Acolo, eroina, o scriitoare devenită psihanalistă, își hrănea romanul din mărturisirile pacientelor. Acum, materia pare mai încețoșată, fiind vorba de propria ei viață transpusă în cărți. Și totuși, așa confuză , este mai relevantă decât amintita tonă de tehnologie. Ea ne va da răspunsul, fie și el pe muchie de cuțit, la capătul lungilor și atât de pedantelor ilustrări ale căderii de la etajul trei a soțului eroinei.
Scheme peste scheme, urmărirea traseului a trei picături de sânge, simulări cu ajutorul unor manechine. Nimic nu este uitat și nimic nu plictisește, dar fiecare probă ne îndepărtează de adevăr. Rareori am văzut cum tehnologia, atât de intruzivă și orgolioasă în zilele noastre, este umilită de cuvinte, vechile, misterioasele aliate ale realității.
A fost de ajuns ca un martor să amintească de existența unor fragmente posibil revelatoare în propriile cărți ale protagonistei și, mai mult, într-o înregistrare audio a celui mort, pentru ca întregul proces să fie dat peste cap. Filmul încetează, în acel moment, să mai aparțină unui gen clasificat, pentru a se insera într-o categorie fără început și sfârșit, căreia odinioară Scott Fitzgerald i-a găsit un nume nemuritor : viața, un fastuoas proces de demolare.
Sandra Huller in Anatomia unei caderi
În cazul de față, nu avem de a face decât cu fastul secretelor, al amănuntelor, al sugestiilor, al bănuielilor, al propriilor derute, orchestrate, ritmate de o cineastă aflată în plină dobândire a unei măiestrii neorgolioase. Justine Triet a avut și fericita inspirație de a o distribui în rolul principal pe extraordinara actriță germană Sandra Hüller, a cărei virtuozitate am admirat-o și în filmjul The Zone of Interest, despre care am scris într-o corespondență trecută.
Câtă deosebire caracterologică între nemțoaica nevastă de ștab nazist, admirându-se în fața oglinzii cu haina de blană rechiziționată și scriitoarea de acum, care încearcă zadarnic să convingă justiția că, uneori, ficțiunea este pusă în mișcare pentru a acoperi viața. Un premiu de interpretare parcă se zărește la orizont. Acolo unde nici cuvintele nu mai sunt de folos, mintea ambițioasă, manipulatoare, pusă pe treabă poate, face mici minuni. Adică exact atât cât este nevoie pentru a arunca în aer o existență, cu toate păcatele ei și cu atât de greu dobândita liniște de suprafață.
Vezi și: Cannes 2023: Uciderea inocenței
În May December, Todd Hayness, cineastul credincios femeilor, precum un Almodovar american, autorul unor greu de uitat Far from Heaven, Carol, se întoarce în lumea lor. O actriță nu chiar la început de drum, Elizabeth (Natalie Portman) se insinuează în viața unei femei după toate aparențele binevoitoare (Julianne Moore), după ce aceasta lăsase în spate un trecut împovărător.
Cu douăzeci de ani în urmă fusese eroina istorii scandaloase : măritată, mamă a doi copii, se încurcase cu un adolescent de numai 13 ani. Plătise cu ani de închisoare această pasiune a cărei enigmă – sau perversitate – ținuse mult timp cronica evenimentelor mult gustate de fidelii serialelor. În vederea realizării unei astfel de pelicule a descins în viața lui Grace și mica actriță, dornică să se documenteze așa cum știa ea că ar face orice brave elev de la Actor ‘s Studio. Studiind gesturile de toată ziua ale modelului său, furându-i anumite atitudini pe care, mai târziu, la va repeta în fața oglinzii.
Natalie Portman și Julianne Moore, actrița și modelul
Nu i-a fost greu să dea peste cap viața unei familii care, ca atâtea altele, avea loc în tabloul casnic american, cu spaimele lui derizorii (« Vai, nu mai avem hot dogs »- se plânge Elizabeth, într-o scenă care stârnesște deopotrivă râsul și oroarea). Încă foarte tânărul soț Joe cade în plasa actriței: o scurtă aventură, îndeajuns pentru a aduce la suprafață drama fostului preadolescent, brusc maturizat. Căsnicia, construcție fragilă, bântuie și prin alte filme ale lui Hayness (vezi și precedentul adus la Cannes, Carol, cu Cate Blanchett): o scurtă bătaie din aripi, precum cea a fluturilor studiați de unul dintre personaje.
Ar fi nedrept, cred, dacă nu aș include în acest capitol pe care l-aș fi putut numi și Transfer de viață, filmul surpriză al unei cineaste tunisiene mai puțin cunoscute, Kaouther Ben Hania, Les filles d’Olfa. Punctul de pornire este totul unul real: dispariția a două tinere, fiicele Olfei Hamarouni, ademenite să se alăture mișcării Isis. Nefericita mamă a încă două copile, rugată să devină personajul unui film, acceptă chiar să îndrume actrița-protagonistă, povestindu-i avatarurile istoriei lor, corectându-i interpretarea, în numele adevărului, așa cum îl trăiește ea.
Este multă candoare în a acest joc al descoperirii mecanismelor unui film. Unii s-au întrebat dacă pelicula este un documentar sau o ficțiune. Aș zice că am văzut, mai degrabă, un documentar al uimirii în fața nașterii unei viitoare ficțiuni.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
