Un timbru extraordinar, calmul legato-urilor, voluptatea inflexiunilor: Leontyne Price, frumuseţea neagră de care Baudelaire s-ar fi putut îndrăgosti, a însufleţit, de-a lungul întregii cariere, publicul, discofilii şi criticii prin magia unei senzualităţii care tăia respiraţia. „Pentru a celebra pe măsură aniversarea sa, încercăm să nu închidem în clişee atât de des folosite calităţile unei artiste atât de senzuale. Când îi oferim un buchet ca mărturie a admiraţiei noastre, să ne inspirăm din luciditatea ei şi umilinţa acestei femei excepţionale dotate pentru a schiţa un fel de autoportret fără complezenţă”, scrie criticul Jean Cabourg, în revista Opéra.
În rolul Aida în producția lui Zeffirelli la Scala, 1963
Născută la Laurel, în Mississippi, în 1927, a făcut primii paşi pe scenă în 1952 cu rolul Alice Ford din Falstaff, pe când studia la Julliard School din New York. Trei ani mai târziu, a fost prima actriţă de culoare care a participat la o operă televizată pentru NBC, Tosca. Debutul la Paris s-a produs în 1957când a cântat Madame Ledoine în premiera americană a Dialogului Carmelitelor, la San Francisco, unde a cântat pentru prima oară şi în Aida. În 1958, a debutat, tot la San Francisco, în rolul Leonora din Trubadurul, dar şi la Viena şi la Covent Garden din Londra în Aida. Au urmat debutul la Festivalul de la Salzburrg, cu Missa solemnis de Beethoven (1959), Donna Anna din Don Giovanni la Salzburg şi debutul la Scala din Milano (1960), debutul la Metropolitan Opera din New York cu Trubadurul (1961) şi participarea la Salzburg tot în Trubadurul (1962). A urcat pe scenă la inaugurarea noului Metropolitan, la Lincoln Center, în premiera mondială a operei Antoniu şi Cleopatra de Barber, în 1966, a cântat din nou la Paris în Aida.
Cu Luciano Pavarotti
În 1985 îşi anunţa retragerea apărând pentru ultima dată în opera Aida la Met.
Ultimele recitaluri le-a avut în 1997, iar în 2001 a cântat în concertul dedicat memoriei victimelor atentatelor din 11 septembrie.
Fetiţa din Mississippi, emblemă a a muzicii „spiritual”, Miss Price a rămas, înainte de orice, o soprană vediană la superlativ. Dar Verdi n-a constituit orizontul de nedepăşit al vieţii sale, chiar dacă a rămas întotdeauna în inima ei. Să ne amintim de Trubadurul, Bal mascat, Forţa destinului şi, în primul rând, Aida.
În Thais la opera din Chicago, în 1959
Vocea, tehnica şi afinităţile au făcut-o pe cântăreaţă să privilegieze personalitatea micii prinţese etiopiene, sclava lui Amneris. Încarnată pe scenă încă din 1957 şi până la spectacolul de adio din 1985, ea este de fapt personajul care îi corespunde cel mai mult interpretei, dar şi fiinţei umane. Rolul care convenea la modul ideal vocalităţii sale, dar şi, aşa cum spunea ea însăşi, culorii pielii sale „care mi-a ţinut loc de costum”. Ritornera vincitor din recitalul RCA din 1960, dedicat creaţiei lui Verdi şi Puccini, şi subtitrat „One of the beautiful voices in the world today”, ca şi fascinantul Ochieli azzurri din antologica înregistrare Decca, dirijată de Sir Georg Solti, din anul următor sunt mărturii de neuitat ale erotismului vocal al sopranei „afro-americane”, dacă îndrăznim s-o numim cu acest calificativ sugestiv.
O soprană de o senzualitate copleșitoare
Leonora din Forţa destinului, încărcată de aceleaşi emoţii epidermice, cu armonicele şi acutele uluitoare, mărturisea şi acele inflexiuni à la Carmen Jones, păcat minor originar şi semnătură vocală. Amelia din Bal mascat oferea şi ea inefabile clipe de fragilitate şi de patetism, datorită unui legato de vis abia obliterat de sunetul voalat din registrul mediu, alt călcâi al lui Ahille al cântăreţei, care a fragilizat-o de-a lungul anilor.
