Biserica Ortodoxă Română a canonizat-o pe Maria Brâncoveanu, soţia Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.
Iată mesajul transmis de Patriarhul Daniel.
"Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu - model de credinţă, răbdare şi dărnicie
Cu evlavie cinstim astăzi după vrednicie pe Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu, soţia Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, doamnă a Ţării Româneşti şi mamă a unsprezece copii. În viaţa acestei sfinte femei vedem chipul luminos de soţie şi mamă credincioasă, modelul de răbdarea martirică în suferinţă şi exemplul de iubire darnică faţă de Biserică şi popor. Astfel, la Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu observăm că iubirea faţă de Dumnezeu a întărit-o ca să poată purta cu credinţă o durere fără seamăn, devenind temeiul speranţei pentru fiicele şi ginerii ei.
1. Soţie şi mamă credincioasă
Crescută la curtea domnească a bunicului său, domnitorul Antonie Vodă din Popeşti, Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu a deprins încă din copilărie rânduiala vieţii cumpătate, departe de fastul şi de risipa pe care rangul i le-ar fi îngăduit. Această şcoală tăcută a măsurii şi a bunei-rânduieli avea să rodească din plin mai târziu, când tânăra Maria, devenită doamnă a Ţării Româneşti după căsătoria cu Voievodul Constantin Brâncoveanu, a trebuit să poarte pe umerii ei greutatea casei domneşti pline de răspunderi. Nu s-a mândrit niciodată cu strălucirea rangului, ci a rămas, în toată vremea domniei soţului ei, o femeie smerită şi darnică, aplecată cu luare-aminte spre nevoile celor prezenţi, clerici, boieri sau oameni simpli.
Binecuvântată de Dumnezeu cu unsprezece copii, patru fii şi şapte fiice, Sfânta Maria Brâncoveanu a fost o mamă bună şi o soţie credincioasă. Grija ei pentru educaţia copiilor a urmărit înainte de toate sădirea în sufletele lor a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Împreună cu soţul ei, a adus la curtea domnească dascăli de mare valoare, cărturari care predau la vestita academie domnească de pe lângă Mănăstirea "Sfântul Sava", astfel încât fiii şi fiicele ei să deprindă cunoaşterea limbilor clasice şi o cultură laică şi teologică profundă.
Sfânta Maria Brâncoveanu s-a arătat, deopotrivă, o gospodină înţeleaptă şi o chivernisitoare pricepută a averilor familiei, cunoscând amănunţit rostul fiecărei moşii şi al fiecărei sume încredinţate spre păstrare băncilor din Occident. Prin această înţelepciune practică, ea îl ajuta pe soţul ei să se dedice deplin problemelor ţării, ştiind că gospodăria şi averea sunt în mâini sigure. O asemenea împletire a simţului practic cu evlavia duhovnicească arată o personalitate capabilă să răspundă deopotrivă cerinţelor rangului şi chemării lăuntrice spre viaţa duhovnicească. Mai mult, generozitatea ei faţă de oameni se vădea şi în gesturi mărunte, dar pline de semnificaţie: la marile praznice, obişnuia să ofere personal daruri alese clericilor şi dascălilor copiilor săi, ca semn de apreciere pentru activitatea lor, iar aceste fapte, păstrate în amintirea contemporanilor, zugrăvesc chipul unei femei înţelepte care ştia să unească demnitatea rangului cu simplitatea inimii recunoscătoare.
2. Suferinţa şi răbdarea martirică
Cea de-a doua parte a vieţii Sfintei Maria Brâncoveanu a fost îndurerată de o încercare atât de cumplită, încât mintea omenească abia poate cuprinde măsura ei. La 25 martie 1714, întreaga familie domnească a fost arestată din ordinul sultanului Ahmed al III-lea (1703-1730). Averea le-a fost confiscată, iar Sfânta Doamnă Maria, împreună cu soţul, fiii, fiicele, ginerii şi sfetnicul credincios, a fost dusă la Constantinopol. Închişi în Închisoarea Celor Şapte Turnuri, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu şi fiii săi au fost supuşi unor chinuri de nedescris, în încercarea de a smulge de la ei mărturisirea locului în care se aflau ascunse bogăţiile familiei.
