Expresia binecunoscută „Ai carte, ai parte”, astăzi asociată cu ideea că educația deschide uși și aduce beneficii, are, de fapt, o origine mult mai concretă și practică. Sensul său inițial nu era legat de nivelul de cultură, ci de deținerea unui document oficial: „cartea”, care atesta dreptul de proprietate.

Potrivit profesorului Vladimir Bogosavlievici, de la Colegiul Național „George Barițiu” din Cluj-Napoca, specializat în istoria Transilvaniei, expresia s-a născut în această regiune în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În acea perioadă, aflată sub administrația habsburgică și apoi austro-ungară, a fost implementat un sistem riguros de evidență funciară. Proprietățile erau înregistrate într-o „carte funciară” - un registru oficial care specifica exact cine deținea ce suprafață și în ce condiții.

Evidența proprietăților în diverse regiuni

Pentru oamenii de rând, această „carte” devenea cheia către recunoaștere și stabilitate. Țăranii, mai puțin familiarizați cu termenii juridici, au început să folosească simplu termenul „carte” pentru a desemna acel act oficial. Astfel, cel care avea „cartea”, avea „parte”, adică drepturi legale și respect în comunitate. În Transilvania, aceste acte, de regulă redactate în limba maghiară, erau bine organizate, iar în baza lor se putea stabili cu ușurință proprietarul unui teren, chiar și după decenii.

Situația era diferită în Moldova și Țara Românească, unde sistemul de evidență funciară era mult mai puțin reglementat în aceeași perioadă, ceea ce a îngreunat ulterior identificarea moștenitorilor legali. De asemenea, și în Bucovina - provincie a Imperiului Austriac din 1775 și, după 1867, parte a statului dualist austro-ungar - actele de proprietate erau bine puse la punct, păstrând aceeași rigoare administrativă.

În Transilvania, de acest sistem de „cărți funciare” au beneficiat nu doar marii nobili, ci și micii nobili români (nemeși) și țăranii, indiferent de etnie. Abia în perioada interbelică au început să apară în mod constant acte de proprietate redactate în limba română, odată cu integrarea regiunii în România.

Cum s-a produs trecerea la sensul de azi

Trecerea de la sensul juridic la cel educațional al expresiei „Ai carte, ai parte” s-a produs treptat, în special în perioada interbelică. În mediul rural, cine avea șapte clase era deja considerat un om cu „carte”, cu școală.

Funcții precum cele de primar, învățător, preot sau notar erau asociate cu statutul de om învățat – iar recunoașterea socială venea tocmai din faptul că aceste persoane dețineau documente oficiale care atestau pregătirea lor. Astfel, „cartea” a început să fie percepută nu doar ca act de proprietate, ci ca simbol al educației.

Totodată, legătura dintre „carte” și „învățătură” este mult mai veche, datând din momentul în care cunoștințele au început să fie transmise prin scris și tipar. De aceea, expresia a fost ușor reinterpretată și adaptată la realitatea unei societăți în care educația cântărea tot mai mult.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cuvântul „carte” are mai multe sensuri, printre care: „scriere tipărită și legată”, „cunoștințe de scriere și citire, învățătură, cultură”, dar și „act scris, document”, cum ar fi „carte de judecată”, însemnând hotărâre sau sentință judecătorească.

Această diversitate de sensuri reflectă tocmai tranziția semantică a expresiei „Ai carte, ai parte” de la sensul juridic la cel educațional, păstrând însă ideea de bază: cine are un document, fie el de proprietate sau de studii, are acces la drepturi, recunoaștere și oportunități.

Citește și: Încep filmările serialului Harry Potter, fără Daniel Radcliffe. Cine joacă în rolul principal

Google News icon Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News