La Metropolitan, în D'Oreste, D'Ajax
Tot ceea ce în operele anterioare ale lui Verdi ţinea încă de neo-bel canto donizzian, scoate la iveală, în schimb, o oarecare neadecvare tehnică şi stilistică de care ea este pe deplin conştientă. Ţesătura vocală moarată a celei care pe nedrept a fost desemnată ca „Stradivaria”, este dublată de o o amplă respiraţie. Astfel, Elvira din Hernani suferă de o vocalizare improbabilă, miracolul constând în faptul că Leonora din Trubadurul, primul ei triumf newyorkez reuşise s-o atenueze, în focul unei interpretări îndrăzneţe, graţie lui Herbert von Karajan, la Salzburg, în 1962.
Împreună cu basul Alvin Crawford
Uitând crinolinele primului romantism, puternicele creaturi pucciniene se înveşmântă în lirismul de mătase şi de foc pe care li-l creează Price. O Tosca fără seamăn în primul şi în ultimul act – tot sub bagheta lui Karajan, la Decca – inefabilă în aria Ed io venivo a lui tutta dogliosa, ajungând până la sublim în A sol cadente, nuvole leggere!
O Butterfly rând pe rând insinuantă sau expansivă, ardentă sau copleşită, căreia i se iartă şi de acestă dată câteva inflexiuni „New Orleans”. Să nu uităm Carmen de Bizet, pe care a îndrăznit s-o interpreteze numai în studio, care, chiar dacă n-a scăpat nici ea de aceste inflexiuni, se numără printre interpretările ce nu pot fi ignorate, o andaluză mai adevărată decât realitatea, umană, pasională, toridă, clasată la apogeul verismului şi al Tinerei Şcoli italiene.
Alături de Sandor Konya în Madama Butterfly
Mozart ocupă în această panoramă un loc capital: el inspiră fraze voluptuoase starului de la Metropolitan Opera şi se constituie în punctul forte al secţiunii germane a repertoriului său. Se impune aici o întoarcere la trecutul scenei americane şi la locul pe care îl ocupa Elisabeth Rethberg (1894-1976).
Această „solistă între soliste”, Aida de legendă, verdiană fără rival mult timp, pucciniană de excepţie, n-a fost şi ea în afara rolurilor memorabile din operele lui Wagner, o mozartiană eclectică? Nunta lui Figaro, Cosi fan tutte, Don Giovanni: tot atâtea prestaţii cărora urmaşa Price le-a reînviat amintirea. Mai ales cu, în afara unei imprudente Fiordiligi, o înregistrare de studio a languroasei Donna Elvira, care a precedat spectaculoasele interpretări ale Donnei Anna.
Calitățile sale dramatice au fost recunoscute de critică
Straussiană înainte de a ajunge la Met, Elisabeth Rethberg crease, în 1928, rolul omonim din Die ägyptische Helena, pe care Leontyne Price l-a înscris în centrul unui uimitor recital din 1965, la RCA, dedicat, în întregime, lui Richard Strauss. Contra-do-diezul orgastic al celei de „a doua nopţi de nuntă”, a iluminat acel program în care figura, de asemenea, scena finală din Salome. Soprana era la apogeul forţei sale expresive, pe care „corsetul” cuvintelor a contrâns-o oarecum în Ariadne auf Naxos, cântat tardiv, la Decca.
La aplauze după un recital în care a cântat Strauss, cu Philadelphia orchestra, dirijată de Eugene Ormandy
Din grija de a-şi menaja supremul ei instrument, pus ieri în serviciul lui Poulenc, dar şi al lui Samuel Barber şi al Cleopatrei sale, ea a adoptat escapadele vocale cele mai îndrăzneţe numai în recitalurile, publice sau de studio. În acestea, Wagner şi Brahms stau alături de Berlioz şi Haendel, Schubert se întâlneşte cu Liszt şi Meyerbeer la care „gospelul”, într-un florilegiu de idiomuri şi de stiluri devine detectabil.
Forță și grație
„Pentru aceste bucurii intime în marginea unei îmbătătoare cariere scenice, din care perioada pariziană din 1968 a rămas în amintirea tuturor, Opéra Magazine a salutat aniversarea ei cu o „călduroasă standing ovation”.
Coperta unuia dintre discurile sale extrem de apreciate
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
