Lipsa de credibilitate poate fi rușinoasă, dar este sigur sănătoasă

     Doar la o zi după ce se întorsese de la București unde participase la SEECP, comisarul european pentru extindere Stefan Fule face următoarea declarație :  ” Atât statele membre, cât şi cele candidate simt o oboseală în legătură cu ritmul lent al procesului de extindere. În primul rând, ultima extindere, cu România şi Bulgaria, a ridicat o serie de semne de întrebare în legătură cu credibilitatea întregului proces. Pentru că a fost prima dată când UE a decis să introducă un mecanism special de cooperare şi verificare în cazul unor state membre. Cea mai mare provocare a fost restabilirea credibilităţii pierdute privind procesul de extindere. Suntem nevoiţi să extindem şi să înăsprim standardele."

  Ar trebui să nu ne mai deranjeze astfel de declarații pentru că deja ne-am obișnuit cu statutul de oaie neagră a Europei, cultivat  și dezvoltat în ultima perioadă de mai mulți înalți funcționatri europeni, dar și de mulți membri ai Parlamentului European. Ar trebui ca astfel de poziții și declarații negative referitoare la prezența României în UE să le tratăm cu nonșalanță, ca pe ceva deja vu, dacă avem în vedere frecvența din ce în ce mai mare cu care se succed. Poate ar trebui să le privim și ca pe ceva neinteresant și neimportant dacă luăm în considerație reacțiile timide și de o politețe feciorelnică ale Ministerului Afacerilor Externe la toate acuzațiile care ni se aduc. 

  Spre exemplu, la afirmația comisarului european conform căreia extinderea cu România și Bulgaria ar fi ridicat semne de întrebare în legătura cu credibilitatea întregului proces, MAE a răspuns printr-un comunicat că: ” E nepotrivită asocierea aderării României la UE cu ideea diminuării credibilităţii extinderii”.

  Desigur că este corect să se spună că este o asociere nepotrivită dar, cu tot respectul pentru MAE, îmi permit să spun că nepotrivit este și răspunsul ministerului. Nu mă refer la excesul de limbaj diplomatic cu care a fost formulat sau la strădania de a zice ceva, dar fără să supere pe cineva, ci la faptul că s-a pierdut oportunitatea de a clarifica și demitiza procesul aderării României la UE.

   Cred că, vrând sau nevrând, comisarul Fule a deschis posibilitatea unei analize profunde a modului în care putem clarifica locul și importanța noastră în ansamblul UE, ca o premiză a conceperii și gestionării politicii noastre europene.

Problema centrală a acestui proces de clarificare o consider a fi eliberarea politicii noastre europene de sindromul marginalizării, al țării de periferie, al membrului ”cu drepturi egale”, dar de categoria a doua.

  De la data aderării până în prezent, s-a dezvoltat ideia conform căreia aderarea României se explică printr-o decizie eminamente politică a UE, în absența cvasi totală a compatibilității Statului și economiei românești cu standardele europene. Aderarea României (și a Bulgariei) apare în majoritatea covârșitoare a pozițiilor oficiale din nucleu de forță al UE ca fiind ” o concesie făcută fostelor țări comuniste din sud-estul european pentru sprijinirea lor în trecerea la economia de piață și la rigorile democrației statului de drept” (sursa: ” Reviews & Critical Commentary”. Council for European Studies at Columbia University).

 Mai direct, România nu merita să fie membră UE deoarece nu era pregătită  (deficit de compatibilitate standarduală), dar a primit acest ”cadou” ca o dovadă a voinței politice europene de a fi spijinită în demersul ei de democratizare și dezvoltare. În concluzie, România trebuie să fie recunoscătoare și să continue reformele pentru a dovedi încrederea ce i s-a acordat.

