Megalopolis este o operă aparte, testamentară în ansamblul creației lui Ford Coppola. Nu mă îndoiesc că juriul condus de Greta Gerwick, autoarea lui Barbie, îi va găsi un loc aparte, special, în configurarea palmaresului. Greu de crezut că ar putea fi ignorat. Știam de la început că marele cineast american va tulbura, într-un fel, apele unei selecției, oricare ar fi fost ea, dar nu aveam cum să ne imaginăm că ediția cu numărul 77 va fi deconcertantă, cel puțin până acum – dar cât a mai rămas, un capăt ? – fără mari surprize, descoperiri sau confirmări demne de a marca parcursul unui an.
Poate doar Jacques Audiard, cu Emilia Perez. Și revenirea Indiei pe Croazetă, țara atât de prolifică cinematografic, dar, din păcate, și atât de supusă politicului. Nu cred că filmul tinerei Payal Kapadia All We Imagine as Light (Tot ceea ce ne imaginăm ca fiind lumină) va trece neobservat. Voi scrie în rândurile care urmează. E drept că selecția trecută, una de-a dreptul excepțională, ne-a făcut să uităm avertismentul fostului președinte al festivalului, Gilles Jacob, intrat în legendă, potrivit căruia o ediție bună se întâmplă cam odată la doi ani. Nu prea am mai ținut socoteala și, apoi, în vâltoarea producției cinematografice din ultimii ani, destabilizate de atâtea evenimente, ritmurile au fost date peste cap.
La urma urmei orice selecție se alcătuiește din ceea ce se oferă. Cea mai bună lecție de care , din păcate, chiar și după mulți ani de frecventare a festivalului, tot nu ținem seama, ar fi să aplicăm, precum un joc, îndepărtarea așteptărilor, a speranțelor. Să privim filmele într-o stare albă, de încremenire emoțională. Să se descurce cine poate, în fațalui Karim Aïmouz, cu al său Motel Destino.
Crista Alfaiate în Grand tour
Cineastul brazilian, pe care îl tot așteptăm cu un film care să-i confirme identitatea, după admirabilul Viața invizibilă a Euridicei Gusmao, (Certain regard 2019) se instalează acum pe un teren care nu pare a-fi la îndemână, thrillerul erotic, în beneficiul căruia activează instrumentarul unei estetici a anilor 80, cu inutile lumini psihedelice proiectate peste spațiul închis al unui motel destinat plăcerilor secrete, construit ca o cazemată ai cărui pasageri nu sunt văzuți ci doar auziți. Un permanent zgomot de fond, suspinele erotice, domină fundalul sonor, probbail ca un contrapunct al poveștii ce se vrea frumoasă, a unei iubiri vinovate dintre nevasta patronului și un fugar. Răfuielile, răzbunarea au loc în deșert, ca în peliculele americane cu mafioți.
Cel puțin Aïnouz nu ne-a păcălit nicio clipă. Portughezul Miguel Gomez – da, poate și pentru că, fostul critic de film cunoște mecanismele cinematografului. În Grand tour le-a pus în practică, într-un amestec de ficțiune și documentar, pe urmele unei iubiri stranii, cu o tânără părăsită care își caută logodnicul pe întinsul Asiei, în funcție de capriciile bărbatului. Fostul critic, cum spuneam, nu uită să strecoare o referință cinefilă: un prelungit dans al motocicletelor, pe sunetele Dunării albastre a lui Strauss, amintește de scena helicopterelor din Apocalypse Now, cu cele 7 minute ale sale susținute de muzica lui Wagner (Walkiria).
In sfârșit, trecând peste pretențiosul L’Amour ouf al lui Gilles Lellouche, cu repetitiva tentație a mixării temei iubirii cu cea gangsterească, pentru a ajunge, în final, la îndemnul lui La Fontaine, scris pe ecran : « Iubiți, iubiți, restul e nimic », ne oprim la întâlnirea cu mult așteptata cineastă indiană Payal Kapadia. De 30 de ani cinematograful țării sale nu a mai fost prezent pe Croazetă. Mai vârstnicele sale compatrioate, celebrele Deepa Mehta, Mira Nair au reușit să-și construiască o carieră în Canada, respectiv SUA, departe de constrângerile politice ale regimului.
În All We Imagine as Light, poate cel mai frumos titlu din galeria acestui an, una dintre eroine spune cu glas șoptit: « Chiar dacă trăiești în canale, aici nu ai voie să recurgi la mânie. Acesta este spiritul Mumbaiului ». Cele trei femei, de vârste și condiții diferite, al căror drum prin viață îl urmărim, îndură cu demnitate, încercând să-și găsească un loc al lor, într-o epocă modernă, atașată, însă, unor cutume din vechime.
Payal Kapadia nu are, poate, siguranța discursului cinematografic, uneori este stângace în decriptarea trecerilor psihologice, dar are un incontestabil talent al captării imaginii unor frumuseți fragile, fie ele ale tresăririi sentimentale, ale misterului naturii sau ale apropierii umane. Cred că este a doua oară când am întâlnit în cronici cuvântul delicat, după ce l-am depistat într-un bun comentariu pe marginea filmului lui Emanuel Pârvu Trei kilometri până la capătul lumii. Într-o lume cinematografică pradă unei voluptăți a prea plinului, a fi delicat, reținut, este aproape un curaj.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
