Jeanne Moreau, mitul unei epoci, personalitate complexă a scenei – actriţă, regizoare, cântăreaţă, dar mai ales femeie îndrăgostită şi liberă, ca acelea din rolurile sale cult, de la Catherine din Jules et Jim de François Truffaut în care cântă nemuritorul Le Tourbillon de la vie, la Florence din Ascensor pentru eşafod, de Louis Malle, cea pe care Orson Welles o considera “cea mai bună actriţă a lumii” – s-a stins la 89 de ani.
Cu părul blond, cu surâsul întotdeauna pe buze şi cu o ţigaretă aprinsă, emana un parfum al inteligenţei.
Cu Brigitte Bardot în Viva Maria
Frumoasa actriţă a ecranului francez
Actriţa Jeanne Moreau a fascinat cei mai mari regizori prin frumuseţea sa unică, prin vocea ei atât de specială. O voce cu un farmec învăluitor, căruia era imposibil să i te sustragi, fie că o vedeai pe ecran sau pe o scenă de teatru.
În tinereţe visa să ajungă balerină
A fost poate ultima mare Divă, cu tot ce presupune acest statut: capricii şi egocentrism, joc, supleţe, inventivitate, umor.
“Am aflat despre moartea ei, ştiam că este suferindă şi nu ignoram vârsta sa, 89 de ani, pe care, de altfel, n-a încercat niciodată să o ascundă, şi totuşi am fost surprinşi. Să fii muritor şi bolnav nu este niciodată un motiv suficient pentru a muri. (…) De la Orson Welles la François Truffaut, de la regizorul de teatru Klaus Michael şi de la Gruber,despre care a spus că a marcat-o pe viaţă, până la Serge Rezvani şi faimoasele sale cântăreţe, Jeanne Moreau cuprinde prea multe lumi…”, scrie Anne Diatkine în Libération.
O actriţă longevivă care şi-a păstrat tinereţea
A jucat în peste 130 de filme, cum ar fi Ascensor spre eşafod, Jurnalul unei cameriste de Luis Buñuel, cu Georges Géret şi Michel Piccoli, comedia western a lui Louis Malle, Viva Maria, alături de Brigitte Bardot şi George Hamilton, filmul poliţist din 1968, regizat de François Truffaut, Mireasa era în negru, unde i-a avut parteneri pe Michel Bouquet, Claude Rich, Jean-Claude Brialy...
Cu Gerard Philipe în Prinţul de Homburg
A fost Josy din Touchez pas au grisbi (Nu vă atingeţi de pradă, 1953), sub bagheta lui Jacques Becker, alături de Jean Gabin, Lino Ventura, René Dary. A fost burgheza care părăseşte totul pentru un tânăr, din drama Amanţii de Louis Malle, în care a jucat alătri de Jose Luis de Villalonga ...
Un rol de neuitat este cel din Noaptea (1961) de Michelangelo Antonioni, unde i-au dat replica Marcello Mastroianni, Monica Vitti...
Cu unul dintre Premiile Cesar
Poate fi identificată oare cu libera şi fatala Catherine din Jules et Jim sau cu Eva, prostituata de lux din filmul lui Joseph Losey care poartă numele personajului, sau, mai curând, cu eroina lui Orson Welles care, ca simplu spectator se îndrăgostise de ea în 1950 văzând-o pe scenă la premiera cu Othello? Teatrul a fost prima ei pasiune, interzisă de părinţi, şi a rămas firul ei conducător şi salvator.
Cu Jean Gabin în Touchez pas a grisbi
Jeanne Moreau n-a căutat niciodată notorietatea, după propriile mărturisiri. Povestea că a devenit actriţă în loc să devină călugăriţă, pentru că îşi pierduse credinţa, dar a păstrat aceeaşi devoţiune şi asceză ca şi cun ar fi aparţinut unui ordin călugăresc. Afirma că niciunul dintre filmele sale nu-i desena autoportretul şi faptul că era uitată în spatele personajului îi plăcea cel mai mult.
N-a fost niciodată ingenuă, nici măcar în Touchez pas au grisbi, fimul poliţist ultra misogin al lui Jacques Becker în care Jean Gabin o pălmuieşte.