La 15 august 1716, în văzul reprezentanţilor marilor case regale europene, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, când împlinea şaizeci de ani de viaţă, şi-a văzut sfetnicul şi cei patru fii decapitaţi, înainte de a primi el însuşi cununa martiriului. Doamna Maria se afla închisă în vremea acestui cumplit măcel şi a primit vestea abia după săvârşirea lui, o veste care i-a pricinuit o durere pe care avea să o poarte în suflet până la sfârşitul vieţii. Cine poate exprima în cuvinte chinul sufletesc al unei mame căreia i se spune că soţul şi cei patru fiii au fost ucişi, fără măcar a fi de faţă să vadă în ceasul morţii?!
Suferinţa Doamnei Maria nu s-a oprit, însă, aici. Împreună cu o fiică, doi nepoţi şi ginerii, ea a rămas în continuare captivă, sub ameninţarea permanentă a unei execuţii iminente, răspândită ca zvon menit să sporească teroarea şi să smulgă mărturisiri despre averile rămase ascunse. Cei doi nepoţi ai săi au fost făcuţi sclavi printr-o hotărâre nemiloasă, iar răscumpărarea lor s-a înfăptuit abia mai târziu, prin daruri oferite mamei sultanului. În cele din urmă, familia a fost răscumpărată contra unei sume uriaşe, împrumutate cu o dobândă apăsătoare, însă nici atunci nu li s-a îngăduit întoarcerea imediată în ţară, ci au fost siliţi la un exil de trei ani în ţinuturile îndepărtate ale Anatoliei, ca urmare a intrigilor Cantacuzinilor. Astfel, la durerea pierderii soţului şi a celor patru fii s-a adăugat, an după an, umilinţa captivităţii, incertitudinea zilei de mâine şi înstrăinarea de pământul natal.
Ceea ce a transformat însă această suferinţă dintr-o mare tragedie omenească într-o jertfă cu adevărat sfântă este felul în care Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu a purtat-o. Ea a trăit toate aceste încercări cu tărie sufletească şi cu încredere în mila lui Dumnezeu. Deşi Doamna Maria a supravieţuit trupeşte morţii familiei sale, sufleteşte ea a murit de mai multe ori, câte o dată pentru fiecare cap plecat sub sabia călăului, adică pentru fiecare dintre cei patru fii ai săi pe care i-a purtat în pântece şi i-a crescut întru dragostea de Hristos şi încă o dată pentru decapitarea soţului ei. O asemenea durere sufletească a fost trăită ca mucenicie spirituală.
După ce a îndurat această suferinţă cu răbdare martirică, Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu, cu mult curaj, în jurul anului 1720, înfruntând mari primejdii şi în cea mai desăvârşită taină, a reuşit să aducă în Ţara Românească moaştele soţului şi ale fiilor ei, aşezându-le în pământul de sub biserica Mănăstirii "Sfântul Gheorghe" - Nou din Bucureşti, ctitorie a Brâncovenilor.
3. Iubire darnică pentru Biserică şi popor
Iubirea milostivă a Sfintei Maria Brâncoveanu faţă de Casa lui Dumnezeu s-a revărsat şi prin lucrarea ei de ctitoră şi binefăcătoare, prezentă la numeroase mănăstiri şi biserici din întreaga ţară, de la bolniţa Mănăstirii Hurezi, ridicată pentru îngrijirea bătrânilor şi a bolnavilor fără mijloace materiale, până la rezidirea unor vechi lăcaşuri de lemn prefăcute în ziduri trainice de piatră. Între ctitoriile Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu amintim: Biserica "Sfântul Nicolae" - Dint-o zi din Bucureşti, Mănăstirea Berivoii Mari din judeţul Braşov, Mănăstirea Viforâta din judeţul Dâmboviţa, bolniţa Mănăstirii Hurezi şi Mănăstirea Surpatele din judeţul Vâlcea. Aceste ctitorii sunt expresia vie a unei inimi care căuta să poarte de grijă celor aflaţi în suferinţă, celor ce slujesc Domnului şi poporului pe care ea dorea să îl întărească în credinţă. Astfel, Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu nu a fost doar mamă în sensul strict biologic al cuvântului, ci a fost şi o mamă duhovnicească a întregului popor pe care l-a slujit prin dărnicia şi evlavia ei, o doamnă creştină evlavioasă, harnică şi milostivă.
