Există momente în viața unui critic aflat la un mare festival când, cu puțin noroc, minunea se petrece chiar în primele zile.
Răsare un film la sfârșitul căruia îți spui: orice s-ar întâmpla de acum încolo, chiar dacă voi avea parte de pelicule modeste cât voi mai sta aici, alergând de la sală la alta, nimeni nu-mi va mai putea răpi bucuria.
Dar ce spun eu bucuria, când e vorba de încântare, de plutirea în al 9-lea cer al cinefiliei. Este ceea ce am trăit ieri văzând unul dintre cele mai așteptate titluri ale acestei a 83-a ediții, Wild Horse Nine, al irlandezului Martin McDonagh, admirat acum patru ani, tot la Lido, cu straniul The Banshees of Irisherin, tradus noi Spiritele insulei.
Straniu este și filmul de acum, care reia, într-un anume fel, dispozitivul personajelor principale, două la număr, unul mai în vârstă, altul ceva mai tânăr, precum în mai sus amintita poveste. Umorul caustic, instigator, provocările comediei negre, cruzimea teatrului absurdului – autorul vine din lumea scenei - curg acum valuri-valuri pentru că protagonistul, un fost agent CIA se răsfață într-o adevărată voluptate a luării în răspăr a tot ce atinge cu vorba.
Nu mai are nimic de pierdut. Bolnav de cancer în stadiu terminal, Chris este trimis de superiorul lui, cu puțin timp înaintea loviturii de stat din Chile, din 1973, în Insula Paștelui, ca pe un cadou de despărțire, înaintea pensionării definitive, dacă vrem să-i spunem astfel morții. Acolo și-ar dori sfârșitul, având alături un coleg de cursă lungă, pe Lee (Sam Rockwell), bun să-i asculte fără să crâcnească insolitele deconspirări ale meseriei lor și, la o adică, să-i tragă eliberatorul glonț în cap.
Vezi și: Veneția 2026: Fals tratat de jurnalism
Omul rămâne cu gura căscată când Chris, aflat la aceeași masă cu două tinere din Chile, declanșează un adevărat torent al dezvăluirii intangibilelor secrete profesionale. Imaginați-vă un John Malkovich, cu glasul lui tărăgănat, cu chipul unui bătrân înțelept, puțin obosit, puțin uituc, mărturisind fetelor: „Da, ați ghicit, suntem agenți CIA și am venit în țara dvs. să vă destabilizăm democrația, cu președintele vostru cu tot.
Am omorât oameni și în țări al căror nume nici nu știam să-l pronunț bine, cum ar fi Cehoslovacia”. Totul mărturisit tacticos, în ritm de litanie, de parcă ar fi recitat un soi de Somnoroase păsărele. Pentru a nu-și speria, totuși, interlocutoarele, deschide un lung capitol despre relația dintre politică, brânzeturi și homosexulitate: „Mănânci o bucățică de brânză americană și înțelegi de ce SUA au pierdut în războiul din Vietnam...Știți unde se fac cele mai bune brânzeturi? În țările gay, în Franța, în Olanda ...Doamne- ferește, nu în Rusia. (...).
Ați făcut marșuri în favoarea parității de gen și ce ați obținut? Mai bine dormeați în orele alea”. Despărțirea este apoteotică, de-a dreptul, dacă avem în vedere enormitatea sfatului oferit de un agent CIA, fie el și ieșit la pensie: „Plecați din Santiago, în septembrie va avea loc o lovitură de stat”. Toată slobozenia verbală, atât de programată, de fapt, încetează odată eroii noștri ajunși în Insula Paștelui.
Martin McDonagh respectă, ca întotdeauna, misterul locului, stranietatea peisajului, în cazul de față pustietatea întinderii populată doar de statuile cu „capul mare”, cum îi place protagonistului să le numească. Aici își poate trăi cu demnitate singurătatea, iminența morții, repetatele întâlniri cu caii din vis, filmați la limita dintre reverie și realitate.
Chris vorbește unuia anume, îi șoptește la ureche, ba chiar ar vrea să-i închine o poezie, „Iubesc un cal”... numai că își dă repede seama: „Mai mult nu pot, de aia nu fac poezii”. Un ultim regret al fostului agent CIA înainte de a părăsi această lume : „Mai bine omoram mai puțin și iubeam mai mult caii”.
Film despre asfințit, despre dificultatea opțiunilor într-o lume absurdă, despre împăcare, despre legile misterioase, și ele, ale prieteniei, Wild Horse Nine este și un film despre uriașul talent al lui John Malkovich.
„Pregătiți Cupa Volpi” (Premiul de interpretare) scria un ziar. Gând la gând cu bucurie.