Ultima Divă a ecranului
Jeanne Moreau s-a născut la Paris într-un mediu plin de contraste şi şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Vichy. Mama ei, englezoaică, era dansatoare de music-hall în trupa Tiller Girls şi vorbea franceza cu un accent puternic şi o acompania pe Josephine Backer la Folies Bergere. Tatăl ei ţinea un restaurant. Când acesta a dat faliment, s-au întors în Montmartre. Mărturisea că a înţeles de foarte mică faptul că nu fusese un copil dorit.
În şcoala catolică pe care a urmat-o a descoperit plăcerea lecturii cu voce tare şi geniul său în a capta atenţia auditorilor. Nu ştia că se născuse actriţă şi nici măcar că această meserie există. Nu fusese niciodată la teatru, nu văzuse niciodată un film. Adolescentă fiind s-a dus pe furiş cu prietenele pentru prima dată la o reprezentaţie cu Antigona de Jean Anouilh. A fost o revelaţie. Dacă până atunci visase să devină violonistă sau ballerina, după Antigona a ştiut că drumul ei este scena. De atunci, în complicitate cu mama sa, a urmat cursuri de teatru. Tatăl ei a dat-o afară din casă când a aflat dintr-un articol, care avea şi o fotografie de mari dimensiuni, că fiica lui joacă teatru în fiecare seară la Comedia Franceză.
Cu Jean-Paul Belmondo
Talentul debutantei a fost recunoscut imediat. Nu numai că un societar al Comediei Franceze s-a oferit s-o pregătească gratuit pentru concursul de admitere la Conservator, unde a şi intrat, dar primul ei contract a fost semnat cu Jean Vilar, care tocmai fondase o trupă cu Alain Cuny, Maria Casarès, Michel Bouquet şi Germaine Montero, şi care a distribuit-o în trei piese prezentate la foarte tânărul pe atunci Festival de la Avignon, în 1947.
Alături de Brigitte Bardot
Cinema-ul a făcut-o cunoscută în lumea întreagă. Dar, de-a lungul întregii sale vieţi, a fost o excepţională actriţă de teatru. Toată lumea o numea Jeannette. Era subţire şi fină, o delicoasă tânără cu părul castaniu, cu o privire profundă şi o voce încă de atunci gravă. A apărut în mai multe roluri mici, mai ales ca însoţitoare a reginei din Richard III de Shakespeare, dar şi în Tobie şi Sara de Maurice Clavel, o variaţiune pe tema Hamlet în care, prin rolul Madeleine, joacă o Ofelie modernă.
Jeanne Moreau i-a fascinat pe marii regizori
Este angajată la Comedia Franceză de unde pleacă însă după patru ani, pentru că, aşa cum spunea, teatrul este prea “vast” pentru a accepta să fie închisă într-un singur loc. “Voiam să fiu în toate teatrele lumii”, i-a explicat ea jurnalistei.
S-a remarcat în Athalie şi, mai târziu, în O lună la ţară, pusă în scenă de Jean Meyer. A fost pe afiş în piese de Beaumarchais, Marivaux, Mauriac, Bourdet, Molière, iar în 1950 de a fost un emoţionant Poil de carotte.
În acelaşi an, critica şi publicul o remarcau în Pivniţele Vaticanului de André Gide, în care întrupa o mica prostituată. Şi de data aceasta, regizor era Jean Meyer.
Cu Morice Ronet în Ascensor pentru esafod
Paris Match i-a consacrat coperta. Avea abia 22 de ani, dar era remarcată şi foarte iubită.
La Comedia Franceză a jucat în 22 de piese ale unor autori clasici şi contemporani. A fost Infanta din Cidul şi Natalie d'Orange din Prinţul de Homburg de Kleit, alături de Gérard Philipe. Agnès Varda i-a fotografiat pe cei doi eroi, apropiaţi prin vârstă şi frumuseţe. Jeanne Moreau mărturisea că avea atâta admiraţie pentru jocul partenerului său, încât îşi uita textul.
“Jeanne Moreau avea să rămână aşa toată viaţa: o camaradă, o parteneră care ştie să asculte, să împărtăşească, să admire”, scrie Armelle Heliot.
