Portretul unei teologiene
În ultima mea convorbire telefonică cu părintele profesor Mircea Păcurariu, pe care îl consider cel mai mare istoric bisericesc român din toate timpurile, l-am întrebat când au intrat primele tinere în amfiteatrele Facultății de Teologie. Mi-a răspuns că asta s-a întâmplat în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, din aceste studente alegându-se cele dintâi profesoare de religie. Astăzi, după un secol, ne putem întreba dacă au existat la noi în țară, eventual până la instaurarea regimului comunist, femei teolog sau, cu un termen pe care îl găsesc potrivit, teologiene. Interesant este faptul că cele mai multe teologiene au apărut după 1945 și chiar în anii 1950, inclusiv în perioada denumită „a terorii”, echivalând cu ultimii cinci ani din viața lui Stalin (1948-1953). Nu numai personalități ca savantul creștin Virgil Cândea, Dan Zamfirescu sau profesorul Alexandru Duțu, ci și un critic și istoric de artă strălucit, precum Nina Stănculescu, autoarea cărții Brâncuși – Rugăciune pentru mileniul III, sau Natalia Manoilescu-Dinu, și-au luat, ca și numeroase călugărițe ortodoxe, licența în teologie.
La mijlocul și sfârșitul anilor 1940, o serie de persoane licențiate în teologie au fost înscrise la doctorat, însă vreme de 20 de ani (1948-1968) în România nu s-a acordat niciun titlu de doctor în teologie.
Între teologienele acelei epoci – și termenul îi aparține – se prenumără Anca Manolache, de formație teolog și filolog, luându-și mai întâi două licențe, în spaniolă și italiană. În 1945, Anca Manolache susține examenul de licență în drept, pentru ca în perioada 1951-1954 să urmeze cursuri de teologie dogmatică. Cinci ani mai târziu, Tribunalul Militar București o condamna, pentru omisiune de denunț, la opt ani de închisoare, din care a executat cinci. Din 1966 a lucrat în serviciul „Studii și documentare” al Patriarhiei, pentru ca ulterior să funcționeze ca redactor al Editurii Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă (1974-1987). După prăbușirea comunismului, Anca Manolache a publicat câteva cărți, între care aceea intitulată Problematica feminină în Biserica lui Hristos. Un capitol de antropologie creștină.
În urmă cu zece ani, Nicoleta Pălimaru, la rândul său teolog și filolog (specialitatea limba franceză), autoare a unui foarte interesant jurnal tipărit în urmă cu doi ani, a purtat o suită de convorbiri cu această doamnă a teologiei noastre ortodoxe, textul fiind deosebit de concentrat și expresiv. O carte de și despre teologie, dar și despre învățătura noastră creștină. Găsim în aceste dialoguri, la un prim nivel, elemente de atmosferă, legate de Facultatea de Teologie din București din anii 1940, ca și detalii despre Rugul Aprins. Iată cum răspunde Anca Manolache la întrebările Nicoletei Pălimaru despre statutul femeii care studia teologia în anii ʼ40: „Nu aveam dificultăți de nicio natură. Programele și economia conducerii statului erau cu mult mai arzătoare decât cele culturale; atmosfera comunistă a pătruns încet în acest mediu de rugăciune și de cântare a adevărului. Profesorii erau încă bine înrădăcinați în temelia învățăturii lor. Profesorul Tudor Popescu, atent mesager al credinței, chiar în arida latură a istoriei, oferea minunate prelegeri, în afara cursurilor de istorie, ca meditații asupra sensurilor adânci ale mesajului lui Hristos. Erau momente despre care cei mai vârstnici dintre noi își amintesc cu evlavie și recunoștință pentru truda acestui mare propovăduitor creștin. // (...) Chiar dacă, structural, învățământul teologic deveni în curând terenul unor lucrări de involuție a atmosferei religioase, s-au cernut atunci, în număr important, tinere și mai puțin tinere personalități care au pornit fie spre viața monahală, fie spre pușcărie, fie spre o societate prea zbuciumată ca să știe să le folosească.”
Evocând aceste categorii, autoarea dă și câteva exemple, unele luminoase, altele tragice. Între aceste succinte trăsături de portret îi găsim pe principalii profesori, începând cu Părintele Stăniloae, despre care autoarea spune că „ne făcea cunoscute toate gândurile Ortodoxiei noastre, adăugând perioada marilor teologi ruși din diaspora acelor vremuri”. Cititorul este surprins de mari nume din teologia europeană a momentului, precum Teilhard de Chardin și Gabriel Marcel. O surpriză aparte o constituie faptul că erau citiți și teologi ortodocși ai Orientului Apropiat, precum Patriarhul Antiohiei, Ignatie al IV-lea, și mitropolitul libanez George Khodr.