  În această concluzie găsim cheia declarațiilor  comisarului Fule. Domnia sa spune că aderarea noastră (și a bulgarilior) pune în cumpănă credibilitatea extinderii pentru că nu ne-am ridicat la nivelul încrederii acordate, nereușind să ne compatibilizăm cu standardele UE.

  Din păcate, nu-l putem contrazice pe dl. Fule din acest punct de vedere. Deși, în anii parcurși de la aderare, România a redus decalajul care o desparte de standardele europene, deficitul de compatibilitate este încă mare, iar ritmul de compatibilizare  (convergență) este încă prea lent.

 Problema este însă alta și nu pot să nu aduc în discuție nota de ipocrizie pe care o are declarația comisarului european, căci este o ipocrizie în a condamna România de vina pierderii credibilității politicii de extindere prin aderarea ei când, în realitate, această  aderarea a adus comunității mult mai multe avantaje decât pierderi.

 Voi încerca să demonstrez acest lucru plecând de la o afirmație care poate va șoca, dar care este dovedită în practică.

 Afirm că, după 2005, a devenit evident că esența mecanismului intern al politicii și economiei comunitare este menținerea decalajelor (deficitul de compatibilitate) dintre țările membre și nu reducerea acestora. Acest lucru ne conduce la concluzia că intensificarea fenomenului de culpabilizare a României (și a Bulgariei) pentru toate relele comunității este prefațarea ” nominalizării ” noastre ca reprezentant oficial la categoria ” țări incompatibile”, ceea ce va justifica luarea unor măsuri cu efect de limitare a avantajelor pe care le-am putea avea prin intrarea pe piața unică  De altfel, comisarul Fule a avansat în acest sens declarând că: ” Suntem nevoiţi să extindem şi să înăsprim standardele”.

 Iată câteva argumente care pot susține ideia interesului funcțional al mecanismului pieței unice economice și monetare de menținere a  unor țări membre în zona decalajelor (incompatibilității).

1. Piața unică europeană deși are un grad înalt de integrare nu poate funcționa pe alte criterii decât pe cele specifice mecanismului de piață concurențională, ceea ce presupune existența diferențierii de competitivitate dintre participanții la schimb. Un aspect important și nerezolvat al diferențierii dintre parteneri este acela al lipsei de unificare a modelelor sociale din diferitele țări membre. Eliminarea tarifelor vamale s-a dovedit a nu fi un mijloc de armonizare a dezvoltării ci, din contră, un mijloc de stratificare a dezvoltării. În condițiile crizei, mecanismul intern al pieței unice a accentuat lupta de concurență până la manifestarea unor tendințe protecționiste sprijinite pe teoria patriotismului economic. Această ideie a nevoii pieței unice de a funcționa prin menținerea unor decalaje nu este nouă. Ea apare chiar la părinții pieței unice, deși era prezentată doar ca o posibilitate teoretică (vezi : Pierre Werner : ” Itineraires luxembourgeois et europeens,in Memories 1945-1985”; Jaques Delors; ” First intergovernamental UE Conference” Luxembourg 9/IX/1985).

Iată cum, aderarea României, deși cu un mare grad de incompatibilitate, nu mai apare doar ca o decizie eminamente politică, ca o concesie făcută poporului român, ci și ca un interes, ca o necesitate economică pentru însăși funcționarea pieței unice europene.

 În condițiile crizei și a incapacității valorificării eficiente a capitalului în nucleul dezvoltat al UE, migrarea lui prin delocalizări spre țări mai slab dezvoltate, cu salarii sub media europeană (ca România și Bulgaria) a devenit o soluție. Piața, relativ mare, a unei țări ca România a devenit, de asemenea, o soluție ca debușeu pentru producția fără cerere a agriculturii și industriei nucleului dur, în contextul distrugerii prin efectele pieței libere a ofertei autohtone.

