La început a fost un puşti născut în Newark. Mai târziu, va găsi în persoana lui Dean Martin fratele care îi lipsea, devenind un duo irezistibil.
La sfârşitul anilor 40, oamenii ar fi dat orice pentru a asista la spectacolele lor de la Club 500 din Atlantic City sau pentru a avea o masă la Copacabana din New York.
Cei doi s-au întâlnit în 1946 şi nu s-au mai despărţit timp de 10 ani. În sală publicul râdea în hohote. “Niciodată n-aţi mai avut pe scenă un playboy şi o maimuţă. Ei reprezentau sexul şi bufoneria”, afirma Lewis. Banii curgeau, fetele se buluceau în loja lor, visul american se întrupa în hohotele de râs şi fumul de ţigară. Reţetele spectacolelor lor erau astronomice. Erau noii zei ai show-business-ului.
În 2009, la primirea Premiului Jean Hersholt Humanitarian în cadrul celei de a 81-a ceremonii a Oscarurilor
Combinaţia de grimase ale lui Lewis şi farmecul senzual al lui Martin funcţiona de minune. În 1949 au jucat rolurile secundare din primul lor film My Friend Irma, urmat un an mai târziu, de My Friend Irma goes West.
În 1951, au interpretat primele roluri principale în At war with the army. Au urmat 13 comedii pentru Paramount, bazate pe acelaşi model: omul senzual şi bun (Martin), obligat să suporte bufoneriile unui maniac stupid (Lewis). Şi chiar dacă n-au fost elogiate de critică, filmele lor au cucerit publicul, fiind întotdeauna imense succese comerciale.
Au filmat împreună 23 de pelicule, în general sub conducerea lui Frank Tashlin căruia i se datorează miticul Artists and Models. Reţeta era simplă: Dean Martin atrăgea bărbaţii, femeile şi italienii, iar femeile, evreii şi copiii veneau pentru Jerry Lewis.
Cu Dean Martin în filmul My Friend Irma, în 1949
În 1972
Totuşi, certurile provocate de orgoliu între cei doi actori au dus la despărţirea lor, ultima colaborare fiind în 1956 în filmul Hollywood or Bust. Cântăreţul îşi dorea o carieră solo. Nu vor mai vorbi până în 1976, când Frank Sinatra i-a adus împreună, în cursul unui telethon.
Jerry Lewis şi-a continuat cariera jucând personajul său obişnuit de clovn în filme ca The Delicate Delinquent, Rock-a-Bye Baby sau The Geisha Boy. Succesul i-a adus în 1959 un contract de exclusivitate pe 7 ani şi 14 filme la Paramount, pentru 10 milioane de dolari şi 60% din beneficii.
Cu Sammy Davis jr
În 1960 a debutat ca regizor cu The Bellboy, un film fără dialoguri care pune în valoare gagurile sale vizuale, urmat de The Ladies Man, o satiră la adresa femeilor americane.
Opera lui cea mai cunoscută rămâne însă The Nutty Professor (1963), o parodie după Jeckyll şi Hyde.
Nu trebuie uitat însă nici The Errand Boy (1961), primit de critica europeană cu superlative, în timp ce în ţara lui natală nimeni nu-l lua în serios. Era, după spusele cinefililor, un denigrator al societăţii de consum, un subversiv deghizat, un filosof fără voie. Miza pe burlesc, lucra cu sunetul, acorda o mare importanţă zgomotelor. Gestica lui era inimitabilă.
Cu o figură ca o mască de cauciuc, cu un corp de chewing-gum, a ridicat grimasa la rangul de artă. Părea să aibă în permanenţă degetele în priză. Se spune că Laurence Olivier i-ar fi mărturisit: “Mi-aş da şi sufletul pentru a putea face unul din filmele tale”.
În 2013 la Festivalul de la Cannes
În 1958 se instalase în vila lui Louis B. Mayer din Bel Air. I se întâmpla să vorbească despre el la persoana a treia. Nu ştiai niciodată dacă este autorul unei capodopere sau al unui fiasco. În The Family Jewels (1965), jucase şapte personaje diferite.
