Celebrul artist madrilen Placido Domingo, oaspete al Arenei din Verona din 1969, alături de interpreţi recunoscuţi nu numai ai repertoriului liric, dar şi specialişti ai genului tradiţional spaniol al Zarzuelei, a entuziasmat publicul de la Arena din Verona, două seri la rând, cu spectacolul Antología della zarzuela. În pofida ploii de la început, spectatorii au trăit intens emoţiile spectacolului.
Programul, unic în repertoriul Arenei din Verona, a cuprins romanţe, duete şi terţete din zarzuele celebre, de autori ca Gerónimo Giménez, Pablo Sorozábal, José Serrano, Enrique Granados, pentru a aminti numai câţiva.
Placido Domingo, Ana María Martínez
Gigantul liricii, Placido Domingo, cu 147 de roluri în operă şi peste 100 de opere înregistrate, este conştient de farmecul pe care îl are asupra publicului.
A cântat cu cele mai mari staruri ale operei, cu marile soprane. Într-un interviu recent din Venerdi, mărturiseşte: “Am cântat cu soprane care îmi puteau fi bunici, ca Magda Olivero şi Lily Pons, cu altele care îmi puteau fi mame, ca Renata Tebaldi sau Birgit Nilsson, cu unele care puteau fi surorile mele mai mari, ca Mirella Freni, Montserrat Caballé şi Joan Sutherland, şi, în sfârşit, cu altele care îmi puteau fi fiice sau nepoate, ca Diana Damrau”.
Excelenta Companie Antonio Gades
„Zarzuela este prima mea dragoste”
“Sunt fericit de a sărbători 50 de ani de la debutul meu aci, la Verona, unde voi da din nou o probă de foc. Zarzuela este prima mea dragoste. Un gen muzical care şi-a luat numele de la palatal regilor Spaniei, din Madrid, numit aşa pentru că a fost construit în 1638 într-o zonă plină de iarbă, adică zarzas. Erau operete care se prezentau la curte, concepute în regiuni şi în dialecte diferite, unele în Andaluzia, altele în Catalunia, în Castilia, Salamanca sau Aragon. Aveau la bază povestea unui triunghi amoros, dar nu se ajungea la tragedie. În zarzuele, sfârşitul fericit este obligatoriu, ca şi nelipsita pereche comică inclusă în tramă. Intriga poate fi cea scontată, dar muzica este întotdeauna de o mare calitate şi nu facilă. E greu de imaginat cât de dificil este să începi să cânţi după un lung recitativ. La Verona am evitat dialogurile, au fost numai arii, duete şi dansuri.
Zarzuela este pentru mine o comoară familială. Părinţii mei erau mari interpreţi, tata ca bariton, mama ca soprană. Nu au făcut o carieră importantă în Spania pentru că au emigrat în Mexic în 1949, când eu aveam 8 ani. Nu m-am gândit niciodată să fac altceva decât ei. Sunt născut pentru asta, n-am avut niciun dubiu. Tata spera că voi deveni pianist, eu mă imaginam dirijor şi ocazional chiar dirijam mici ansambluri care acompaniau zarzuela. Trăiesc în teatru de la 8 ani”.
Placido Domingo, un mare iubitor al muzicii tradiţionale spaniole
Întrebat când a început să-şi cultive vocea, Placido Domingo s-a destăinuit: “La 14 ani am început să cânt în companie, până într-o zi când am abordat o mică parte solistică în Coro de los Repatriados de Gigantes y Cabezudos. Veneam în teatru unde trebuia să repet de trei ori aria. Mama, care era în cabină, a rămas uluită de stăpânirea pe care o dovedeam şi, după puţin timp, am debutat într-o zarzuela pusă în scenă în Olanda, care se numea Molinos de viento. Precoce în toate direcţiile, m-am căsătorit la 16 ani, dar a fost o căsătorie care a durat puţin. Şi am devenit tată la 17 ani. Trebuia să lucrez pentru a câştiga bani şi cântam la pian în cafenele. În sfârşit, am dat probă pentru un musical faimos My Fair Lady la Teatrul de Operă al oraşului Mexico. Acolo, cineva a remarcat calităţile mele pentru operă, am pregătit câteva arii de bariton, dar mi-au spus «Domingo, tu eşti tenor!» Nu aveam nimic pregătit şi am improvizat Amor ti vieta din Fedora de Giordano cu o accentuare spectaculoasă a acutelor. Mi-au spus: «şi cu această accentuare te-ai dovedit un bun tenor». Mi s-a oferit rolul Borsa din Rigoletto, apoi am cântat în Dialogul carmelitelor şi în Boris Godunov. Şi aşa a început povestea: în 1961 am interpretat prima mea Traviata, urmată de Tosca şi Boema”.
Placido Domingo îşi aminteşte că la 21 de ani, în 1962, s-a căsătorit cu actuala sa soţie, soprana Marta Ornelas.
