cu Agassi pentru interpretarea sa incredibil de combativă şi neconvenţională", afirma Stefan Kovacevich.

 

(w670) Charles Du

Charles Dutoit

 

Charles Dutoit s-a născut la Lausanne pe 7 octombrie 1936. A studiat vioara, viola, pian, percuţie, istoria muzicii şi compoziţie la Geneva, Veneţia şi Boston.

Dutoit captivează publicul din întreaga lume. Este unul dintre cei mai căutaţi dirijori, concertând pe marile scene de pe cele 5 continente. Colaborează în fiecare stagiune cu Orchestrele din Chicago, Boston, San Francisco, New York, Los Angeles şi este frecvent invitat pe scenele din Londra, Berlin, Paris, Moscova…

S-a impus ca interpret de excepţie al repertoriului francez şi rus.

A fost recompensat cu peste 100 de distincţii, printre care şi două Premii Grammy.

Timp de 25 de ani a fost director artistic al Orchestrei din Montreal. Din 1991 până în 2011, a activat ca director muzical al Orchestrei Naţionale a Franţei. Iar în 1996 a fost desemnat director muzical al Orchestrei Simfonice din Tokyo.

 

(w670) Royal Phil

Royal Philharmonic Orchestra

 

În 2009 a devenit director muzical al Orchestrei Festivalului Verbier. Nu de mult a sărbătorit 30 de ani de colaborare cu Orchestra din Philadelphia, unde a fost şi director timp de 10 ani. În prezent, Dutoit este director artistic şi dirijor principal al Filarmonicii Regale din Londra.

“Muzica nu mi-a fost niciodată de ajuns, am încercat mereu să am o privire de ansamblu asupra lumii. Să înţeleg anumiţi compozitori, să înţeleg unde şi când, sub ce circumstanţe a fost compusă acea muzică, ce influenţe se manifestau atunci asupra compozitorului, care i-au fost prietenii. Acest tip de abordare necesită şi o mare deschidere spre politică, economie, la care eu sunt mereu deschis, dar şi spre alte forme artistice, precum pictura, sculptura, dar şi filosofia. Un bun muzician trebuie să înţeleagă întreaga structură a unei societăţi. Nu poţi înţelege muzica izolat. Una dintre cele mai importante lecţii pe care le-am învăţat este să privesc viaţa ca pe o mare carte care trebuie deschisă şi explorată, să ascult sfatul oamenilor care mă înconjoară, să fiu interesat şi de multe alte lucruri în afară de muzică”. 

VOTEAZA ARTICOLUL
   Pozitive: +13    Negative: 0

TOP STIRI CELE MAI...






Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Vezi versiunea de mobil a siteului

nxt.d3a3.n3