Uneori, cel mai bun „antidepresiv” nu se găsește la farmacie.
Costă 25 de lei, e un bilet la cinema, și vine cu aproape două ore în care uiți de probleme și râzi în hohote. Așa a fost pentru mine „Mă mut la mama”, o comedie românească la care s-a râs încontinuu.
Am văzut „Mă mut la mama” după ce Gabriel Fătu m-a convins să merg urmărindu-i interviul dat la DC News. În ultimii ani, comedia românească a ajuns de multe ori să fie asociată cu același tip de umor, cu multe înjurături, situații împinse la extrem și glume care nu sunt neapărat pentru toată lumea. Dar„Mă mut la mama” e altceva. E o comedie de familie, la care poți să râzi fără să te simți jenat că ai venit cu mama, cu tata sau cu bunica la cinema.
Povestea pleacă de la o situație în care, probabil, foarte mulți se pot regăsi. Doi fii adulți află că mama lor, văduvă, are un iubit. Și, brusc, cei doi bărbați maturi se comportă de parcă s-a întâmplat ceva de neconceput.
Pentru ei, mama este... mama. Femeia care i-a crescut, care gătește, care are grijă de copii și care, în mintea lor, pare că ar trebui să rămână pentru totdeauna în acest rol. Numai că mama are alte planuri. Și, până la urmă, de ce n-ar avea? Înainte de a fi mamă, este femeie.
De aici pornesc o mulțime de situații comice, pentru că băieții, pardon... bărbații nu sunt deloc pregătiți să accepte că mama lor are în continuare o viață sentimentală.
Mi-a plăcut tocmai ideea asta din spatele comediei. Râzi de reacțiile lor, dar, dacă stai puțin să te gândești, filmul atinge o realitate pe care o întâlnim destul de des. Oricât de mari am fi, ne vine greu să ne vedem părinții altfel decât în rolul de „mama” și „tata”. Eu știu cum este și poate de-aia m-am amuzat și mai tare decât aș fi făcut-o dacă nu eram și eu într-un astfel de film.
Adriana Trandafir este mama în jurul căreia se construiește toată nebunia, iar distribuția este unul dintre marile atuuri ale filmului. Carmen Tănase și Maia Morgenstern sunt și ele în poveste, alături de Adrian Păduraru, Paula Chirilă, Ana Odagiu, Doina Teodoru, Gabriel Fătu și Andreas Petrescu. Și se simte că în spatele filmului există mult teatru.
De fapt, „Mă mut la mama” nu este o poveste apărută acum. Totul a început cu piesa scrisă de Andreas Petrescu, căreia i-au urmat alte două spectacole. Au fost jucate ani la rând prin țară. Pentru film au fost luate cele mai bune momente din cele trei spectacole și construite într-o singură poveste. Probabil de aici vine și ritmul replicilor. Sunt momente în care simți că gluma a fost deja testată în fața publicului și că actorii știu exact unde trebuie să vină replica pentru a obține râsul. Și s-a râs mult, joi seară, la Sala Dalles.... pentru doar 25 de lei.
Dar filmul nu este pur și simplu o piesă de teatru filmată. Povestea a fost mărită, apar personaje noi și sunt situații care pe scenă erau doar povestite, dar pe ecran chiar se întâmplă.
Un exemplu este Tanti Gina, vecina interpretată de Maia Morgenstern. O vezi, o cunoști și intri în lumea ei, în loc să auzi doar despre ea. Iar scena din lift este unul dintre acele momente în care un personaj secundar poate să fure pentru câteva minute atenția.
Ce mi-a plăcut însă foarte mult este că „Mă mut la mama” nu simte nevoia să înjure ca să te facă să râzi. Și nu spun asta din pudoare. Pur și simplu, uneori e mai greu să construiești o situație amuzantă și o replică bună decât să mergi pe varianta cea mai simplă. Gabriel Fătu povestește, de altfel, că aceasta a fost intenția de la început: să facă un film „curat”, fără limbaj trivial și vulgarități. Asta îl face și un film pe care îl poți vedea cu aproape oricine. (Nu, nu veni chiar cu oricine, nu veni cu amanta, mai ales că în film este și despre amante).
Este o comedie făcută pentru public, cu actori pe care îi știm de ani de zile și cu o poveste ușor de urmărit. Te duci să te relaxezi și să râzi și exact asta primești. Dar, dincolo de glume, eu am rămas și cu întrebarea din spatele întregii povești. Când încetează o mamă să mai aibă dreptul la propria viață? Răspunsul evident este... niciodată.
Copiii cresc, pleacă, își fac familiile lor, dar uneori au pretenția ca părinții să rămână exact în locul în care i-au lăsat. Iar „Mă mut la mama” ia tocmai situația asta și o transformă într-o comedie.
Am râs, m-am relaxat și, cel mai important, n-am avut senzația că filmul se chinuie cu orice preț să fie amuzant. Uneori, o mamă cu un iubit și doi fii care nu pot accepta situația sunt suficiente pentru o comedie bună. Doar e parte din viață, nu?
