Scriitorul Nicolae Breban a fost alături de grupul condus de carismaticul Nichita Stănescu încă de când erau tineri și s-au format împreună într-un cerc select de intelectuali, pe atunci tineri cu aspirații uriașe, din care mai făceau parte și Matei Călinescu sau Cezar Baltag.
Din cauza sistemului totalitar sub care marii oameni de literă români au fost nevoiți să dezvolte adevărate capodopere literare, Nicolae Breban povestește că „am rămas marginali”, dând exemplul chiar și al lui Nichita Stănescu care la începuturile sale poetice era redactor la Gazeta literară pe un post umil de corector.
Elementele de geniu ale lui Nichita Stănescu și poezia uitată Enghidu
„Paul Georgescu, fost instructor în Comitetul Central, cel care îl proteja pe Nichita, îl chema la el acasă. Simțea... Nichita avea deja elemente clare de geniu. A fost perioada lui cea mai formidabilă”, spune Nicolae Breban.
„Nichita Stănescu avea în manuscris un poem anti-materialist și anti-marxist. M-a rugat să nu spun nimănui. Era un poem uriaș publicat abia în al treilea volum. Este vorba despre Enghidu, un poem uriaș de nivel european pe care din păcate nici critica nu îl mai comentează”, a mărturisit Nicolae Breban.
Romancierul a mai povestit că Paul Georgescu, cel care conducea în perioada respectivă Gazeta literară, și Geo Bogza, erau fascinați de Nichita Stănescu în care au văzut imediat genialitatea.
Răspunsul complet al romancierului Nicolae Breban:
ENGHIDU - Nichita Stănescu
A murit Enghidu, prietenul meu,
care ucise cu mine lei.
(din poemul "Ghilgames")
I
Priveste-ti mîinile si bucura-te,
caci ele sunt absurde.
Si picioarele priveste-ti-le, seara,
drept cum stai,
atîrnînd spre luna.
Poate ca sunt mult prea aproape
ca sa ma vezi,
dar si aceasta e altceva decît nimic.
Ma voi face departare,
ca sa-ti încap în ochi,
ori cuvînt,
cu sunete de marimea furnicii,
ca sa-ti încap în gura.
Pipaie-ti urechea si rîzi
si mira-te ca poti pipai.
Pe mine însumi ma dor,
în scurta trecere.
Mi-am întins privirea si ea a întîlnit un copac,
si el a fost !
Umerii priveste-mi-i,
si spune-ti ca sunt cei mai
puternici pe care i-ai vazut,
dupa iarba si bivoli,
caci fara pricina sunt asa.
Cu ei mut departarea,
ca pe un sac de piele
la moara de vînt.
De-aceea cînd ma ard
în strafundul ochilor
niciodata atinsele de mine lumini,
suava durere albastra-mi întind
peste crestet,
sa-mi tina loc de cer.
Si daca ma dor pe mine însumi,
cu rîuri,
cu pietre, cu o dunga de mare,
atît cît sa-mi fie toate un pat,
totdeauna neîncapator gîndului meu
în vesnica crestere,
o, n-am sa stiu ca si tu
te dori pe tine asemeni,
si nu eu sunt acela
cu care vorbesc!
Ca sa fie ceva între noi,
altcineva – sau eu
însumi – am botezat
ceea ce însumi eu facusem,
ranindu-ma,
mereu împutinîndu-ma, mereu murind,
cu vorbe de buzele mele spuse.
Si pentru durerea cea mare,
albastru i-am zis,
tot fara pricina,
ori numai pentru ca asa mi-au
surîs buzele.
Te-ntreb, oare tu,
daca asemenea ai spus, surîzînd,
carei alte dureri i-ai spus astfel?
Desigur, înaltimea
pe care-am azvîrlit-o din ochi,
ca pe o sulita fara întoarcere,
tu altcum ai mîngîiat-o,
pentru ca mîinile tale,
gemene cu ale mele,
sunt absurde, si-ar trebui
sa ne bucuram de aceste cuvinte trecînd
de pe o gura pe alta ca un rîu nevazut,
caci ele nu exista.
O, prietene, cum este albastrul tau?
III
Joc de treceri, mai iuti, mai încete,
pentru ochiul meu
o data cu mine creîndu-i pe
arbori, pietrele si rîul,
deasupra mai încetului meu trup
tîrîndu-se de gînd,
asemenea caprelor, seara,
de funie.
Timpul, el singur peste tot, eu însumi,
si dupa aceea.
IV
Si cînd toate se sterg,
ca într-o scoica marile,
nimic nemaifiind, decît în ochii celor
care nu sunt,
trecerea durerii în trecerile
timpului, o, prietene,
asemenea fiind altcuiva,
eu nu voi mai fi,
caci un lucru asemenea altuia
nu exista.
Ceea ce e unic el însusi se doare pe sine,
masurînd ca la toance,
în munti, trecerea timpului,
stiindu-se singur,
schimbînd cu jur împrejurul lui
nume de lucruri.
V
Ceea ce nu e fara de margini este,
pretutindenea calatoreste,
pete mari întîlnind
carora Timp le spun.
Ceea ce nu e pretutindenea este,
picioarele
mi le soarbe pîna la genunchi,
coltul inimii
mi-l izbeste, pe gura îmi danseaza.
Ceea ce nu e fara Timp este,
ca amintirea.
E asemenea vazului mîinilor, asemenea
auzului ochilor.
VI
Eu mor cu fiecare lucru
pe care îl ating,
stelele rotitoare ale cerului,
cu privirea;
fiecare umbra
pe care o arunc peste nisip,
sufletul mai putin mi-l ramîne, gîndul
mai lung mi-l întinde; fiecare lucru
îl privesc cum as privi moartea, rareori
uit aceasta, si-atunci,
din nimic fac dansuri
si cîntece, împutinîndu-ma
si smulgîndu-mi
bataia tîmplelor, ca sa fac din ea
coroane de mirt.
VII
Iesi din cort, prietene,
sa stam fata în fata,
privindu-ne, sa tacem împreuna,
mereu întrebîndu-ne
în sine celalalt daca e,
si cum pe sine însusi se simte.
Joc de-a rostogolul, cu pietrele,
de undeva stîrnite, spre altundeva.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