“După căsătorie am plecat imediat în Israel, unde ea a vut 160 de spectacole, iar eu 280 în mai puţin de doi ani. O nebunie. Dintr-o asemenea experienţă puteai ieşi triumfător sau distrus, un număr atât de mare de reprezentaţii riscând să-ţi compromită vocea pentru totdeauna. Pentru mine a fost bine, le-am cerut să nu mă limiteze la un anumit repertoriu, trecând de la Pescuitorii de perle la Oneghin, de la Cavalleria rusticana la Don Giovanni, de la Faust la Carmen. Curiozitatea înnăscută mi-a permis să memorez mai multe opere în acelaşi timp. Lucru mai dificil la această vârstă. Acum, memoria mă mai trădează”.
Un duet pasional
Despre modalitatea de a a-şi păstra intactă vocea, marele tenor explica: “Este o problemă de tehnică. Când, la 23 de ani, am cântat primul meu Don Jose şi la 34, primul meu Otello, îmi spuneam: Domingo, dacă forţezi prea mult, vocea se va ruina. Dar n-a fost aşa. Am jucat de 225 de ori Otello şi vocea mi-a rezistat foarte bine.
Cea de a doua tinereţe a lui Placido Domingo a început în 1990, cu Cei trei Tenori, cu Pavarotti şi Carreras şi cu discul de muzică clasică cel mai vândut din istoria muzicii.
“A fost o surpriză pentru noi toţi, nu ne aşteptam la acel boom, la acea strălucire formidabilă pentru lumea operei. Cele 35 de concerte au fost un triumf. Pavarotti a cimentat legătura mea cu Italia, stând alături de el am înţeles că am îmbrăţişat complet mentalitatea italiană. Exista între noi o complicitate extraordinară şi atâta voie bună”
Dansatorii îşi creează propriul ritm
Una dintre întrebări s-a referit la o eventuală criză a Operei, Domingo afirmând: “Dimpotrivă. Cred că opera este nemuritoare ca şi sentimentele. Atâta timp cât va exista un pic de romantism, viitorul artei lirice nu este în pericol. Va fi mai greu însă să găseşti printre contemporani un compozitor cu geniul lui Verdi sau Wagner. Criza a început deja cu Berg şi Schönberg. După John Adams şi Philip Glass nu văd pe nimeni la orizont care să poată compună opere menite să rămână pentru totdeauna”.
În ceea ce îl priveşte, Placido Domingo şi-a asigurat interlocutorul: “Voi cânta cât timp voi avea voce. Însă voi părăsi opera, care este obositoare, şi mă voi dedica poate concertelor”.
“Scena este drogul meu”
Zarzuela este un gen teatral compus din muzică, proză şi dans, datând din secolul al XV-lea, dar consacrat definitiv în 1629, data prezentării la Palatul Regal din Madrid a eglogei pastorale a lui Lope de Vega, La selva sin amor, pe muzica unui compozitor necunoscut, şi pusă apoi pe muzică de Filippo Piccinini. Asemănătoare operetei italiene, operei comice franţuzeşti, aşa numitelor Singspiel german şi musical play englezesc prin alternarea părţilor recitate şi cântate, ea poate fi o compoziţie jucăuşă, iar numele desemnează fie libretul, fie muzica. Temele tratate sunt desigur cele dragi unui popor cu sânge fierbinte: dragostea, pasiunea, gelozia, tristeţea, nostalgia...
Arena din Verona a fost arhiplină, publicul venind să-l salute şi să-l asculte pe unul dintre cântăreţii de operă cei mai iubiţi, care şi astăzi reuşeşte să creeze seri de mare impact emoţional şi extraordinar succes.
Amintind de celebra monare cu opera Carmen
Această legendă vie a muzicii a decis să dedice o seară întreagă primei lui iubiri muzicale, Zarzuela, pe care o cânta în tinereţe împreună cu părinţii săi şi care l-a făcut să iubească muzica şi apoi să-şi construiască extraordinara carieră pe care i-o cunoaşte o lume întreagă.
În ultimii ani, a devenit din ce în ce mai complexă analiza vocii lui Placido Domingo, care de mai multă vreme frecventează un repertoriu de bariton, considerându-l mai adaptat vocii sale de acum, obţinând admiraţia publicului, dar şi unele observaţii critice nejustificate, potrivit cărora el este tenor şi aşa va rămâne.
Alegerea de a celebra o antologie a zarzuelei, gen în care Domingo excelează, a fost una fericită, pentru că a permis spectatorilor să-l asculte din nou cu vocea sa de Tenor, scris cu majusculă, şi să admire tehnica sa impecabilă, care i-a permis să-şi conserve vocea atâţia ani.
Frazarea, patosul, ironia, totul a contribuit la emoţionarea şi aprecierea publicului, în cele două ore de sectacol şi patru bisuri, oferite de tenorul care a cântat Amor, vida de mi vida, cu o privire care se adresa parcă fiecărui spectator în parte. Vocea îi este incredibil de puternică, fără nicio urmă de vibrato, linia cântecului este diamantină, intonaţia perfectă, iar frazarea minunată şi cu un sens al cuvintelor de invidiat.
