Acţiunea este plasată în 1948. Un Chile afectat de Războiul Rece. În Congres, senatorul Pablo Neruda (Luis Gnecco, actor care interpretează acest rol dificil cu o uşurinţă şi o carismă extraordinară) critică guvernul la scenă deschisă și este destituit din funcție de Preşedintele Gabriel González Videla. Tânărul inspector Óscar Peluchonneau (Gael García Bernal) primeşte misiunea de a-l aresta pe celebrul poet chilian.
Luis Enrique Gnecco
Persecutat de regimul comunist al lui Videla, Pablo Neruda, cel care va fi distins în 1971 cu Premiul Nobel pentru Literatură, încearcă să fugă din țară împreună cu soția sa, pictoriția Delia del Carril (Mercedes Morán), însă sunt forțați să se ascundă. Poetul se joacă, lăsându-i inspectorului cu bună știință indicii care fac vântoarea mai periculoasă și din ce în ce mai personală. În jocul de-a șoarecele și pisica, Neruda vede ocazia de a se reinventa, de a deveni un simbol al libertății și o legendă a literaturii.
Episodul istoric, cel puţin începutul aventurii desfăşurate între 1947 şi 1949, i-a inspirat regizorului Pablo Larrain un mare poem vizual, construit din scene scurte, inedite, caustice şi pline de visare, cum ar fi cea în care poetul se deghizează şi declamă versuri la o serată mondenă.
Gael García Bernal în rolul poliţistului Óscar Peluchonneau
În urmărirea artistului, apare în film un poliţist amuzant, rigid şi de un umor sinistru, pe care actorul Gael Garcia Bernal îl transformă într-un personaj patetic şi neliniştitor, conturat în linii clare. Poliţistul se numeşte Oscar Peluchonneau şi este şi povestitorul din off al acestui joc de-a v-aţi ascunselea, desfăşurat din culisele puterii de la Santiago până în infinitele spaţii albe ale cordilierei Anzilor. Mereu, poliţistul, un fel de Dupont sud-american, ajunge prea târziu, eşuează în tentativa de a-l aresta pe Neruda, care lasă peste tot urme, încărcate de magie şi fascinaţie, pentru a-şi înşela urmăritorul.
Către sfârşitul marelui său poem epic Le Chant general (Cânt general), Pablo Neruda evocă, sub titlul Fugarul, anul 1948 în care preşedintele Videla a interzis Partidul Comunist care fusese totuşi aliatul lui în preluarea puterii. Senator comunist şi poet deja celebru, Neruda a fost ţinta principală a acestei vânători de vrăjitoare, cu atât mai mult cu cât nu se sfia să riposteze cu o insolenţă strălucitoare.
Un biopic transformat în road movie
Prezentat prima dată la Festivalul Filmului de la Cannes, în secţiunea Qinzaine des Réalisateurs, cel de al şaselea lungmetraj al lui Pablo Larrain, după Fuga, Tony Manero, Santiago, Post Mortem, No şi El Club, confirmă marele talent al cineastului chilian.
În acest film Larrain redă viaţa poetului, figură emblematică a stângii chiliene, şi brodează în jurul ei un strălucit thriller. O biografie neconvențională, inspirată de povestea reală. Un antibiopic uimitor şi epic. Cineastul deconstruieşte totul, şi în primul rând figura marelui om. El arată mai puţin faptele cât efectul: imaginarul lui Neruda, impactul său asupra unui popor, de la copiii pierduţi la femeile care îl adorau, puterea lui creatoare. Acestea depăşesc realul şi devin firele conducătoare ale naraţiunii.
Luis Enrique Gnecco, în rolul lui Pablo Neruda
“Vin dintr-o ţară definită de poeţi. Neruda nu este un film realist, ci îşi asumă o privire postmodernă asupra unei lupte moderniste. Eu nu am realizat acest film, el a izbucnit din mine. Aşa cum doreşti să faci dragoste. Nu faptele în sine mă interesează, ci timpul suspendat de după ea, când aerul este încă umed, încărcat de senzualitate”, mărturisea Larrain.
Faptul că s-a aşezat în fotoliul ocupat de Pablo Neruda la Ambasada din Chile între 1971 şi 1973, i-a dat regizorului în vârstă de 40 de ani o vervă nebănuită. În faţa impresionantei biblioteci din Paris a scriitorului Premiat cu Nobelul pentru literatură, tânărul star al cinema-ului chilian mărturiseşte că s-a simţit încă locuit de personajul său.
Între politică, poezie şi aventură
Încă din peliculele Santiago 73, Post Mortem sau El Club, trecând prin No, este cunoscut umorul negru, gustul regizorului pentru secvenţe de umanitate ce par decupate cu scalpelul. De data aceasta, chiar dacă îşi păstrează intactă ironia, el se amuză să-şi deghizeze filmul într-un poliţist traditional, lăsându-se antrenat de suflul epic al subiectului. Acolo unde majoritatea celorlalte creaţii ale lui erau colorate rece şi în penumbră, aceasta este inundată de o lumină roşie, vibrând o căldură romanescă. Deşi, asupra acestui tablou fantezist şi liber al unei epoci în care poeţii erau mai mari decât viaţa, în care promiteau cu o încredere sfidătoare viitorul plin de fraternitate, planează şi umbra dictaturii. Urmărirea lui Neruda pare repetiţia generală a dramei politice viitoare pe care Pablo Larrain n-a încetat s-o scruteze în toate operele sale. Undeva, un Pinochet se întrevede la conducerea unui lagăr de prizonieri, aşteptându-şi momentul. Acela de a ucide poezia.
