Faust e un spectacol legendar. El e soclul pe care s-a construit progresiv identitatea Teatrului Radu Stanca din Sibiu. În istoria teatrului modern asemenea cazuri există şi ele au rămas memorabile. De-a lungul a numeroase stagiuni Teatrul de Artă din Moscova a jucat piesele lui Cehov, îndeosebi Livada de vişini, Max Reinhardt, la Salzburg, în faţa catedralei, juca în fiecare an Jedermann, Teatrul de Cameră al lui Tairov a reprezentat Fedra şi, în Franţa, Louis Jouvet, Knock, succes ciclic reluat.
George Banu
Apoi Berliner Ensemble al lui Brecht şi-a impus identitatea jucând Mutter Courage cu celebra Helene Weigel, iar, mai târziu, Teatrul Laborator al lui Grotowski a impus în lume Printul constant cu Ryszard Cieslak, în rolul principal. La Mamma a prezentat la scară planetară Trilogia antică a lui Andrei Şerban. În ultimii ani, Lev Dodin şi Teatrul Mic din Sankt Petersburg a circulat îndelung mai intîi cu Fraţi şi surori, epopee a Rusiei agrare în timpul Războiului Mondial, iar apoi a jucat două decenii Gaudeamus, reflecţie poetică despre soarta tinerilor în Rusia sovietică. Spectacole emblematice. Faust a cărui cariera a început acum zece ani face parte din această categorie rară a operelor scenice care durează şi se impun ca fundament al unei aventuri teatrale asemeni celei de la Sibiu, condusă de Constantin Chiriac.
Faust, după Edinburg şi Bruxelles, în ciuda dimensiunilor distribuţiei şi a condiţiei imperative de a fi jucat într-un spaţiu special amenajat, a fost prezentat la Budapesta în cadrul festivalului MITEM. Pentru aceasta , direcţia Teatrului Naţional a învestit o sală de uzină dezafectată, construită de către marele inginer Eiffel. Cât de agreabilă e plăcerea spectatorului care caută şi descoperă în oraş un loc necunoscut, un vechi edificiu adus la viaţă pentru a exalta un specatcol. E ce au resimţit parizienii acum câteva decenii când căutau Cartuşeria de la Vincennes unde Ariane Mnouchkine prezenta celebrul său 1789 sau, foarte recent, la Cluj când pătrundeam, de asemenea, într-o uzină abandonată pentru a asista la Regele Lear de acest regizor care are "darul" locurilor rare, Gavriil Pinte. Acum la Budapesta, pentru un spectator ca mine, ea provenea şi din ecoul vorbelor în română care răsunau entuziast nu doar pe scenă, ci şi înainte, în sală, în culise. Acum aveam sentimentul că se concentrau pentru reuşita reprezentaţiei toate forţele unei instituţii, de la studenţi la maşinişti, de la actori la muzicieni şi autorii spectacolului, Silviu Purcărete (regie), Helmut Stürmer (scenografie), Vasile Şirli (muzica). Totul atesta pasiunea unei comunităţi care se afirma cu dăruire acestui spectacol "grand format", acestei aventuri ieşită din comun: reprezentarea lui Faust, epopeea lui Goethe! Această misiune producea un sentiment de coeziune, de angajare pe care nu l-am mai perceput decât în turneele lui Ariane Mnouchkine cu celebrul Théâtre du Soleil. La unii, ca şi la alţii, forfota efervescentă a participanţilor confirma spiritul de grup căruia fiecare membru îi atesta puterea. Teatrul e o aventură comună. Pe scenă şi în afara ei!
Ştiam că pentru a confirma invitaţia lansată de MITEM s-au luat decizii dificile sşi, nelinistiţi, aşteptau să le şi verifice consecinţele. În urma unei probleme de sănătate, protagonistul specatcolului, Ilie Gheorghe, trebuia înlocuit. Cum se poate modifica un echilibru constituit în timp, cum poate rezista un proiect confruntat cu accidentele umane pe care teatrul le comportă - iată întrebările esenţiale! La sugestia Marinei Constantinescu, Silviu Purcărete a distribuit un interpret care nu-i era necunoscut, Miklos Bacs, de la Teatrul Maghiar din Cluj, care jucase şi în Cumnata lui Pantagruel şi în Iulius Cezar. Mă întrebam: cum voi reacţiona în faţa acestei mutaţii cu atât mai mult cu cât o strânsă prietenie mă leagă de Ilie Gheorghe.
