Zilele trecute, cunoscuta compania de consultanţă Deloitte a afirmat în baza unui studiu că România ar putea să intre în recesiune ca urmare a procesului de liberalizare a prețului gazelor. În comunicat se spunea că" preţul gazelor este programat să crească cu 24% la 1 aprilie şi cu 143% în următorii doi ani, ceea ce va duce la scăderea cu 50% a activităţii în industrie şi la pierderea a jumătate de milion de locuri de muncă. Toate acestea vor avea un impact în PIB de 6,3 miliarde de euro, ceea ce echivalează cu reintrarea în recesiune a ţării ".
Este adevărat. Riscul reintrării în recesiune este real iar Deloitte nu face nimic altceva decât să confirme îngrijorarea manifestată încă de la mijlocul anului trecut de către sindicatele și patronatele din industrie.
Întrebarea care o putem pune este dacă renunțarea la creșterea prețului gazelor va înlătura pericolul recesiunii ? Da. S-ar putea, dar numai dacă se consideră că doar prețul gazului poate fi cauza recesiunii și numai dacă limităm pericolul care paște economia românească în viitoarea perioadă doar la reintrarea în recesiune.
După părerea mea, pericolul este nu numai diferit de ceea ce numim efectele conjuncturale ale ciclului economic ( criză-recesiune-relansare) dar și mult mai profund vizând localizarea pe termen lung a economiei românești pe o poziție periferică a circuitului economic european ( evident și mondial).
România riscă să devină portretul robot al lumii a treia europene cu perspectiva
" consolidării" acestei poziții pe termen lung. În pofida creșterii economice din 2013, și chiar a uneia în 2014, pericolul ratării obiectivului strategic de convergență reală cu UE este tot mai evident.
Susțin această afirmație prin analiza pe care o fac conjuncției recente a unor factori de natură externă și internă, printre care cei mai importanți consider a fi : tendința de schimbare a modelulu politic european; cadrul geopolitic și cronicizarea deficitelolr de structură al economiei românești.
Ce înseamnă tendința de schimbare a modelului politic european și cum ne influențează ?
De la început, trebuie să spun că ne numărăm printre perdanții acestei schimbări.
Iată de ce . „ Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare" impus de Germania ţărilor UE, în încercarea disperată de a salva moneda euro şi de a calma pieţele financiare, este, în esenţă, o decizie pur politică, doar cu aparenţă de disciplinare bugetară şi de guvernanţă responsabilă . Este un act politic deoarece preţul plătit pentru salvarea euro, a sistemului bancar şi a ratingurilor de ţară este abandonarea în mare măsură a modelului de economie socială de piaţă care a dominat Uniunea Europeană. Obiectivul strategic al ţării noastre fiind reducerea decalajelor de dezvoltare faţă de media UE intrarea în acest sistem bugetar restricțional nu mai poate garanta o creşterea economică la nivel constant și înalt din lipsa unor motoare de antrenare. Iată de ce apreciez că România nu este pregătită în acest moment pentru absorbirea fără efecte perverse majore a prevederilor Tratatului ceea ce ar transforma visul frumos al aderării într-un adevărat coșmar.
Pentru a ne păstra obiectivitatea, trebuie spus că noul tratat fiscal introduce un set de reguli care sa îmbunătățească disciplina bugetara la nivelul regiunii, poate și al României într-o viitoare etapă.
Problema este însă alta.
Care este prețul îmbunătățirii disciplinei bugetare și în ce măsură aceasta nu devine un scop în sine, fără capacitatea de a rezolva problemele pe care România le are din punctul de vedere al dezvoltării și al reducerii decalajelor față de celelalte țări memebre ale UE. Este o întrebare legitimă dacă avem în vedere două elemente esențiale ale parcursului pe care România trebuie să-l parcurgă în viitorii ani.
Primul element îl reprezintă momentul în care este introdus Tratatul.
În cazul României, acest moment coincide cu una dintre cele mai proaste perioade ale situației economice de după 1990, indicatorii macroeconomici ai creșterii economice fiind încă extrem de modești.Ieșirea din această stare impune un nivel mai ridicat de investiții, prioritar prin creditare deoarece atât crearea internă de surse de finanțare prin capitalizarea valorii adăugate cât și investițiile străine ca și gradul de accesare a fondurilor comunitare sunt insuficiente. Evident, limitarea deficitului va limita și posibilitatea creditării, creându-se chiar pericolul unei stări de stagnare a dezvoltării.
Pentru a realiza obiectivele convergenței și ale trecerii la euro, România este obligată să realizeze rapid o serie de reforme structurale care să rezolve problemele vitale ale siguranței energetice, alimentare, infrastructurale,demografice, educaționale și de sănătate care necesită investiții generoase și rapide
Nu în aceiași situație se află alte țări din UE cum ar fi Germania care poate trece imediat la disciplinare fiscală, fiind în altă etapă a dezvoltării cu un avans de cca 30-35 de ani față de România.
Nu trebuie uitat faptul că pentru a micșora semnificativ decalajele, România are nevoie pe parcursul a 8-10 ani de un ritm de dezvoltare cel puțin dublu față de media european.
Al doilea element îl reprezintă gradul de îndatorare al României.
Deși încă nu avem o datorie publică mare, ritmul ei de creștere este accelerat. Trebuie remarcat că mărimea datoriei nu este mare în termenii criteriilor europene dar din punctul de vedere al posibilităților reale ale României de a o rambursa, datoria este îngrijorător de mare. Calculând ratele de ramburasare de la nivelul anului 2012 ( FMI) ajungem la concluzia că sumele destinate rambursării devin sensibil egale cu cele ale deficitului, ceea ce înseamnă că nu se va putea plăti decât, cel mult, serviciul datoriei, creditul central fiind rostogolit prin alte împrumuturi. România va intra într-un carusel de creditare cu implicații dramatice pe termen lung asupra stării economiei și a generațiilor viitoare.
Noul model politic european impus de către Germania sub presiunea crizei și al propriilor sale dificultăți de competitivitate pe plan mondial reduce " atenția" pe care fondatorii istorici ai UE au acordat-o problemei diferențelor de dezvoltare dintre țările membre . Dacă pe parcurs de aproape 50 de ani UE a depus eforturi susținute, în majoritatea cazurilor cu succes, în direcția micșorării până la eliminare a diferențelor, în prezent se remarcă tendința de " menținere" a diferențelor de dezvoltare dintre țările membre, considerate ca " supape de eșapare" a dificultăților economice, cu implicații sociale, ale țărilor mai dezvoltate către cele mai puțin dezvoltate. Extinderea UE a oferit cadrul ideal pentru reproducerea la nivel european a mecanismului, proprie procesului de globalizare, de "valorificare" a circulației factorilor de producție între bogați și săraci, în avantajul primilor.
Pentru România, noile tendințe din politica europeană vor avea efecte pe care, personal, le consider dezamăgitoare față de expectațiile avute în momentul aderării. Plastic vorbind, României i se pune un plafon al dezvoltării, o limită considerată a fi " utilă, corespunzătoare și compatibilă" cu dezvoltarea nucleului dur al UE. Liberalizarea prețului la gaze se înscrie în ideia " nevoii de plafonare".
Desigur, nu orice vrea noul model politic UE trebuie și acceptat.
Vom vedea cum se pune problema acceptului în următorul editorial.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