Gael García Bernal
Pablo Larrain se serveşte de firul fragil al veridicităţii ca de o simplă coardă de lansare a scenariului său mai presus de realitate, într-un ţinut al fantasmelor şi visurilor. Astfel, portretul lui Pablo Neruda din acest thriller biografic nu urmează drumul cronologic al cărţilor de istorie, ci un drum abrupt, care conduce spectatorul de la orgiile cu caviar ale stângii chiliene la întinderile înzăpezite ale Anzilor.
“Am vrut să prind un vultur fără să ştiu să zbor”, exclamă poliţistul care trebuia să-l aresteze pe Neruda. Pablo Larrain are aripile şi anvergura cinematografică comparabile cu această figură de neocolit a istoriei contemporane chiliene.
La jumătatea drumului între Il Divo al lui Sorrentino şi Poesia sin fin al lui Jodorowsky, Neruda evită excesul de sprarealism, rămânând la o realitate macroscopică. Îşi plasează accentele de pamflet în elita lumii politice, descrie cu un umor acid intelectualii comunişti care, ca şi Pablo Neruda, dau lovituri printre gratiile coliviei lor aurite. Dar viaţa sa de paşă nu-l împiedică pe amatorul de femei şi petreceri care a fost Neruda să traducă în cuvinte suferinţele clasei muncitoare.
Pe culmile înzăpezite ale Anzilor
Actorul Luis Gnecco, care mărturisea că “Prima dată când a trebuit să joc rolul lui Neruda tremuram”, a reuşit să restituie, cu pertinenţă, la nuanţă, întreaga ambiguitate a acestui poet pasionat de libertate, fiind ajutat, în plus, şi de fizicul său asemănător celui al personajului.
Este greu să ne imaginăm astăzi gloria naţională şi internaţională a lui Neruda. Întreaga Americă Latină cunoştea versurile poetului, exilat, ambasador al lui Salvador Allende, “centaur îndesat, cu corp de indian şi cap de Walt Whitman, cântăreţ panteist al dragostei triste şi al pământurilor sud-americane”.
El este autorul unei opere care a entuziasmat la vremea aceea, dar şi un courreur şi un amator de plăceri, este cel care scria: “Noi, poeţii, avem dreptul să fim fericiţi, cu condiţia să aparţinem în totalitate popoarelor noastre şi luptei lor pentru fericire”. El este, pentru epoca noastră plină de incertitudini şi de ironie, o figură pompoasă şi vanitoasă, marele prieten al lui Aragon, un Papă itinerant şi stalinist al literaturii totale şi angajate. În memoriile sale, intitulate Mărturisesc că am trăit, scria despre el însuşi: “Chiar şi pietrele din Chile îmi cunosc vocea de poet”.
Un poliţist aflat mereu cu un pas în urmă
Pe acest personaj complex, pe acest mit mai enervant decât o muscă, Larrain îl scutură, îl maltratează şi îl ridică în slăvi în acelaşi timp. Nimic nu este uitat, de la egoism la pretenţii, de la viclenie la pofta de viaţă, de la histrionism la incoerenţă, de la instinct la inteligenţă, la geniu, la elanurile care l-au făcut să-şi rişte viaţa cu uşurinţa cu care un copil îşi încearcă intenţiile.
Filmul este realizat în culori vii şi artificiale, cu o atmosferă aproape fassbinderiană, la graniţa cromolitografiilor şi epopeii. Dialogurile sunt clare, amuzante, bine finisate. Astăzi este mai uşor să râzi de Neruda decât să-l citeşti. Larrain îndeamnă privitorul să depăşească acest reflex. Frumuseţea imaginilor, stilizarea personajelor sunt subliniate de Adagio de Barber şi de muzica din Peer Gynt de Grieg, care revin de la un capăt la altul al filmului. Nu toată lumea poate uni sarcasmul cu delicateţea proprie emoţiilor puternice, aşa cum o face Pablo Larain.
“N-am luat niciodată în serios ideea de a creiona portretul lui Pablo Neruda, pentru simplul motiv că este imposibil. De aceea am decis să fac un film fondat pe invenţie şi joc”, explica regizorul.
Secvenţă din film
Trecând de la o cronică realizată cu virtuozitate la un road-movie plin de suspans, filmul poate da dorinţa de a citi Mărturisesc că am trăit, nume care ar putea servi de subtitlu peliculei.
Jocul excelent al interpretului principal, Luis Gnecco, împrumută poetului energia unei farse perpetui, desenate în contratimp cu temperamental melancolic al urmăritorului său, interpretat de Gael García Bernal.
Sub haine de film poliţist, Neruda se întâlneşte cu romanul metafizic sud-american în care identităţile naratorilor se tulbură pe măsură ce intrăm în jocul ficţional. Este o modalitate prin care regizorul îşi semnează discret manifestul estetic: mitologiile istorice se nasc şi mor la întâlnirea cu artificiile de care numai cinema-ul este capabil.
Neruda, o biografie neconvenţională
Comedie dramatică chiliano-argentino-franco-spaniolă Neruda este propunerea cinematografiei chiliene la Premiile Oscar.
Nominalizat la Globul de Aur, ales în selecțiile oficiale ale Festivalurilor de la Sarajevo, Toronto şi Palm Springs, filmul a fost prezentat în premieră în România TIFF 2017.
Neruda este distribuit în România de Independența Film.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