Iată acum o mărturie lapidară și semnificativă despre Rugul Aprins: „În vremea studenției mele am frecventat cât am putut de des slujbele religioase de la Mânăstirea Antim. Era acolo, fără vreo vădită intenție, un focar de cultivare religioasă, prin prezența unor monahi cu adâncă trăire creștină, dar și (probabil tocmai din această cauză) prin frecventarea acestei sihăstrii de către personalități destul de interesante ale societății. Nu mi-am dat deloc seama că era vorba de o «mișcare». Cunoșteam valoarea spirituală a «fraților Vasilache» (...), precum și a monahilor mai sus amintiți: Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, și un anume părinte Zaharia, cu glas de privighetoare, și a altor tineri monahi ale căror nume le-am uitat. Dar nu pot spune cum și dacă am participat la «mișcarea» Rugul Aprins. Nu am aflat decât foarte târziu despre acel părinte Ioan, mai răsăritean decât noi, despre care vorbesc actualii evocatori ai Rugului Aprins.”
Nu ne vom opri asupra episodului carceral, care a avut o durată destul de mare, dar nu putem să nu reținem buna înțelegere dintre deținute și chiar omenia unor femei din personalul penitenciarului, ca forme de echilibru.
Anca Manolache, care a tradus din limba franceză una din cele mai importante cărți de teologie ortodoxă contemporană, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, scrisă de Vladimir Lossky, pe o întindere de circa zece pagini din volum, dă la iveală un adevărat curs de traductologie – și mă gândesc cât de folositor mi-ar fi fost să-l citesc în urmă cu 50 de ani. Practica filologică a autoarei devine un model de exprimare în limba română. Acest lucru se vede și în reflecția pe marginea unor termeni sau expresii. Aleg un exemplu concludent: „De pildă, folosirea termenului de «omenitate» (folosit des și poate numai de teologul român Dumitru Stăniloae) în determinarea însușirii de «om», spre deosebire de termenul «umanitate», care se leagă de ideea de bune calități, de nivel ridicat al ființării umane. Sau, de pildă, utilizarea conceptului de «trezvie», propriu asceticii și misticii răsăritene, care indică altceva decât starea de trezie și privește starea de atenție încordată a credinciosului în păzirea inimii și minții sale.”
Se găsesc în acest volum autentice aforisme teologice: „Epistola către Ioan: Dumnezeu este iubire. Aceasta e toată teologia, tot creștinismul.” Încă o reflecție strălucită: „Creștinul trebuie să se debaraseze de lucrurile tehnice și să simtă Duhul”.
Se știe că Sfântul Vasile cel Mare aduce un elogiu Creației, afirmând următoarele: „Așadar, ca să arate că lumea este o operă de artă, Dumnezeu a pus-o înaintea tuturor spre a fi privită și contemplată și spre a face cunoscută înțelepciunea Creatorului ei”. Pentru apropierea de câteva observații strălucite ale Ancăi Manolache, reamintesc că Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul a arătat că Dumnezeu a dat și animalelor darul dragostei, și iată în acest sens o pagină memorabilă a autoarei: „Domesticirea animalelor, atâta câtă este ea, înseamnă nu numai nevoia omului de a-și păzi casa cu un câine credincios. A însemnat și o trezire în animal a unei afecțiuni nebănuite, o dăruire a lui, o fidelitate a lui până la moarte, care a devenit proverbială. Iar modul în care cele mai multe (animale, n.n.) își îngrijesc și își cresc puii, o spun cu toată seriozitatea că poate concura cu brio exercitarea maternității umane. Nu pot fi de acord că pe ele le dirijează instinctul (că uneori și pe noi ne dirijează abundent!). Desigur, este și instinct, dar nu numai atât. Câinele nu se lasă omorât pentru stăpân numai din instinct. // Poate că aici ar avea ceva de spus Sfânta Maria Egipteanca (o altă Magdalena a Bisericii noastre) dacă am întreba-o ce conversații avea cu animalele pe care le-a întâlnit și ce-i povestea leul deșertului care a fost găsit veghindu-i trupul fără suflare. Ce-ar mai putea spune părintele Cleopa, care ne povestea cum a întrerupt lectura unor pagini sfinte, așteptând ca mica pasăre care se așezase pe carte să se odihnească, iar sfântul să-și reia citirea numai după ce vietatea și-a luat zborul... Iar dacă «lumea celor care nu cuvântă» ar părea unora inferioară, să reținem măcar ceea ce se produce în noi în acest exercițiu de a milui pe cel sărac, neputincios, flămând, înfrigurat. E un exercițiu de iubire care se răsfrânge și asupra noastră, împărtășindu-ne din ea și noi, și necuvântătorul. Nu vom fi mai săraci dăruind. «Dăruind, vei dobândi.» Exercițiul iubirii nu obosește, ci împlinește ființa umană, dar și emană căldura Duhului în viețuirea Creației.”
Portretul Ancăi Manolache, care este în realitate un autoportret, întocmit cu concursul decisiv al Nicoletei Pălimaru, se înrudește organic cu Jurnalul fericirii, cu Închisoarea noastră cea de toate zilele și cu romanul autobiografic al părintelui Paulin Lecca. Intuiția îmi spune că mulți tineri, teologi și nu numai, se vor folosi din plin de această carte de teologie trăită.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