Dar, a doua parte a anilor 60 marchează începutul dezinteresului publicului american pentru filmele sale, iar următorul deceniu este dezastruos. Nu mai apare pe ecran şi îi încredinţează rolul principal din One more time prietenului său Sammy Davis Jr. Dar filmul este un eşec.
Circulă o legendă privind The day the Clown cried, un film al său din 1974 despre un clovn angajat de nazişti pentru a însoţi copiii la camera de gazare, un lung metraj care n-a fost lansat niciodată şi care, după unii, era o culme a prostului gust. Până la sfârşit însă s-a vorbit despre el numai de bine.
A revenit pe afiş în 1979, cu Hardly working care, spre surpriza generală, a încasat 50 de milioane de dolari. Dar un atac cardiac şi alte probleme de sănătate au făcut să apară din ce în ce mai rar. A jucat totuşi, alături de Robert De Niro în The King of Comedy, de Martin Scorsese, rol care i-a adus pentru prima data în carieră critici favorabile în Statele Unite.
În The Nutty Professor, în 1963
În anii 90 n-a mai apărut decât în Arizona Dream şi Funny Bones, prestaţiile sale fiind elogiate.
Trăia la Las Vegas al cărui kitsch i se potrivea. Festivalurile îl omagiau. Jurnaliştii descopereau un domn cu un aer visător, cu figura plină şi părul vopsit. Le evoca prestaţia lui din The King of Comedy, când Robert de Niro îl botezase “Unchiul Jerry” sau “Bătrânul”, ori apariţia sa în Arizona Dream de Kusturica (1993).
Şi-a “împrumutat vocea într-un episod din sezonul al 15-lea al serialului Familia Simpson, a jucat într-un episod din Law and Order: Special Victims Unit.
Devenise personaj de televiziune, domnul în smoking care anima în fiecare an telethonul timp de 24 de ore. Era o instituţie, un monument vizitat odată pe an.
În 2016, a revenit în lungmetraj, jucând rolul tatălui lui Stone (Nicolas Cage) în thrillerul The Trust.
În 1990 la a 25-a aniversare a telethonului
Artist complet, neobosit creator de gaguri de un comic esenţial vizual, Joseph Levitch (numele său real) s-a născut la Newark în 16 martie 1926, într-o familie evreiască de origine rusească. “Nu eşti serios când ai tot timpul 9 ani”, afirma cel pe care părinţii săi, amândoi artişti de music-hall îl numeau Domnul Neon. Şi-a urmat de timpuriu vocaţia, apărând la 15 ani într-un număr intitulat Record Act, în care mima cântăreţi celebri din epocă, în timp ce erau auzite discurile acestora.
La fel de în largul lui pe scenă, ca şi în faţa camerei de filmat, Jerry Lewis şi-a pus amprenta asupra comediei americane, revoluţionând aşa numita slapstick, comedia burlescă celebrată de Buster Keaton.
În 2005
Devenit profesor de cinema la Universitatea Carolina de Sud, a realizat Which Way To The Front, un omagiu adus lui Chaplin, reprezentând şi noua sa variaţie pe tema dublului.
Pentru Jean-Luc Godard este unul dintre “cei mai mari cineaşti politici americani ai anilor 1960 (…) mult superior lui Chaplin şi Keaton".
În ultimii ani a avut o influenţă majoră pentru actori ca Jim Carrey sau Crystal.
The Nutty Professor, o parodie după Jeckyll şi Hyde
Paralele cu activităţile artistice, Jerry Lewis, tată a 7 copii, a fost preocupat de handicapaţii fizic şi mental. Angajarea sa constantă în această direcţie, încă din 1966, i-a adus o nominalizare la Premiul Nobel pentru Pace.
În aprilie 2016 la New York
De altfel, acţiunea sa a fost încoronată de numeroase distincţii, ca Murray-Green Award (1971), o rezoluţie a Congresului American (1976), Jefferson Award (1978) şi, în 2009, un Oscar de Onoare pentru activităţile sale umanitare.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