1.  Politica de menținere a decalajelor s-a continuat și după momentul aderării, deși ar fi trebuit ca țări ca România să fie sprijinite în reducerea acestora. Exemplul cel mai frapant este Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța fiscală în cadrul Uniunii economice și monetare. Sub umbrela necesității coordonării politicilor bugetare, nucleul dezvoltat al UE (în special Germania și Franța) impun țărilor aflate în decalaj o restricționare puternică a deficitelor bugetare, ceea ce va face imposibilă dezvoltarea în ritm rapid a acestor țări în vederea atingerii cât mai grabnice a criteriilor de convergență.
2.   În pofida campaniei de limitare a accesului forței de muncă românești pe piețele nucleului dezvoltat al UE, realitatea arată că, și în acest caz, decalajele de dezvoltare au adus profit și avantaje concurenționale  țărilor beneficiare de migrația românescă. În acest sens, se cere demitizată și părerea conform căreia de migrație este beneficiară România prin sumele importante de bani trimise acasă de către muncitorii români. Beneficiare au fost și sunt atât pe termen scurt cât și în perspectivă mai lungă țările primitoare a emigranților. Este de remarcat în acest sens părerea unuia dintre cei mai lucizi politicieni europeni, președintele Italiei, Giorgio Napolitano,  care spunea că”Italia nu poate depăşi problemele economice fără contribuţia imigranţilor, subliniind că străinii reprezintă  energia vitală de care ţara are nevoie. Fără contribuţia imigranţilor la economia Italiei, chiar şi povara datoriei publice devine greu de susţinut" ( sursa: La Repubblica.)
   Comisarul european pentru ocuparea forței de muncă, Laszlo Andor, a spus pentru Spiegel: "Mare parte din români și bulgari muncesc și au o contribuție serioasă la creșterea economică a Germaniei, ei plătind impozite și asigurări sociale către statul german. Totodată, ei își cheltuie banii în Germania, încurajând consumul".
   Cifrele susțin cuvintele sale. Peste 20 la sută din imigranții veniți din Bulgaria și România au studii superioare, veniturile lor fiind mai mari decât media din Germania. Un studiu  recent, care analizează efectul imigranților români și bulgari asupra finanțelor publice ale Suediei arată cu cifre că imigrația este benefică pentru bugetul de stat suedez. Pe scurt, imigranții cotizează o sumă mai mare de bani la buget decât ajutoarele sociale pe care le primesc (sursa: ” Logica Economica” 01/2014). Care este efectul economic de ansamblu? Migrația forței de muncă tinde să determine creșterea PIB în Occident și scăderea lui în România. Scăderea ofertei forței de muncă nu are cum să producă mărirea salariilor în România (în opoziție cu scăderea lor în Occident), deoarece salariile depind de productivitate. Dacă în România rămân mai puțini lucrători, atunci nu înseamnă că ei vor câștiga mai bine.

    Iată că, deși este posibil – așa după cum susține comisarul Fule- că aderarea Românie (și a Bulgariei) să fi contribuit la scăderea credibilității procesului de extindere datorită lipsei de  compatibilitate a acestor țări față de standardele comunitare, tocmai această lipsă a adus și aduce avantaje funcționării pieței unice într-o situație economică dificilă. Concluzia mea este următoarea : pe termen mediu, UE se va afla în continuare într-o situație economică dificilă, ceea ce va alimenta la nivelul țărilor dezvoltate euroscepticismul, populismul  și mișcările de autonomie teritorială. Dificultățile economice cu implicațiile lor sociale vor genera un trend de relocalizare industrială ceea ce va reduce potențialul de capital posibil de investit în alte țări (fie ele chiar membre UE), piața unică va fi în continuare afectată de tendințe protecționiste mascate sub teoria patriotismului economic. Nevoia de menținere a decalajelor va fi deci, și în continuare, o soluție de funcționare a pieței unice. Ne putem aștepta -așa după cum a și anunțat dl. Fule- la reglementări mult mai restrictive în domeniul accesării fondurilor europene și al accesului mărfurilor noastre pe piața unică.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News