Timp de aproape cinci decenii, sondele spațiale Voyager 1 și Voyager 2 ale NASA au călătorit mai departe decât orice alt obiect creat de om, înaintând până la granița misterioasă unde sistemul nostru solar se încheie și începe spațiul interstelar. Recent, oamenii de știință au descoperit noi informații din datele transmise de ele – inclusiv existența unui „zid în flăcări”, cu temperaturi de zeci de mii de grade Kelvin, scrie Daily Galaxy.
Frontiera în flăcări dintre vântul solar și spațiul interstelar
La marginea sistemului nostru solar, Voyager 1 și 2 au întâlnit ceea ce oamenii de știință au numit poetic un „zid de foc” – o graniță energetică unde influența Soarelui se întâlnește cu mediul interstelar. Potrivit celui mai recent studiu al NASA, temperaturile din acea zonă ating între 30.000 și 50.000 Kelvin – adică aproximativ 54.000 până la 90.000 de grade Fahrenheit. Totuși, în ciuda denumirii de „infern”, regiunea este atât de rarefiată, încât sondele nu au fost niciodată în pericol să ardă. Ele au înregistrat, de fapt, energia cinetică a particulelor încărcate care se deplasează cu viteze uriașe printr-un spațiu aproape gol.
„Soarele trimite constant un flux de particule încărcate, numit vânt solar, care călătorește dincolo de toate planetele, până la de trei ori distanța până la Pluto, înainte de a fi încetinit de mediul interstelar. Acest proces formează o bulă uriașă în jurul Soarelui și al planetelor sale, cunoscută sub numele de heliosferă”, a explicat NASA.
În interiorul acestei vaste bule se află lumea noastră – domeniul în care câmpul magnetic și particulele solare domină. Dincolo de ea începe adevăratul spațiu interstelar.
Ce este heliopauza
Când sondele Voyager au străpuns această barieră dinamică, ele i-au ajutat pe oamenii de știință să definească heliopauza – punctul de tranziție unde forțele solare și interstelare ajung în echilibru.
„Granița dintre vântul solar și vântul interstelar este heliopauza, locul unde presiunea celor două vânturi se echilibrează. Această balanță face ca vântul solar să se întoarcă și să curgă pe ‘coada’ heliosferei. Pe măsură ce heliosfera înaintează prin spațiul interstelar, se formează un val de șoc – asemănător celui produs de o navă care înaintează prin apă”, adaugă NASA.
Acest „val de șoc” cosmic marchează nu doar sfârșitul influenței directe a Soarelui, ci și începutul unui mediu complet nou – plin de câmpuri magnetice și particule modelate de alte stele.
Sondele Voyager au întâlnit heliopauza la distanțe diferite de Soare – un indiciu că granița nu este fixă. Poziția ei se schimbă în funcție de activitatea magnetică solară: în perioadele active, heliosfera se extinde; în perioadele calme, se contractă. Acest ritm „viu”, asemănat de cercetători cu o respirație cosmică, este una dintre cele mai fascinante descoperiri ale misiunilor.
„Oamenii de știință se așteptau ca marginea heliosferei, numită heliopauză, să se miște odată cu schimbările activității solare – asemenea unui plămân care se umflă și se strânge la fiecare respirație. Acest lucru este confirmat de faptul că cele două sonde au traversat heliopauza la distanțe diferite de Soare”, a mai explicat NASA.
Această descoperire le oferă astrofizicienilor o imagine mai clară asupra modului în care Soarele interacționează cu galaxia dincolo de sistemul nostru. De asemenea, deschide o perspectivă fără precedent asupra mediului interstelar, ajutând la înțelegerea comportamentului razelor cosmice, al câmpurilor magnetice și al particulelor încărcate aflate dincolo de influența solară.