Un Verdi în picioare, în regia lui Graham Vick
Începe vara festivalurilor şi a apărut deja un scandal în lumea spectacolelor de operă din toamna care vine. Este vorba despre Stiffelio montat la Teatrul Farnese din Parma pentru Festivalul Verdi din acest an, care se anunţă bogat. Sunt anunţate Jérusalem, Falstaff şi Messa da Requiem la Regio şi La Traviata la Busseto, dar şi un insolit Verdi off. Festivalul va începe în 30 septembrie.
Stifelio, una dintre operele subevaluate a lui Verdi, este povestea unui pastor protestant care predică cu Evanghelia în mână, dar iartă de la amvon soţia adulteră. Polemicile au izbucnit când Graham Vick, marele regizor englez catalogat în Italia drept “provocator”, a anunţat că publicul va asista la opera în picioare, “mişcându-se liber în interiorul spaţiului scenic”.
La Parma s-a prăbuşit cerul. Spectatorii de la galerie au protestat, iar Riccardo Muti, în trecere prin oraş, i-a ivitat “să ridice barricade”. Festivalul a trebuit să scoată Stifelio din abonament. În consecinţă, o minunată revoltă cu toţi cei care strigă fără să fi văzut măcar o schiţă a spectacolului.
Şi toate acestea pentru că nimeni nu-şi aminteşte că în secolul al XIX-lea, în teatrele italiene, la parter se sta în picioare.
“Wagner a fost cel care a stins luminile în scenă. Şi, înaintea lui, cântăreţii din avanscenă şi instrumentiştii se aflau practic în mijlocul publicului. Fiecare generaţie se iluzionează că regulile ei sunt definitive. Ei bine, nu este aşa. Fiecare spectacol îşi face propria istorie. Dogmele nu servesc la nimic nici măcar în teatru”, afirmă Graham Vick.
Efectul acestor polemici este, după părea regizorului, groaznic, pentru că regizorul se confruntă cu ele de 30 de ani şi par să se repete aceleaşi discursuri. “Mă face să cred că n-am făcut niciun pas înainte”. Vick menţionează că încă este catalogată regia după costume: este modernă dacă sunt costume contemporane şi tradiţională dacă sunt folosite costume de epocă. “Ca şi cum n-ar fi regii ultratradiţionale în haine moderne şi regii moderne cu costume de epocă”. În Stifelio, costumele vor fi contemporane pentru că “spectacolul este contemporan cu noi, aşa cum Verdi îl dorea contemporan cu el”.
Întrebat de Alberto Mattioli într-un interviu pentru La Stampa dacă această dispută îi displace, Graham Vick a mărturisit că îi place: “Dacă nu din alt motiv, pentru că este interesantă. Amintesc, de altfel, că Stiffelio durează două ore pe care nu este chiar o provocare să le petreci stând în picioare, ba chiar face bine la sănătate şi apoi, nimeni nu este constrâns să cumpere bilete. Eu nu sunt un necunoscut, am făcut multe spectacole în Italia (dar şi în România). Cine vine să vadă unul dintre spectacolele mele, nu ştie ce va fi, ci, în mod sigur, ce nu va fi, şi anume, scene stereotipe”.
În legătură cu faptul că Muti s-a aliat cu spectatorii de la galerie, în pofida faptului că au lucrat împreună la mai multe spectacole, printre care şi un Macbeth pentru deschiderea stagiunii la Teatro alla Scala, regizorul a ripostat: “Această apropiere mi se pare uşor ridicolă. Fiecare trebuie să-şi urmeze propriul drum. Eu rămân totuşi un prieten al lui Riccardo”.
Graham Vick a mărturisit că a ales pentru acest Festival Stiffelio “tocmai pentru că este o opera experimentală, modernă şi aventuroasă atât din punct de vedere muzical, cât şi din cel dramaturgic. Şi, de asemenea, pentru că nu a devenit o operă populară”. Alte proiecte ale regizorului britanic în Italia sunt Nunta lui Figaro la Roma, Parsifalla Palermo şi Die tote Stadt la Scala.
