Grădina lui Zdravcu
Caragiale pomeneşte în schiţele sale două grădini de vară, una dintre acestea aşezată în ceea ce numim astăzi Centrul Vechi al Capitalei – „Grădina lui Zdravcu”. A doua se găsea aproximativ la intersecţia străzilor Edgar Quinet cu Academiei – „Grădina Raşca”, deformare a numelui unui birtaş ceh. Caragiale pomeneşte şi o terasă, în superba bucată Repaosul dominical: scriitorul ajunge cu câţiva prieteni „sus, pe terasă”, la Iordache, în Covaci. Fiul său, Matei, evocă în Sub pecetea tainei localul „Leul şi cârnatul” de pe strada 11 Iunie, restaurant cu grădină de vară şi taraf de lăutari, care, deschis în 1870, a subzistat până la sfârşitul anilor 1940.
Semințe din cornet și tutun, în grădinile cu cinema
Până în urmă cu două-trei decenii, localurile în aer liber, numeroase în Bucureşti, se numeau grădini de vară, mai pe scurt – grădini; acolo îşi dădeau întâlnire oamenii în lunile călduroase, acolo mergeau să ia masa soţul şi soţia ieşiţi pe la 10 seara de la alt gen de grădină: grădina-cinematograf, unde unii spectatori spărgeau seminţe din cornet şi fumau în voie. Terasele erau mult mai puţine; unele de lux, precum terasa hotelului „Lido”, unde clienţii puteau auzi până târziu în noapte zgomotul valurilor artificiale produse de o instalaţie interbelică în larga şi frumoasa piscină placată cu faianţă alb-albastră... Terasa „Colonadelor”, un patio cochet, cu câteva flori în glastre, greu de imaginat la limita Pieţei Universităţii, era ascunsă între blocuri. Trebuie adăugat că până la începutul anilor 1980 marile restaurante din Bucureşti, ca şi acelea din Cluj, Timişoara, Constanţa, închideau la 2.30 dimineaţa, iar localurile mijlocii, în jur de miezul nopţii.
Restaurantul Doina, proiectat de Ion Mincu
Pe vremea lui Caragiale, în jargonul petrecăreţilor, era numit „lăptărie” vastul restaurant de la Şosea proiectat în 1890 de arhitectul Ion Mincu – purtând hramul iniţial „bufet”. Aici a luat o masă prelungită în 1937, venit pentru ultima oară în ţară, sculptorul Constantin Brâncuşi, invitat de Petre Pandrea, care povesteşte în evocările sale că au mâncat amândoi, între altele, icre negre – stropite probabil cu ţuică de Văleni – şi piept de curcan, avocatul suportând consumaţia. Rebotezat „Doina”, reconfigurat în anii 1960 de arhitecţi şi peisagişti formaţi în epoca interbelică, localul era o combinaţie reuşită de terasă şi grădină de vară. În spaţiul vast dintre Şoseaua Kiseleff şi strada Mincu, pe care chelnerii îl numeau „plajă”, se aflau câteva rânduri de mese umbrite de copaci unde clienţii beau cu predilecţie bere, cafea, votcă... În continuarea sa exista o grădină de vară, despărţită printr-un arbore străvârstnic de partea dinspre bulevardul Aviatorilor a restaurantului – loc umbrit şi liniştit, aşezat discret, cu numai patru-cinci mese acoperite cu damasc pe care se aflau şervete înalte de bumbac apretate şi călcate impecabil. Era partea cea mai rafinată a grădinii, întrecută numai de foişorul cu câteva mese din clădirea de piatră a restaurantului, oferind o privelişte superbă.
Micul Palat de pe Calea Victoriei
În capătul de nord al Căii Victoriei, fosta regină a Greciei, Elisabeta, sora regelui Carol al II-lea, îşi construise un mic palat în 1937, vândut apoi Asociaţiei Marii Finanţe şi Industrii, zisă şi „Clubul Miliardarilor”. Intrarea din Calea Victoriei se făcea printr-o alee copleşită de trandafiri pe spaliere, iar în mijlocul gazonului proaspăt, unde era grădina de vară, şiroia un havuz. În anii 1950, în restaurantul şi grădina frecventate altădată de Malaxa, Auschnitt sau Argetoianu, s-a instalat Casa Ziariştilor. Aici i s-a oferit o masă, cu prilejul turneului său din 1957, lui Yves Montand, venit împreună cu soţia sa, actriţa Simone Signoret. De la sfârşitul anilor 1970, păstrându-şi configuraţia şi decoraţia iniţială, rafinata grădină din capătul Căii Victoriei a intrat în componenţa localului „Mărul de Aur”.
În aceeaşi perioadă, fosta Casă Assan din fosta Piaţă Lahovary, una dintre cele mai frumoase clădiri din Bucureşti, care adăpostise Casa Oamenilor de Ştiinţă, cu o grădină pe măsură, umbrită de castani planturoşi, a fost transformată în local public. Era o plăcere să stai aşezat la o masă, în seri de octombrie, în ambianţa şi liniştea ei rarefiată de conac boieresc.
Nota redacției: textul aparține autorului, titlul și intertitlurile aparțin redacției
Fragment din ”O PUNTE PUTREDĂ (Scene din anii 1945-1947)” de Dan Ciachir.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
