Nu pentru a regăsi ceea ce a pierit pe veci, ci pentru a pune degetul pe rană, dezvăluind cum poate fi ucisă inocența, metodic, diabolic, cu sânge rece. Operațiune inextricabil asociată nașterii glorioasei Americi, absorbită de-a lungul timpului de miturile fondatoare pe care, mai mult ca niciodată, marele cineast le desîmpodobește de aura lor atât de minuțios întocmită.
Pentru asta a învăluit un fals western - nu se aude, nu se vede niciun cal tropotind – în faldurile epopeii, ale unei crime-story și tragedii, desprinsă din cartea nonficțională a lui David Grann (2017) despre ceea ce avea să se numească The Osage Murders, Crimele din comunitatea Osage. Împreună cu coscenaristul Eric Roth, Scorsese a reconstituit existența din anii ’20 a tribului Osage obligat de guvernul U.S. să-și părăsască ținuturile ancestrale din Mississippi pentru a se stabili în neprietenoasele ținuturi ale Oklahomei.
Filmul se apropie de amintita populație într-un moment care ar fi trebuit să fie unul de grație al istoriei lor: descoperirea unor nesperate zăcăminte de petrol pe pământul ce le fusese atribuit. Clipa este imortalizată într-o secvență coregrafic stilizată, tipică lui Scorsese, cu oameni scăldându-se în ploaia neagră, dansând de bucurie, fără să știe ce îi așteaptă.
Sanda Huller, admirabila interpretă din filmul The Zlone of Interest
Banii, puterea – motive bine știute din filmele cineastului american – sunt jinduiți de prădătorii din umbră. Șeful lor, adevărat patriarh cu autoritate încă nesmintită, pune la cale o strategie bănuită a nu da greș, pentru că ține chiar de legile nescrise ale locului: toată moștenirea lăsată de femeile decedate dintr-un motiv sau altul, revine automat bărbatului supraviețuitor. Să moară, atunci, toate tinerele neveste, toate acele „flower moon”.
În acest joc ucigaș, plănuit de atât de paternalistul domn Hale, va fi atras și nepotul acestuia, Ernest Burkhardt, proaspăt întors de pe frontul primului război mondial. „Nu-mi spune pe nume, prefer să-mi zici King “– își anunță unchiul rubedenia. Am văzut, aici, și o glumă tandră, ca între vechi prieteni, având în vedere cine rostește replica: Robert De Niro. Fără supărare, voi spune însă că adevăratul King, dacă vrem să ne păstrăm în perimetrul acestor termini, este Leonardo DiCaprio, într-un rol alunecos, personaj în aparență ușor de manipulat, dar greu de convins.
Nu e departe de a părea chiar puțin slab la minte, dar în fapt cumpănește mai încet. Deși perspectiva îmbogățirii îi surâde, nu se aruncă fără să stea pe gânduri în mocirlă, printre altele și pentru că își iubește soața hărăzită de unchi. Trădează, ucide șovăielnic, cu ezitări și regrete. Pentru că vorbim de filmul lui Martin Scorsese, unul dintre marii cinefili, amintesc că Killers of the Flower Moon ne trimite cu gândul la pelicula din 1970 a lui Leonard Castle, Honeymoon Killers, povestea unui cuplu de ucigași în serie.
Leonardo DiCaprio, Scorsese si De Niro pe covorul rosu
La conferința de presă, de altfel, Leonardo DiCaprio îl omagia pe Scorsese pentru că, printre altele, » iubește istoria cinematografului care nu începe și se tremmină cu noi ». Nimic însă din halucinanta propensiune către omor a producției de gen, motivația are rădăcini istorice în filmul lui Scorsese. Este un capăt de cronică din controversata așezare a Americii, nu întâmplător filmată de directorul de imagine Rodrigo Prieto în culori sumbre, chiar și în secvențele ritualurilor jubilatoare, nunta, botezul.
The Killers… propune admirației noastre și un chip de femeie, pe cel al actriței Lily Gladstone care ne îmbie să-i spunem precum odinioară Bogart lui Ingrid Bergman în Casablanca : « Este o plăcere să te privească omul ». Demult nu am văzut atâta lumină și liniște pe fața unei femei renăscute din propria cenușă. Știu că Thierry Frémaux a sperat până în ultima clipă doar-doar va obține dezlegarea de a-l avea în competiție pe Scorsese, absent din marea întrecere din 1986, cu After Hours.
Vezi și: Cannes 2023: Trezirea din somnul de iarnă
« Ce i s-ar fi putut întâmpla, se întreba, retoric, obișnuita-i nonșalanță, delegatul general. Eventual să mai ia o Palme d’or » . Nu cred că ar fi fost atât de simplu și, mai mult ca sigur, Martin Scorsese ține seamă, Cinematograful lumii s-a schimbat. Cum să stea umăr la umăr un un film-torent cu unul care se strecoară prudent printre pietre, precum The Zone of Interest al lui Jonathan Glazer (Germania).
Chiar dacă și aici ne întâlnim cu istoria, și încă una de toți cunoscută, al cărei nume simbolic ar fi Auschwitz. « A scrie poezie după Auschwitz mi se pare o barbarie » afirma, cândva, Theodore W. Adorno. Probabil că da, dar mai sigură ar fi concurarea ei de întrebarea din care s-a născut febrilul cinematograf german postbelic: Cum a fost cu putința barbaria ? Un posibil răspuns îl dă chiar filmul lui Glazer. Pentru că au existat un fel de ființe care și-au găsit pacea și bucuria în indiferența față de ororile din jur.
Cadru idilc dintr-un film infricosator, The Zone of interest
Nevasta unui ștab SS-ist și-a construit o gură de rai chiar gard în gard cu lagărul polonez: grădină, sere, « spațiul ei vital », nu despre asta vorbea Führerul ? Nu are nicio importanță că fumul din coșurile crematoriului plutește tot timpul pe cerul de deasupra grădinii. Seara, tatăl citește fiicei sale povești cu Gretel și Hansel, iar cei doi băieți joacă și ei cu ce au la îndemână, dinții de aur smulși din gurile victimelor. Un film despre ororile Holocaustului privit dintr-o perspectivă înfricoșător domestică.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