Bacs
Surpriza m-a tulburat: intuiţia lui Silviu Purcărete şi a lui Miklos Bacs a fost de a nu abandona şi transforma viziunea iniţiala a lui Faust, ci, dimpotrivă, de a o prezerva. Cu emoţie priveam scena şi, în semiobscuritate, mă îndoiam: îl vedeam pe Ilie sau pe Miklos? Cât semănau! Ei se confundau subtil sub ochii mei şi îmi apăreau ca o fiinţă dublă, geamănă. Interpretul de azi nu-l nega pe cel de ieri, dimpotrivă, dar totodată îşi afirma nuanţele identităţii sale. Experienţă unică! Ca şi cum tatăl se retrăsese dincolo de scenă, iar succesorul îi prelungea, fără a-l trăda, drumul iniţial trasat! Astfel ambii erau prezenţi! Succesiune generaţională de artişti reuniţi pentru a-l face pe Faust să supravieţuiasca pe scena Sibiului!
Contrariul lui Faust, Ofelia Popii, alături de noul său partener, fascina ca de la debutul său în rol de acum zece ani. Publicul i-a salutat entuziast pe unul şi pe celălalt, căci dacă savantul contaminat de melancolie capătă acum un surplus de enregie faţă de precursorul său, Mefisto îşi prezervă condiţia ambiguă, nici bărbat, nici femeie, un androgin incert, o creaţie a minţii, o fantasmă. Intuiţie genială confirmată de interpreta care dialogheaza cu Faust, dar nu construieşte un personaj omogen, ci dimpotrivă fluid, insesizabil, un fel de viziune având un nume: Mefistofeles, "spiritul care neagă"! Faust i se adresează, semnează cu sânge pactul solicitat, se asociază şi voiajează cu partenerul ce-i permite să descopere plăceri demoniace, dincolo de raţiune, amestec de bâlci şi de infern. Ambiguitatea relaţiei lor e unică, nici unde asemenea: nici la Peter Stein, nici la Viktor Pandur...sau alţii!
Intr-un celebru Faust semnat de Klaus Michael Grüber, textul era redus la relaţia dintre bătrânul savant, intepretat de marele actor Minetti, şi tânăra fată, inocentă şi devotată, Margareta. O ultimă iubire înainte de sfârşit. Aici însa, Margareta nu se prezintă ca o identitate singular, ci e dispersată în mai multe "margarete" ca şi cum dragostea lui Faust nu se poate cristaliza în jurul unei unice partenere, ci o resimte peste tot, printre tinere fete reunite în jurul lui, fete care seduc cântând melodii melancolice şi distribuind, idilic, flori de câmp. Viziune angelică! Faust nu iubeşte o fată, ci iubeşte iubirea diseminată în jurul său.
Spectacolul seduce prin soluţiile finale unde, în ciuda morţii programate de Goethe, intervin accente comice - Faust al cărui cadavru nu poate intra în sicriul prea mic - sau dimpotrivă sfâşietoarea durere a lui Mefisto care-şi constată înfrângerea. Câtă tulburare produce Ofelia Popii în acest dans final, câtă durere a personajului învins. Atunci, pe amândoi, Ofelia şi Mefisto, în mod egal i-am iubit.
Spectacolul de la Budapesta s-a împlinit şi a fost salutat ca o sărbătoare a teatrului. A unui teatru poetic şi filozofic, derizoriu şi patetic. Şi la sfârşit, prin aplauzele entuziaste mi se părea că identific un nou pact, acela al împlinirii dialogului dintre scenă şi sală gratie acestui Faust mereu viu, neobosit.
PS. Revenind la Paris împreună cu un prieten apropiat, m-am dus să-l văd la spital pe Ludwik Flaszen, colaboratorul istoric al lui Grotowski. Părea pierdut, cu spiritul aiurea, dar Erik văzând pe noptieră un volum cu Faust a început să-i citească în poloneză câteva replici. Flaszen a revenit încet la el însuşi şi, luminat, a continuat câtva timp... din nou, altfel, am regăsit puterea lui Faust.
Ofelia Popii în rolul titular
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