S-a destăinuit, de asemenea, în privinţa operei pe care i-ar plăcea s-o monteze, Orfeo de Monteverdi şi a operei pe care n-o va pune niciodată în scenă, Salome, pe care o consideră odioasă.
Corpul de balet al Operei bavareze în Tannhauser
Wagner, contemporanul nostru, la Castelucci
Şi dacă vorbim despre regii superintelectuale şi hiperabstracte, trebuie amintit spectacolul lui Romeo Castellucci cu Tannhäuser, de la München, epocal, de altfel, graţie dirijorului Kirill Petrenko. La München, se poate afirma că Wagner a devenit unul dintre contemporanii noştri.
Ciudatele cercuri imaginate de Castellucci
În iunie şi iulie, Bayerische Staatsoper devine un festival în sine. Cele mai bune producţii ale staginii abia încheiate sunt repropuse într-o atmosferă de sărbătoare a oraşului.
Pentru Tannhäuser au fost, în afara teatrului, proiecţii pe un mare ecran plasat în piaţa plină de oameni. Înăuntru sala era arhiplină, multă lume aşteptând la intrare cu un bileţel în mână pe care era scris “Suche Karte”, în încercarea disperată de a găsi un bilet în plus.
Anja Harteros în rolul Elisabettei din Tannhäuser
Toată agitaţia s-a datorat prezenţei pe podium a dirijorului prestigioasei instituţii bavareze, Kirill Petrenko şi a fost perfect justificată. Wagner-ul lui Petrenko nu este numai magnific, ci şi perfect în acord cu timpul lui şi al nostru. Un Wagner fără emfaza tradiţională, dar care nu poate fi etichetat nici “liric”, aşa cum suntem obişnuiţi să-l ascultăm de o jumătate de secol, din timpul lui Karajan. Ar putea fi numit teatral. Petrenko este un minunat povestitor care reuşeşte să menţină avântul spectatorilor, tensiunea care se acumulează implacabil până la marile finaluri ale actelor.
Desigur, din punct de vedere muzical, execuţia este splendidă, calculată la milimetru, orchestra având o prestaţie excelentă, iar corul fiind şi el exaltant. Dar dirijorul nu se rezumă numai la faptul muzical, ci îl interpretează şi din punct de vedere teatral: sculptează caracterele, povesteşte, dezvăluie psihologiile şi unul dintre paradoxurile acestui spectacol este că el, dirijorul, reuşeşte acest lucru mai bine chiar decât regia. Personajele din Tannhäuser nu sunt numai însufleţite, ci sunt fiinţe umane şi nu o personificare a unei idei abstracte. Emoţia nu derivă din frumuseţea rafinată a ceea ce ascultă spectatorul, ci din plonjarea în aventurile lui Tannhäuser, ale Elisabettei şi ale lui Wolfram.
Petrenko este un formidabil acompaniator, mereu flexibil şi capabil să se adapteze la volumul şi sonoritatea vocilor. În marile momente lirice din actul al III-lea, rugăciunea Elisabettei şi aria lui Wolfram, sopranei şi baritonului le sunt oferite două “haine” orchestrale nu numai de o rară frumuseţe, dar şi impecabil adaptate pesonalităţilor lor vocale.
Din fericire, şi castul a fost la înălţime. Interpretele feminine au fost una mai bună decât cealaltă: Elena Pankratova este o Venere incisivă şi cu uşurinţă în acute, în timp ce tehnica italiană care face vocea elastică şi învăluitoare i-a permis Anjei Harteros, în rolul Elisabetta, să exceleze în Dich, teure Halle şi în rugăciunea din actul III.
