Ultimele însemnări îl aduc în prim plan pe pe tatăl său și discuția pe care a avut-o cu el cu puțin timp înainte ca acesta să-și dea ultima suflare. Sociologul Gelu Duminică are un mare regret: că nu i-a spus tatălui, în ultimele zile de viață, că l-a iertat.
„Știi ce nu am înțeles niciodată la tine?” întreb eu pe un ton liniștit. „Violența ta față de mama!”. Întrebarea mea îl ia ne nepregătite și îmi dau seama când îi văd ochii plini de lacrimi. Pune privirea în jos și îi aud respirația însoțită de un șuierat ca și cum cineva l-ar fi lovit în plex. Se încovoaie sub povara întrebării mele și încerca, parcă, să iasă din strânsoarea conștiinței. „Așa e! Atât am putut! Am greșit mult și tu să nu faci ca mine! Nu uita, însă, de unde am plecat!” Așa am așa a început ultima mea discuție „bărbătească” cu tata, în iulie 2009, undeva într-un restaurant de pe Eminescu.
Eram destul de obișnuiți să avem astfel de discuții deschise și le aveam de foarte mulți ani. Cred că si lui îi plăceau: eu, invariabil, veneam cu idei care intrau în profund dezacord cu ceea ce el gândea și-mi făcea o teribila plăcere să-l văd încurcat și enervat atunci când își căuta argumente pentru a-mi arăta că „sunt prost”. Era forma mea de a mă răzbuna și de a arată că am crescut mare. Nu mi-a zis niciodată că e mândru de mine însă știam asta de la ceilalți: toți știau „că-i semăn” atunci când ceea ce făceam era bine și că „semeni cu mă-ta” în momentul în care ceea ce făceam intra în contradicție cu ideile și modul lui de a face lucrurile. În acea zi a fost prima, și ultima, dată când îmi dădea dreptate fără nicio eschiva și îl vedeam profund stânjenit de faptul că cel mai mic băiat al lui îi cere explicații pentru modul în care el a ales să își trăiască căsnicia. „Atât am putut” îmi răsuna în urechi! Auzisem poveștile lui în care bunicul o lega pe bunica de roata căruței și o „educa” cu biciul, de față cu ai lor copii. Se întâmpla destul de des pentru că mai toate poveștile lor, a lui și a unchilor mei, erau de multe ori construite în jurul bătăilor încasate de bunica. Vedeam în jurul meu, copil fiind, cum femeile, indiferent de etnie sau de statutul lor social, erau bătute de soții lor de față cu toate neamurile, chiar în mijlocul unei nunți sau unui mare eveniment de familie, și vedeam că mai nimeni nu intervenea. Vedeam vecini de-ai mei, români, care își alergau consoartele pe stradă, de multe ori cu un păr în mana, și atunci când le prindeau le călcau în picioare, la propriu, sub ochii propriilor copii. El nu făcea astea sau cel puțin nu cu frecvența pe care o vedeam în jurul nostru.
Regret pe viață
Îl vedeam venind de la muncă după o tură de 12 ore cu ceea ce a avut ca pachet intact, adunându-ne pe toți cei 4 copii în jurul lui și împărțindu-ne, printre zâmbete și lacrimi, ceea ce ar fi trebuit să mănânce el în acea zi. Îl vedeam încălțat cu pantofi de vară, mergând cam 8 km prin zăpadă până la locul sau de muncă atunci când tramvaiele nu mai mergeau în condițiile in care noi aveam cele mai călduroase ghete. Îl vedeam vara cumpărând pepeni cu sacul și îl vedeam zâmbind în timp ce împărțea câte o felie tuturor copiilor din cartier adunați în jurul mesei din curtea noastră. Îl vedeam cumpărând celor 4 copii ai săi, la fiecare început de an școlar, tot ceea ce trebuia astfel încât să învățam și „să nu fim ca el”, îl vedeam dansând cu mama la nunți și botezuri și sărutând-o de față cu noi. Și-l mai vedeam zâmbind. Mult și cu gura largă! A fost rândul meu să tac și să înghit în sec! „Atât am putut” m-a trezit din dorința mea de a-l încurca. Am icnit și am simțit nevoia de îl iau de mâna în încercarea de a-i spune că îl iert. Nu am făcut-o! Și îmi pare rău… La doar 3 luni a murit. A luat-o de mama de mână, i-a zâmbit și a primit a treilea infarct din acea săptămâna uitându-se în ochii ei" a scris sociologul pe profilul personal de Facebook.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
