Un jurnalist maghiar venit la Şcoala de Vară „Tusványos” spune că a fost atacat de un urs lângă Băile Tuşnad. Acesta anunţă că a scăpat de animal după ce a aruncat cu telefonul în el.
Andras Foldes spune că a decis să facă o plimbare pe potecile de lângă Băile Tuşnad, însă a dat nas în nas cu ursul.
"M-A ATACAT URSUL, DAR AM ARUNCAT CU TELEFONUL ÎN EL.
Totul a început la Băile Tușnad, la celebrul festival al celor de la Fidesz, unde le-am luat interviuri lui Zsolt Semjén, Balázs Orbán, János Bóka și altor personaje marcante din partid. Aceștia mi-au explicat că lucrurile nu stau deloc așa cum crede lumea și că toată lumea vede greșit situația. Eu am încercat să am o conversație constructivă, dar până seara chestia asta m-a stors de energie.
În timp ce colegii mei hărnici s-au apucat să descarce înregistrările la cazare, m-am gândit să-mi fac plinul de energie cu o scurtă alergare. Cum micul oraș transilvănean este situat într-o vale îngustă, un alergător entuziast are o singură opțiune: în sus, pe versantul muntelui.
Mi-a luat doar câteva minute să ies din stațiune și să ajung în mijlocul naturii, care era de-a dreptul spectaculoasă și abruptă. Ajunsesem aproape de creastă când mi-am adus aminte de ursul care, în drum spre stațiune, ne tăiase calea prin fața mașinii într-o zonă împădurită. Mi-am zis că sunt deja destul de departe de civilizație și că n-are rost să mi-o caut cu lumânarea, așa că mai bine mă întorc.
Coboram în pas alert prin pădurea pitorească și, în vreun sfert de oră, am ajuns la capătul potecii, de unde mai era doar o curbă până la asfalt. În stânga însă se desprindea o altă potecă, paralelă cu străzile de sus. M-am gândit să mai dau o tură și pe acolo și să ajung la cazare pe un traseu ocolitor. De o parte și de alta a potecii era un hățiș des; vegetația era atât de impenetrabilă încât aș fi putut fi la fel de bine la kilometri buni de orice așezare".
Mă gândeam deja la dușul de după alergare când am auzit zgomotul. Ceva s-a mișcat în tufiș: o mișcare greoaie, perfidă. Era clar că nu era un căprior, un cerb și nici un mistreț. Dar n-a trebuit să-mi bat capul prea mult, pentru că prin desțiș se și zărea trupul uriaș, maroniu, care începuse să alerge în paralel cu mine. Ultimul meu gând a fost: nu, băi frate, numai asta nu.
Din momentul ăla n-am mai urmărit evenimentele în mod conștient, sau cel puțin nu în modul obișnuit. Am reconstituit abia ulterior ce s-a întâmplat.
Ursul a pufăit zgomotos când s-a apropiat de mine, iar eu am schimbat brusc direcția, am făcut câțiva pași spre el și am răcnit cât mă țineau plămânii.
Animalul s-a retras puțin. Profitând de momentul lui de ezitare, am reînceput să alerg ușor. Dar n-am apucat să fac decât doi-trei pași, că ursul a ieșit din tufișuri direct pe potecă, în spatele meu. Se apropia tot mai repede. M-am întors, am strigat din nou, am dat din mâini (dacă-mi aduc bine aminte) și am făcut un pas brusc spre el.
Ursul s-a oprit iarăși din avânt, a grohăit și s-a ridicat puțin. Abia atunci am realizat cât era de imens. Capul lui era la nivelul capului meu. Avea un cap gigantic, de chestia asta îmi amintesc perfect.
M-am depărtat din nou în pași adăugați, iar el a pornit iar după mine. A deschis gura mare și am simțit că asta era ultima sutimă de secundă dinaintea atacului. În astfel de momente, instinctele funcționează la cote maxime. Țineam telefonul în mână, cu aplicația Strava încă pornită. Fără să stau pe gânduri, am aruncat cu el direct în urs, urlând din nou cât putusem de tare. Ursul s-a retras iarăși tresărind, iar eu am luat-o la fugă.
După câteva secunde, i-am auzit zgomotul pe cealaltă parte a potecii. Trupul ăla uriaș aluneca prin desțiș cu o grație incredibilă.
M-am blocat din nou pe loc, am strigat, am făcut un pas spre el, iar el s-a retras din nou. Am pornit iar la fugă, mai întâi în pași adăugați, cu ochii ațintiți spre tufișuri, apoi din ce în ce mai repede. Mă uitam atent în „junglă”, dar nu se mai mișca nimic.
Au început să-mi revină gândurile. Telefonul meu era la vreo 200 de metri în urmă, în noroi, hartă n-aveam și n-aveam nicio idee cât mai aveam de mers până în sat. Să o iau de-a dreptul prin tufărișuri? Părea o sinucidere". a scris Andras Foldes pe Facebook.
Lătratul unui câine, salvarea jurnalistului
"Dar n-a trecut cred că nici un minut când am auzit un lătrat de câine.
În condiții normale aș fi fost precaut, dar acum era evident că dulăul ăla însemna salvarea mea. Am trecut în fugă pe lângă el, dar el doar s-a uitat scurt la mine și a continuat să latre spre pădure.
După câine începeau deja străzile. Pe colț se afla o casă mare cu etaj, iar pe terasă erau semnele de netăgăduit ale unei petreceri de la început de seară. Muzică dintr-o boxă , sticle de cola la doi litri și sticle de palincă pe masa de sticlă, iar de jur împrejur tineri de 10-20 de ani, fete și un tip vesel pe la vreo treizeci de ani.
Petrecerea trebuia să fi început de ceva vreme, pentru că nimeni n-a fost surprins de apariția unui străin răvășit și plin de noroi până la brâu.
„Haide, ia o gură!”, m-a bătut pe umăr bărbatul mai în vârstă, zâmbitor, care a reacționat abia la a patra sau a cincea mea propoziție. „Te-a atacat ursul?”, a întrebat el cu un accent ardelenesc pur.
„Da, și dacă sunt câțiva curajoși printre voi, poate mă însoțiți puțin, că la câteva minute de aici mi-i telefonul. Am aruncat cu el în urs.”
De acolo lucrurile au mers rapid și mult mai liniștitor. Am plecat vreo șase insi pe potecă, toată lumea striga, bătea pământul cu bețele și făcea gălăgie. Liderul grupului a dat din cap și a zis: „Tufărișul ăsta des e cel mai periculos, aici îi place ursului să stea ascuns!”
I-am spus că la asta mă așteptam cel mai puțin; credeam că hălăduiesc sus, în pădure, nu la 100 de metri de sat.
„Desțișul, ăla le place lor, desțișul”, a mormăit bărbatul între două strigăte de „ursus, ursus, ne, ne!”.
Telefonul zăcea liniștit în mijlocul potecii, de parcă ajunsese acolo din neatenția vreunui turist, nu pe post de armă împotriva ursului. N-avea absolut nimic. Deci măcar faza cu blana moale de urs e adevărată din literatura asta extrem de îngăduitoare cu urșii.
Câteva minute mai târziu eram din nou pe terasă, boxa mică duduia, iar băieții mi-au băgat un pahar de palincă în mână.
Nu beau, le-am zis, dar apoi mi-am dat seama: dacă nu acum, atunci când să beau în sănătatea mea? O căldură plăcută mi s-a răspândit prin tot corpul", a mai scris acesta.
