Timpul nu a ținut întotdeauna cu festivalurile cinematografice. Nu numai un război, o grevă, o pandemie au dat peste cap cuvenita măsurătoare a vârstei, a numărului edițiilor.
Jocurile istoriei au impus, uneori, o cronologie căreia ar fi nedrept să-i spunem ciudată, pentru că, cel puțin în cazul Karlovy Vary, ea ne apare strigător la cer de nedreaptă. Festivalul s-a născut acum 80 de ani, dar acum, în 2026, își sărbătorește doar cea de a 60-a ediție. Bănuiesc că întrebările nu-i vor ocoli pe mai tinerii iubitori de film.
Dacă socotim la bani mărunți, cum se spune, festivalul poate fi numit al doilea, ca vechime, după Veneția, fiind mai bătrân cu două luni decât Cannes-ul, cu un act de naștere ce datează din 15 august 1946. Din nefericire, peste numai zece ani, odată cu apariția manifestării de la Moscova, Karlovy Vary a fost nevoit să împartă cu noul venit calendarul.
Fiecare – odată la doi ani. Directoratul de la începutul anilor ’90 – despre care am mai avut prilejul să scriu – Jiri Bartoska și Eva Zaoralova (din păcate, niciunul nu mai este printre noi), artizanii festivalului modern, i-au redat ritmicitatea anuală, însoțită de prestigiul atestat și de numeroasele personalități care au onorat fiecare ediție.
Numai în acest an lista oaspeților poate stârni invidii: Dustin Hoffman, Maggie Gyllenhaal, Harvey Keitel, Juliette Binoche, Kevin Bacon, Jesse Eisenberg, Robert Richardson. Nu am idee care va fi temperatura întâlnirii cu actrița franceză, dar știu că despre timpul petrecut alături de Dustin Hoffman se poate spune că a fost unul al orelor numite, poate banal, incendiare, dar altul mai bun nu avem.
Dustin Hoffman distins cu un Glob de cristal Foto: Magda Mihăilescu
În seara inaugurală de vineri, întâmpinat cu nesfârșite standing ovations, marele actor, cu proaspătul său Glob de cristal onorific în brațe, a dat-o pe glumă: a ochit un scaun pe scenă și s-a așezat frumos, fel de a spune că așteaptă cuminte să ne potolim. Ziua următoare, consacrată publicului în fața căruia a venit să prezinte Absolventul, filmul din 1967 ce avea să-i deschidă drumul uriașelor sale succese, a fost una a mărturisirilor.
A fost un privilegiu să-l asculți evocând povestea distribuirii lui în celebrul film al lui Mike Nichols ca fiind o întâmplare: „A fost un accident. Mike Nichols era regizorul momentului, cam cum este Steven Spielberg astăzi. A avut, însă, mari probleme cu alegerea protagonistului. A petrecut vreo doi ani tot căutând un interpret al Absolventului.
Știu asta pentru că aveam să citesc asta mai târziu în autobiografia sa. După doi ani, era cât pe aci să renunțe la a mai face filmul.Din fericire, chiar în ultima zi, când se anunța o ultimă încercare, avenit rândul meu și al partenerei Katharine Ross. Dacă ne-am fi prezentat de la început, nu am fi obținut rolurile. Cum filmul s-a lansat în 1967, ne putem întreba dacă mai poate inspira pe cineva astăzi, în anii 2000 și...Cred că da, romanul lui Charles Webb, care a stat la bază, a fost scris în 1964, înaintea crizei Vietnamului care a divizat America , așa cum este ea divizată și astăzi.
Nu cred că atunci când aveam 20 de ani știam foarte bine cine suntem ...Ideea este că am trăit atâția ani încercând să aflăm cine suntem, iar în ceea ce ce mă privește încă mă mai străduiesc să descopăr cine sunt”. În aceeași seară a deschiderii celei de a 60-a ediții, colega sa, actrița și regizoarea Maggie Gyllenhaal a fost onorată cu Premiul Președintelui. Cunoscută pentru partiturile din filmele Cavalerul negru, Hoțul de orhidee, Inimă nebună, Paris, te iubesc, dar și ca remarcabila autoare a ecranizării după romanul Elenei Ferrante Figlia oscura / The Lost Daughter / Fiica pierdută, ambițioasa soră a actorului Jake Gyllenhaal (Brokeback Mountain) s-a dovedit și acum, în intervențiile de aici, o inteigentă apărătoare a feminismului, fără exagerările binecunoscute.
Nu, nu a vrut să dărâme bariere cum s-a spus, ci pur și simplu „să facă loc propriei experiențe. Nu sunt neapărat interesată să dau glas unor caractere feminine puternice. Sunt interesată să descriu femei în care să pot recunoaște ceva care are legătură cu propria mea experiență, ceea ce înseamnă energie, dar și o teribilă fragilitate, o frumoasă vulnerabilitate, bucurie, spaimă, întregul spectru”.
Și pentru că am început aceste rânduri amintind ineluctabila supunere în fața Timpului, voi încheia alunecând pe o pantă mai puțin una a reflexivității. Mă gândesc cum își bagă el, Timpul, coada – dacă mi se permite – peste tot: primul film prezentat la Karlovy Vary nu a fost unul al celor doi iluștri oaspeți, cum ne-am fi așteptat, ci unul care a dat Cezarului ceea ce i se cuvine, Cezarul fiind, în acest caz, Fotbalul.
Pelicula documentară se numește, simpul, The Match iar autorii fiind argentinienii Juan Cabral și Santiago Franco, se înțelege că meciul nu poate fi altul decât partida Argentina - Anglia din 1986, de pe stadionul Azteca din Mexic, întâlnire care l-a propulsat pe Diego Armando Maradona în mitologie.
Până și eu, ignorantă în materie, am priceput cum stau lucrurile cu „Golul secolului”, cu „Mâna lui Dumnezeu”. Am priceput în sensul în care nu trebuie să ne mai întrebăm dacă a jucătorul de neoprit a atins sau nu mingea cu mâna, din moment ce însuși portarul din epocă își arată uimirea, după 40 de ani: „Cred că a fost darul lui Dumnezeu”.