În 1953, actriţa era pe afişul piesei L'Heure éblouissante de Anna Bonacci, pusă în scenă de Fernand Ledoux, la Teatrul Antoine condus de Simone Berriau. Îl avea partener pe Pierre Blanchar, iar Suzanne Flon ilumina reprezentaţiile, dar avea probleme de sănătate. Moreau a primit rolul ei imediat după premieră, jucând două personaje foarte diferite prin caracterul lor, două femei cum nu poţi întâlni niciodată. Presa a fost ditirambică, iar actriţa a obţinut primele roluri importante în cinema. Cu prilejul acestui spectacol l-a cunoscut pe Blaise Cendrars, a cărui soţie, actriţă şi ea, juca în piesă.
Jean Cocteau a remarcat-o pe acestă fină interpretă, senzuală şi insolentă. A creat piesa La Machine infernale, în care Moreau este Sfinxul, şi Pygmalion de Shaw, în ambele jucând alături de Jean Marais.
În pelicula Jules et Jim de Francois Truffaut
Pisica pe acoperişul fiebinte de Tennessee Williams a marcat o cotitură în 1956. Moreau s-a împrietenit cu scriitorul care iubea Parisul şi cu Peter Brook care a semnat regia.
Nu poate fi uitată legendara Calvalcadă pe Lacul Constanze de Peter Handke, piesă montată în 1974 la Espace Cardin, cu Delphine Seyrig, Sami Frey, Michael Lonsdale, Gérard Depardieu, de regizorul Claude Régy. Graţie lui Peter Handke, Jeanne Moreau o cunoaşte şi se împrieteneşte cu Patricia Highsmith care trăia atunci la Fontainebleau. Încă o prietenie literară datorată teatrului.
După Cavalcadă a lucrat cu Claude Régy la Lulu de Wedekind, prezentată la Atena în 1976. Era superbă şi veninoasă în acelaşi timp. Era într-o perioadă de maximă strălucire, astfel încât era seducătoare, chiar dacă nu avea vârsta personajului.
O prezenţă ambiguă în Jurnalul unei cameriste
În 1989, s-a întors în Curtea de Onoare a Palatului Papilor pentru rolul din Célestine de Fernando de Rojas, în regia lui Antoine Vitez, avându-l ca principal partener pe Lambert Wilson. Un spectacol reluat la Odéon şi care a fost în turneu până la Barcelona.
După aceea a oferit numai lecturi. Cea a Corespondenţei lui Efratia Gitaï şi magnificul poem Condamnatul la moarte de Jean Genet, în 2010 şi 2011.
Nimeni din teatru n-a uitat-o pe Domnişoara Moreau, cum i se spunea. Când voia să nu fie plictisită cu diverse întrebări şi i se spunea “Doamnă”, ea replica: “Doamnă e mama, eu sunt Domnişoară”. O mare Domnişoară Moreau, regina scenei pe care Mallarmé o caracteriza drept Divină.
Cu Charles Aznavour şi Liza Minelli
În primul ei film, Dernier Amour (Ultima dragoste), avea atât de puţină experienţă, încât continua să-şi joace rolul şi când era în afara camerei sau când filmarea se întrerupea, uluindu-i pe tenicieni. În timpul filmărilor la această producţie nereţinută de istoria cinema-ului, şi-a dat seama că a rămas însărcinată cu actorul Jean-Louis Richard, care se afla atunci în turneu şi care avea să o transforme în Mata Hari. S-au căsătorit în 1949, ea a născut un fiu şi, după două ore, şi-a sunat regizorul pentru a-l anunţa că este în formă, gata să reia lucrul.
În Mireasa era în negru de Francois Truffaut
În anii 50, rolurile în cinema se înlănţuie, prefigurându-se Noul Val, a cărui icoană a vea să devină. Trăieşte din plin filmările libere, în decor natural, în care oamenii vorbeau normal şi nu mai era nevoie de 20 de ore de pregătire pentru cel mai mic plan. Jeanne Moreau, devenită star, joacă în Baie des anges (Golful îngerilor) de Jacques Demy, acceptă să-l susţină pe tânărul François Truffaut făcându-şi o apariţie amuzantă în Quatre Cents Coups (400 de lovituri), interpretând rolul unei doamne care aleargă după căţelul ei Clichy, sau apare pe afişul unuia dintre primele filme ale lui Godard.