Puterea Doamnei Maria Brâncoveanu de a purta crucea suferinţei venea numai din credinţa ei neclintită, o credinţă care nu s-a arătat doar în cuvinte, ci a fost trăită şi mărturisită prin fapte, în cele mai grele împrejurări cu putinţă. Din întreaga desfăşurare a vieţii ei, este limpede că statornicia duhovnicească în credinţa creştină ortodoxă a soţului şi a fiilor ei în faţa morţii nu a fost o întâmplare, ci rodul unei temelii puse cu răbdare în sânul familiei, temelie la care Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu a avut o contribuţie hotărâtoare.
Curajul Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu s-a arătat printr-o statornicie întinsă pe durata multor ani de încercare, o lumină care a devenit, mai ales pentru ceilalţi membri ai familiei aflaţi în detenţie, un mare ajutor. Într-o vreme în care frica, deznădejdea şi tentaţia trădării credinţei creştine ar fi putut cu uşurinţă să macine sufletele celor captivi, mai ales sub ameninţarea permanentă a morţii şi sub presiunea zvonurilor menite să înspăimânte, prezenţa unei mame care nu se clătina în credinţă a fost, fără îndoială, un liman duhovnicesc pentru toţi cei rămaşi alături de ea, iar acest fapt vorbeşte despre o tărie a sufletului care nu putea veni decât dintr-o credinţă profundă şi neclintită în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Această credinţă neclintită a rodit mai apoi şi în felul în care Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii, retrasă din tumultul lumii la Mănăstirea Surpatele, o ctitorie a ei, unde se dedica rugăciunii. Avea o evlavie deosebită faţă de Maica Domnului, motiv pentru care obişnuia să meargă adesea la Mănăstire Dintr-un Lemn din apropiere, pentru a se închina înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cărarea pe care o străbătea între cele două mănăstiri a rămas în amintirea locuitorilor drept "Drumul Doamnei" sau "Drumul lacrimilor", deoarece acea potecă a fost adesea udată de lacrimile pe care doamna Ţării Româneşti le vărsa, plângându-şi necontenit soţul şi copiii ucişi la Constantinopol în 15 august 1714.
Suferinţa asumată de Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu prin credinţă devine o lumină peste timp. Ea este permanent un model de femeie creştină demnă şi curajoasă, o soţie evlavioasă şi o mamă jertfelnică, iubitoare de Biserică şi de neam. Astfel, credinţa Sfintei Maria Brâncoveanu a devenit, prin puterea exemplului, un izvor de speranţă revărsat asupra întregii familii şi, mai departe, asupra întregului popor român care i-a păstrat cu evlavie amintirea. Fiii ei au mers spre moarte cu tărie tocmai pentru că fuseseră crescuţi în credinţă creştină ortodoxă şi iubire de neam; nepoţii şi ginerii care au rămas în captivitate alături de ea au avut, în persoana ei, o pildă de răbdare şi speranţă în ceasurile cele mai grele. Ea este o dovadă vie că harul lui Dumnezeu poate întări atât de mult o inimă zdrobită de durere, încât poate săvârşi fapte ce depăşesc puterile firii omeneşti.
Canonizarea Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, alături de celelalte 15 sfinte femei românce, arată lucrarea binecuvântată a lui Dumnezeu în mijlocul poporului român, din care s-au ridicat aceste sfinte femei, mame duhovniceşti ale neamului românesc, călăuzind pe toţi credincioşii spre dobândirea mântuirii prin credinţă, răbdare şi dărnicie.
Astăzi, la momentul binecuvântat al proclamării locale a canonizării Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, dorim să exprimăm aprecierea şi preţuirea noastră faţă de ierarhii, clericii şi credincioşii prezenţi care, cu multă dragoste, au venit să o cinstească pe această mare mărturisitoare a credinţei ortodoxe, dar şi o icoană a demnităţi şi spiritualităţii româneşti.
Ne rugăm Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu ca, împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi sfetnicul Ianache, şi împreună cu toţi sfinţii, să mijlocească înaintea Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire", transmite Înalt Prea Fericitul Daniel, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