Tenorul Klaus Florian Vogt în Tannhäuser
Christian Gerharer a cântat partitura lui Wolfram cu sensibilitatea unui mare interpret de lied, evidenţiind fiecare silabă printr-un colorit şi un efect diferit. În cazul protagonistului, Klaus Florian Vogt, ideea unui Tannhäuser cu o voce mult mai clară şi adolescentină a făcut din el unul dintre puţinii Tannhäuser care reuşesc să ajungă la sfârşitul lungii arii din actul III fără a da semne de oboseală. Din păcate, “vocea lui este atât de proaspătă, dar monocromă, iar frazarea puţin variată”. Pare, potrivit lui Mattiolo, un “boy scout care se lamentează”.
Scena estetizantă din Tannhauser
Dacă ar fi trebuit să apară în “Săptămâna enigmisticii”, regia hiperintelectuală a lui Romeo Castellucci ar fi trebui să aibă inscripţia “pentru cei mai avansaţi”. Ea constă într-o serie de imagini dificil de interpretat, un şir de întrebări puse spectatorului fără însă a i se da rezultatul la final, de la balerinele cu sânii goi, care evolueză în interiorul unui cerc în care sunt schiţate un ochi şi apoi o ureche, în primul act, la mare defilare de cadavre în diferite faze de descompunere din actul al III-lea. Rămâne fapul că unele imagini, deşi criptice, sunt frumoase, chiar estetizante, deci ochiul este aproape tot timpul încântat. “Uneori ai impresia că te afli la jumătatea drumului între Bob Wilson şi Franco Zeffirelli, mai ales atunci când, în actul I, apare un cal adevărat cu dresorul lui”.
Vara anului 2017 marchează marea întoarcerea a calului pe scena de operă, chiar şi la Zeffirelli
La Scala, a putut fi revăzută colosala La Bohème de Franco Zeffirelli. Apare în triumf un cal, pentru a-i duce pe Musetta şi Alcindoro la cumpărături, în trăsură, şi chiar un asin care trage căruţa cu paiaţe a lui Parpignol. La premieră, în paranteză fie spus, a fost, în afara teatrului, un protest al apărătorilor animalelor.
La Bohème în regia lui Franco Zeffirelli
De altfel, Scala merge la hipodromul din Varese, unde Lorenzo Viotti dirijează un concert al Orchestrei Academiei, urmat de Trofeul Provinciei lombarde.
Caii intră în scenă în Nabucco
Să nu uităm Arena din Verona, locul de preferinţă pentru spectacolele de operă cu animale. Un exemplu din acest an, reuşita producţie cu Nabucco, plasată de regizorul Arnaud Bernard în timpul Celor Cinci Zile. Cavaleria austriacă năvăleşte pe scenă, iar Nabucco (Francesco Giuseppe) soseşte într-un landou tras de doi cai şi escortat de Dragoni. S-ar părea că s-au întors vremurile glorioase ale secolului al XIX-lea, cu marile montări de operă, când la Paris era la modă Opéra-Franconi, după numele unui circ celebru. În 1809, a făcut senzaţie, la premiera Fernando Cortez de Spontini, o şarjă de cavalerie.
Cavalleria rusticana în regia Emmei Dante
Singura regizoare contra curentului este Emma Dante care, în Cavalleria rusticana de la Bologna, a înlocuit calul care trăgea tipica trăsură siciliană cu fete-obiect.
Însă, Robert Carsen în Falstaff-ul său care a fost în turneu în jumătate de lume, l-a pus pe sir John să monologheze pe un cal. Când spectacolul a ajuns la Covent Garden, s-a descoperit că starul etapei londoneze este un bătrân pur-sânge, învingător al mai multor curse clasice. Iar ziarele au confirmat faptul că atunci când este vorba despre cai, englezii par să îşi piardă oarecum busola, criticii vorbind în cronicile lor mai mult despre patruped decât despre restul cast-ului.
Ambrogio Maestri în Falstaff în regia lui Robert Carsen
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