Pe covorul roşu de la Cannes
O întâlnire capitală este cea cu Louis Malle la Ascensor pentru eşafod, în care mai juca Maurice Ronet, Georges Poujouly... Cinefilii îşi amintesc de rătăcirea ei în noapte, de la o cabină telefonică la alta, pe muzica lui Miles Davis, în aşteptarea disperată a iubitului ei, Julien, blocat într-un ascensor. Întâlnire capitală pentru că, pentru prima dată, apare aşa cum este. Figura ei nu mai este considerată “prea asimetrică”, necesitând rectificări pentru a corespunde canoanelor. Jeanne Moreau este în elementul ei. Trăieşte o pasiune cu cineastul şi filmează împreună Amanţii care va provoca un scandal de neînţeles astăzi, înainte de a se despărţi.
Pe covorul roşu la Berlin
În acei ani, un alt rol-far este, desigur, cel al Catherinei din Jules et Jim de François Truffaut pe care este imposibil să-l înţelegem fără a asculta Tourbillon de la vie. Faimosul cântec n-a fost compus pentru film, ci, cu şapte ani înainte, de Rezvani, ca o aluzie la cuplul pe care actriţa îl făcea atunci cu Jean-Louis Richard.
Datorită mamei sale, a învăţat încă de mică limba engleză. În 1985, a filmat în Statele Unite, dar producţia Noaptea iguanei, a prietenului ei Tennessee Williams, a fost făcută praf de critică încă de la avanpremieră. A fost singurul eşec din cariera sa, pentru care nu avea nicio vină.
Este imposibil să aminteşti întreaga filmografie a lui Jeanne Moreau care se confundă totuşi cu întreaga sa viaţă. Un film, un amant, o dragoste. Nu există alături o viaţă profesională şi una intimă, marile sale poveşti de dragoste, de la Orson Welles la William Friedkin, cu care a avut şi o scurtă căsătorie, au fost şi pasiuni pentru cinema.
Reprezentantă de onoare a Noului Val francez
În 2002, Jeanne Moreau a readus la viaţă mitul Marguerite Duras, întrupând-o în pelicula Cet amour-là, de Josée Dayan, o adaptare liberă după romanul lui Yann Andréa, care îşi povesteşte relaţia cu romanciera. În vârstă de 74 de ani, în acel moment, actriţa a povestit întâlnirea sa cu scriitoarea, cu care s-a împrietenit. Au rămas din aceată prietenie două momente frumoase: un interviu de nouă minute al tinerei Jeanne Moreau, realizat de Duras în 1965, cu interpretarea melodiei India song, semnată de scriitoare, şi personajul Anne Desbaresdes din adaptarea romanului Moderato Cantabile de către Peter Brook.
Actriţa nu îi semăna lui Duras şi nu a încercat s-o imite. Totuşi, a reuşit să-i confere viaţă în cinema, graţie propriei sale vieţi şi tuturor femeilor pe care le-a jucat.
În 1976, Jeanne Moreau a decis să treacă în spatele camerei de film regiyând filmul Lumiere.
De câţiva ani, Jeanne Moreau s-a retras din viaţa socială şi a trăit într-o mare singurătate. Ultimul ei film este o serie de cinci scurtmetraje sub forma unui omagiu, realizat de Sandrine Veysset en 2013.
Pionieră a Festivalului de la Avignon, preşedinte al Juriului Festivalului de la Cannes în 1975 şi în 1995, Jeanne Moreau a primit, de-a lungul a 65 de ani de carieră, trei Premii César, fiind aleasă în 1988 şi Preşedinte al Academiei César-urilor, şi un Oscar. În 1992, i s-a decernat, la Mostra de la Veneţia, Leul de Aur pentru întreaga carieră, Berlinala, recompensând-o în 2000, cu Ursul de Aur pentru întreaga carieră.
Astăzi, Preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, în omagiul pe care i l-a adus, spunea: “A dispărut o mare artistă care încarna în cinema, complexitatea sa, cât şi frumuseţea”.
Jeanne Moreau ne-a învăţat că poţi fi frumoasă şi inteligentă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