Zarzuela, de la Luisa Fernanda de Torroba la El gato montés de Penella, trecând prin La tabernera del Puerto de Sorozàbal şi atâtea alte piese celebre şi duete, a răsunat între zidurile Arenei. Alături de Domingo, doi tineri, dar deja afirmaţi cântăreţi au fost protagoniştii unor piese perfecte, chiar dacă au părut uşor intimidaţi de prezenţa “bătrânului Leu”.
Un flamenco modern respectând canoanele clasice
Programul bogat a propus, în prima parte, Intermedio din La boda de Luis Alonso de Gerónimo Giménez interpretat de Compania Antonio Gades în coregrafia semnată de Mayte Chico şi Stella Arauzo. A venit apoi rândul protagonistului serii, care a interpretat Quiero desterrar din La del soto del parral de Reveriano Soutullo şi Juan Vert. I-a urmat Ana María Martínez cu No corté más que una rosa din La del manojo de rosas de Pablo Sorozábal şi Arturo Chacón-Cruz cu Te quiero, morena din El trust de los tenorios de José Serrano.
În primul duet al serii, No cantes más La Africana din El dúo de La Africana de Manuel Fernández Caballero, Placido Domingo a cântat cu Ana María Martínez, în acompaniamentul Mozarteum Orchestra Salzburg. Dintre piesele cântate merită să amintim şi Intermedio din Goyescas de Enrique Granados, Mi aldea din Los gavilanes de Jacinto Guerrero, Amor, mi raza sabe conquistar din La leyenda del beso de Reveriano Soutullo şi Juan Vert, Danza ritual del fuego din El amor brujo de Manuel De Falla şi No puede ser din La tabernera del puerto de Pablo Sorozábal. La fel de interesantă a fost şi partea a doua a programului, cu piese de De Falla, Federico Moreno-Torroba, Bizet, Pablo Sorozábal şi Manuel Penella Moreno.
“Cred că pentru cei care nu cunosc acest gen muzical va urma surpriza unei întâlniri cu o artă rafinată - a afirmat Domingo prezentând spectacolul - cu o muzică pasională, intensă. Este vorba despre o artă populară, ca opereta vieneză sau musicalul american, în care, în general, sunt reprezentate stările de suflet «fundamentale»: dragostea, gelozia, fericirea, furia…”
Un gen musical-scenic care trezeşte imediat emoţii, dar care uimeşte prin eleganţa lui stilistică.
Prezenţa scenică a celor doi solişti este impresionantă
Ana María Martinez, care a putut fi ascultată în Gala Operalia în timpul Festivalului Centenarului din 2013, are o forţă şi o agilitate a vocii de invidiat. Ea a cântat cu senzualitate, dar fără a uita nicio clipă justa măsură. Vocea rotundă şi caldă a acestei soprane se combină cu o prezenţă scenică remarcabilă.
Tenorul Arturo Chacón-Cruz, care a fost îndelung aplaudat la debutul său pe scena veroneză anul trecut în rolul Ducelui de Mantova din Rigoletto, a părut cel mai marcat de confruntare, mai ales în terţetul Me yamaba Rafaliyo din El Gato, care a încheiat programul oficial. Captivantele accente pasionale au făcut ascultătorii să-i ierte câteva mici defecte de intonaţie, mai ales că vocea sa încântătoare, bine controlată a fost precisă şi incisivă.
Magnifică, apariţia Companiei Antonio Gades, care a prezentat un flamenco modern şi totuşi fidel canoanelor clasice. Extraordinar a fost Dansul ritualic al focului de De Falla şi uluitoarea Carmen, în coregrafia concepută de Antonio Gades şi Carlos Saura, în care muzica lui Bizet lasă locul progresiv unui taconeo din ce în ce mai intens, în stare să te facă să dansezi chiar fără orchestră, creându-şi propriul ritm cu mâinile, cu obiectele din scenă, cu propriul corp.
La pupitrul Orchestrei Arenei din Verona, aclamată încă de la începutul Festivalului pentru prestaţia din Nabucco, Jordi Bernàcer nu s-a limit la acompaniament, ci a participat, a respirat odată cu soliştii, a trăit fiecare notă cu o pasiune contaminantă. Ca şi cum muzica ar fi fost o manta de mătase pe care interpreţii evoluau uşor, dezinvolţi, cu căldură.
Joc de lumini pe Arena din Verona
Stefano Trespidi a folosit o parte din scenografia istoricului spectacol Carmen al lui Zeffirelli, de o frumuseţe pură, ca şi costumele, şi jocul de lumini, creat pe scenă şi pe gradenele din fundal de Paolo Mazzon.
La sfârşit, a plouat cu bougainvillea roşii şi galbene, imaginând steagul spaniol, peste un Domingo emoţionat, un public entuziast, într-o atmosferă amintind de anii de aur, chiar dacă, uşor kitsch. Dar ce mai conta.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
